Caiet de critic
* Matei Călinescu, Ion Vianu *
* Amintiri în dialog. Memorii *
* Editura Humanitas, 2016 *
Sunt cărți la care revii mereu din nevoia unei igiene sufletești și pentru că funcționează deopotrivă ca literatură de cea mai bună calitate și ca manual de conduită morală. Asta nu înseamnă că în „Amintiri în dialog”, cartea de memorii scrisă la două mâini de teoreticianul Matei Călinescu și scriitorul și psihiatrul Ion Vianu, e vorba despre vreo lecție de morală, ci numai despre o anumită decență care răzbate din discursurile amândurora, despre un mod de a te purta demn și de a nu capitula în fața vieții și a istoriei, nici în cele mai violente sau absurde perioade ale ei.
Tehnici de eludare a unui prezent opresiv – fie că ne referim la anii 1940 și la dictatura antonesciană sau la comunismul care o înlocuiește și care se conjugă în cele din urmă cu intruzivele și insistentele invitații ale Securității de a oferi informații – cititul, lectura binefăcătoare și protectoare, și scrisul încetează la un moment dat să mai fie suficiente, și atunci singura cale de urmat rămâne exilul. „Amintirile…” pot fi deci citite ca istoria unor salvări personale, dar pe fundalul unor decenii cărora li se pune în față o oglindă necruțătoare, în care se vede, până la ultimele detalii, hidoasa față a totalitarismelor secolului XX.
Pe tot parcursul capitolelor (a căror tematică urmează criteriul cronologiei și se referă, pe rând, la copilăria celor doi, la prietenii și universul primei tinereți, la relația cu cărțile și la perioada de formare intelectuală și profesională, până la hotărârea de a părăsi țara și primii ani de exil) pe cititor îl urmărește aceeași impresie că cei doi interlocutori se supun unei autoanalize fără rest, lăsând la iveală, cu sinceritate și decența despre care vorbeam mai sus, părțile vulnerabile sau mai greu acceptabile din propria biografie. Un fel de seninătate a culturii organic însușite (despre care cititorul lui Ion Vianu, din „Amor intellectualis. Romanul unei educații”, cunoaște deja câte ceva), lipsa îndârjirii, a orgoliilor exacerbate, capacitatea de a-și recunoaște propriile derapaje, compromisuri mărunte, sinceritatea asumată până la ultimele consecințe – toate acestea dau cărții valoarea unei lecții de morală, alcătuiesc un bun manual de comportament în situații de criză – politică, istorică, dar și personală.
Portretele celor doi interlocutori prind să se contureze în primele două capitole, dedicate copilăriei fiecăruia, exerciