Recunosc, aleg adesea să văd spectacolele și producțiile independenților, în detrimentul celor din „sectorul de stat”. Încerc să fiu mereu la curent cu ce se întâmplă în lumea lor. Din fericire, meseria mea aproape mă obligă să fac asta. E, probabil, cea mai plăcută obligație de serviciu, v-o recomand tuturor cu entuziasm. Și am pentru independenți admirația pe care o am, în general, pentru oamenii care sunt capabili să facă acele lucruri la care eu nu m-aș încumeta. Oamenii cu un curaj nebun, dispuși să riște (aproape) tot ce au, pentru ca unul sau mai multe visuri ale lor să devină o realitate împărțită frățește cu ceilalți.
Sectorul cultural independent e pentru oameni cu nervii tari. Cu nervii supraelastici. Oameni care sunt atrași, cel mai probabil, de sporturile extreme. Pentru care adrenalina e un „must”. Fiindcă aceia dintre noi care își doresc o viață tihnită, confortabilă și relaxată nu se apucă, de bunăvoie, de așa ceva.
Într-o țară în care cultura nu pare să fie niciodată o prioritate pentru autorități, ai doar două variante: intri în sistemul de stat și te mulțumești cu ce-ți aduce (siguranță, salariu fix, producții și roluri în care crezi sau nu) sau faci pasul dramatic – la propriu – către sectorul privat, în care domnește imprevizibilul de toate felurile: financiar, instituțional, managerial, administrativ, locativ, uman. În care muncești până la epuizare, cu satisfacția că măcar o faci în condițiile pe care ți le-ai impus singur. În care ai mai mereu datorii, mai degrabă decât încasări. Mai mereu insuficienți oameni pentru promovare, în schema de personal, chiar dacă modul în care îți gestionezi banii – și activitatea, în general – e sensibil mai eficient decât cel de la stat. Iar minusul ăsta se resimte adesea în vizibilitatea pe care o au inițiativele din zona independentă.
„Autonomii” din cultură sunt întotdeauna obligați să se reinventeze. Să jongleze cu fiecare mică oportunitate care apare, să se strecoare prin ușile întredeschise ale finanțărilor, să improvizeze în permanență spații și soluții. Și-ar putea tatua „INCERTITUDINE” într-un loc vizibil. La urma urmei, asta e singura certitudine din viața lor profesională.
Oamenii ăștia fac, probabil, cel mai complex și mai costisitor tip de investiții: personale, sufletești, materiale. Nu-și permit producții fastuoase, nu-și permit spații mari, nu-și permit multe. Își permit, în schimb, să viseze. (Știm toți, visatul e gratis…). Să viseze că ideile lor vor prinde contur, că vor trezi în alții ce au răscolit înăuntrul lor. Iar cei mai optimiști dintre ei speră că țara în care s-au încăpățânat să rămână va pune, într-o bună zi, prețul corect pe artă.
Oamenii ăștia vin cu costume de-acasă. Cu decoruri de-acasă. Cu bani de-acasă. Cu încăpățânare. Cu echipamente împrumutate de la prieteni. Cu donații primite de la necunoscuți care cred în „nebunia” lor. Cu dotări minime, în cel mai bun caz decente. Cu compromisuri. Pentru ce? Pentru ca lucrurile în care cred, ideile care îi pun în mișcare, proiectele care îi țin treji noaptea, valorile pe care insistă să și le păstreze să capete „carne” pe scenele teatrelor, în galerii și perimetre neconvenționale, în spațiile destinate dansului.
De-a lungul vremii, am vorbit (oficial în interviuri și neoficial în discuții prietenești) cu zeci de creatori din sectorul independent. Actori, regizori, coregrafi, dansatori, scenografi, artiști vizuali, curatori. Oameni pentru care lupta a devenit o a doua natură. Pentru care a te resemna nu e niciodată o opțiune. Sigur că obosesc, sigur că se simt nedreptățiți, sigur că le trece prin cap să renunțe. Dar sunt conștienți de faptul că, dacă ei se opresc, va fi din ce în ce mai greu pentru cei care vin din urmă să-și dorească o cale ca a lor.
Dansatorii și coregrafii Ioana Marchidan și Arcadie Rusu au înființat Centrul Independent Coregrafic LINOTIP. Un astfel de demers, în România anului 2016, părea o întreprindere sinucigașă. Acum, în 2024, LINOTIP funcționează în continuare, face performanță, creează trenduri, acoperă o zonă prea puțin explorată: programe educaționale de workshop-uri pe mișcare. Dar drumul ăsta a fost chiar mai anevoios decât poate părea la prima vedere. Un drum cu multe renunțări și dezamăgiri. Dar pe care continuă să-l parcurgă, împreună. Ba au reușit chiar să aducă în jurul lor oameni care gravitează creativ, de la un proiect la altul.
Într-un interviu pentru revista PROPAGARTA, Ioana mi-a spus cât se poate de sincer: Dansul contemporan a fost întotdeauna o problemă. Ba nu aveam sediu, ba nu aveam buget, nici companii de dans, nimic care să creeze vizibilitate unei arii artistice care își merită locul, ca toate celelalte arte. Dacă tot e greu, hai să fie și mai greu, alegem statutul de artist independent. Nu regret nicio decizie pe care am luat-o până acum, bună sau rea. Fiecare decizie m-a impulsionat să fiu mai activă, mai prezentă, mai creativă.
E doar unul dintre numeroase paradoxuri care definesc arta independentă: disconfortul, lipsurile și complicațiile te mențin alert, abil, adaptabil. (Poate că vorbim de acel „triple A” esențial pentru zona asta atât de specială.) Dar nu poți fi așa, zi după zi, dacă nu ai măcar o minimă speranță că lucrurile se vor ameliora.
De pildă, în București sunt zeci de galerii independente de artă. Mult mai multe decât cele din portofoliul de stat. La fel se întâmplă și în cazul librăriilor: cele private sunt semnificativ mai numeroase, mai mari și mai „vii” decât cele din rețeaua Companiei de Librării București SA. Ai putea crede că e un business comod și profitabil. Încă un paradox pe ordinea de zi. În realitate, un business volatil prin excelență. Uriașa lui problemă sunt spațiile, cu tot ce înseamnă ele: de la chirii care se măresc constant la reticențele proprietarilor de a-ți permite să le găurești pereții sau să reconfigurezi spațiul. Proceduri care, până la urmă, sunt esențiale pentru a răspunde unor nevoi specifice: știe oricine că o galerie e într-o perpetuă transformare, de la o expoziție la alta. Galeria Mobius, una dintre cele mai apreciate din București, a schimbat trei spații în mai puțin de nouă ani.
Roxana Dragu, cofondatoarea ei, a regândit recent abordarea: în cel mai nou spațiu, a înființat Salon de Papier, singura galerie de artă dedicată exclusiv lucrărilor din hârtie. Un loc unic care promovează creatori români și de departe și care înlesnește întâlnirea colecționarilor aflați la început de drum cu artiști relevanți pentru scena actuală. E încă un risc asumat și calculat. Încă un pariu din lista lungă pe care și-a trecut-o, deja, în cont.
Ce nu-și trec în cont galeriile sunt profiturile serioase. Se susțin exclusiv din vânzarea lucrărilor, în care investesc pe cele mai diverse planuri: chirie, organizarea de expoziții, producție, promovarea artiștilor. Accesul într-o galerie de artă este gratuit, deci nu există un bilet plătit de vizitatori. Pe lângă faptul că bugetele nu se alimentează din acest tip de vânzări, gratuitatea a avut o altă urmare nefastă, în cel mai dramatic episod din ultimii ani, pandemia. Pentru că statul n-a avut cum să contabilizeze sumele obținute din bilete, galeriile nu s-au calificat pentru sprijinul acordat atunci operatorilor culturali.
Suntem, deci, la paradoxul numărul 3: arta independentă are întotdeauna nevoie și de finanțare de la stat. Pentru că altfel n-ar putea supraviețui. De ce n-ar putea supraviețui? Din pricina paradoxului nr. 4: zona independentă are întotdeauna cheltuieli mai mari și venituri mai mici decât instituțiile similare subvenționate de stat. Totul se plătește aici: de la chirii la salarii și de la utilități la decoruri și orice altceva îți mai trece prin cap. Legislația actuală complică accesul la fonduri, în plus, teatrele independente sunt, spre deosebire de cele de stat, plătitoare de TVA. Mai mult, nu există un cadru legal care să permită dezvoltarea unei piețe puternice și competitive: scutirile de taxe pentru colecționarii de artă și pentru companiile care susțin scena contemporană de artă. Mecenatul, care funcționează cu succes „în lumea civilizată”, continuă să rămână la noi o utopie.
Da, nesiguranța e cuvântul de ordine în lumea independenților. Da, planurile pe termen lung sunt mai tot timpul excluse. Incluse sunt un optimism fără margini, un interes viu pentru ce este nou și relevant. Însă, exact ca în oricare altă branșă, e nevoie de sprijin. De o mână întinsă. De legi care să le ușureze viața acestor oameni nevoiți să se ocupe de multe alte lucruri, pe lângă procesul creativ propriu-zis.
Pentru că legile noastre sunt (sau cel puțin par) puse pe hârtie de oameni fără legătură cu domeniul. Al căror interes pentru artă tinde către zero. A căror competență excelează prin absență. Care merg rar la teatru, preponderent la spectacole celebre sau la premiere de gală. Nu ca să vadă ceva anume, ci ca să fie văzuți. Câtă vreme ei vor avea pe mâini soarta culturii, ea va fi preponderent tragică.
Deocamdată, „infuziile de capital” se întâmplă de trei ori pe an, când Administrația Fondului Cultural Național are sesiunile de finanțare. Acele perioade în care toată suflarea independentă scrie proiecte, își cântărește cu mare atenție cuvintele și ofertele, își concentrează toată creativitatea pe formulări în stare să convingă comisiile care împart banii. Un proiect aprobat și finanțat înseamnă, de cele mai multe ori, câteva luni de salarii și chirii plătite. Viețile independenților se duc, cel mai adesea, între o sesiune AFCN și următoarea. Asta, când nu se întâmplă ca în 2019, când fondurile alocate uneia dintre sesiuni au fost reduse cu 30%. Adevărul e că sprijinul care provine de la AFCN a fost și continuă să fie relativ mic: suma maximă pe care o poți obține pentru un proiect a ajuns abia anul acesta la 250.000 de lei. Dacă răsfoiești contractele din care rezultă cât cheltuiesc consiliile locale și județene (ori alte autorități) pe parangheliile devenite tradiție, la care valoarea bugetului pare să fie invers proporțională cu valoarea actului artistic, le mai plângi o dată de milă independenților.
Paradoxal (ăsta pare să fie laitmotivul momentului), ei nu-și plâng de milă. Sigur, se plâng de toate neajunsurile. De faptul că libertatea de creație vine la pachet cu tot felul de constrângeri. De faptul că, în timp ce alții au la dispoziție, pe banii statului, săli de sute de locuri, ei fac teatru de apartament, teatru de garaj, teatru de curtea școlii. Dar își păstrează suficientă energie pentru a pune în mișcare noi și noi proiecte. Pe care, odată conturate, nu le bifează festiv, trecând mai departe fără să-și pună întrebări. Au și obiceiul „riscant” de a cere feedback onest de la destinatari.
Mi s-a întâmplat, în mai multe rânduri, să stau de vorbă cu echipa Teatrelli. Mai ales de când la conducerea acestui loc atipic a venit Liviu Romanescu. (Omul care a înființat, alături de Andreea Borțun, Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis, această Mecca a liceenilor pasionați de ce se petrece pe scenă și în jurul ei). După câte o reprezentație la Teatrelli – sau chiar înaintea ei –, au insistat să schimbăm câteva cuvinte despre ce și-au propus cu o producție sau alta, despre cum văd parcursul teatrului, despre mizele pe care le-au pus pe lista de priorități.
La Teatrelli se propun teme de discuție cu publicul, se merge pe neconvențional, pe ideea de „întâlnire”, mai degrabă decât de spectacol. Aici am „pățit” unul dintre cele mai originale (dacă nu chiar cel mai) performance non-verbal din „cariera” mea de spectator în România: încântătorul DUAL, în regia Letei Popescu.
Din fericire, cei de la Teatrelli nu sunt singurii care fac asta în perimetrul bucureștean: show-uri out of the box. Centrul de Teatru Educațional Replika e un loc în care orice adult „predispus” la gândire și la implicare socială trebuie să ajungă des. Din afara zonei teatrale, NOD Makerspace este hub-ul în care se reunesc creativități diverse, dând naștere unor inițiative de pe urma cărora are de câștigat un București întreg. Din nefericire, niciuna dintre entitățile astea nu are parte de susținerea și de notorietatea pe care le-ar merita.
Paradoxul principal al teatrului independent e că, așa fragil și vulnerabil cum este, reprezintă colacul de salvare pentru noii – actori, regizori, scenografi. Oferă oportunități, în condițiile în care posturile din teatrele de stat sunt blocate cu anii. În timpul ăsta, alte și alte generații de absolvenți apar pe piață și-și caută locul. Sectorul independent – așa, subfinanțat, neglijat, pe alocuri desconsiderat, cum este – pare singura soluție. Versatil, cu structură flexibilă, cu o deschidere permanentă către nou și un ritm al lui, care lasă mult în urmă evoluția teatrelor de stat, nu pare deloc „răul cel mai mic”. Ci o opțiune atractivă. Și mai mult decât necesară.
Da, am vorbit despre ce se întâmplă creativ în București. Pentru că, așa cum cultura din București se face preponderent în centru și prea puțin în cartiere, extrapolând, arta independentă se face preponderent în București și prea puțin în restul țării. Firește, există în orașele mari poli culturali, care agregă creativitatea locală și zonală. Dar sunt puțini și nici ei nu se simt prea bine. Unii nu se mai simt nicicum: mă văd nevoită să invoc aici unul care, în 2022, s-a închis definitiv, după 13 ani de proiecte cu rezonanță: Fabrica de Pensule de la Cluj-Napoca. În urbe ține în continuare steagul sus Reactor, spațiul în care artele performative, experimentul și cercetarea sunt găzduite și susținute din 2014 încoace.
Chiar și cu inegalitățile de pe harta culturală neaoșă, lucrurile se mișcă și dincolo de Capitală. Apropo de asta, anul de grație al Timișoarei, din postura de Capitală Europeană a Culturii, a echilibrat balanța măcar de-a lungul lui 2023. Dar în afara unor situații excepționale, oferta „pe județe” e destul de departe de ce-ar putea fi, în bună măsură și din pricina climatului neprietenos. S-ar putea crede că nu sunt prea mulți cei care dețin informații despre dificultățile cu care se confruntă mediul independent. Nu e chiar așa, studii s-au făcut: în urmă cu câțiva ani (în 2016, cred), s-a lucrat intens la identificarea problemelor din sectorul cultural, cu tot ceea ce presupune el. Rezultatul? Problemele au fost identificate, soluțiile rămân tot în așteptare.
Arta în regim independent din România e un veritabil mers pe sârmă. Deasupra unui hău. Îl practici și te rogi, la fiecare început de traversare, ca totul să se termine cu bine. Ce înseamnă asta, în cazul creatorilor care n-au slujbă la stat? Care știu sigur că nu vor ieși la pensie din actualul serviciu? Să aibă certitudinea că munca lor are impact. Că are sens și că vor exista urmări. Că schimbă ceva în mintea celor care o văd și poate chiar în societatea asta, în care sunt atâtea de schimbat. Până la urmă, n-au încotro: dacă ar face și ei artă „călduță”, care nu deranjează, nu intrigă, nu provoacă, s-ar condamna singuri la cădere.
Provocator, liber, experimental, inovator. Da, toate astea sunt așteptările pe care publicul le are de la sectorul cultural independent. Dar cât de provocator, liber, experimental și inovator poți fi, în fiecare zi, într-o țară ca România?
Imagine: LINOTIP
Articol din ediția tematică Oamenii din spatele inițiativelor culturale independente
- Despre natura umană. O discuție cu principalele modele conversaționale - 19 decembrie 2024
- Ioana Cotulbea, de la pasiunea pentru plantele medicinale la cercetarea mitologiei - 10 decembrie 2024
- Poema română: Immersive Experience. Proiect pilot pentru o nouă componentă a Festivalului Enescu - 22 august 2024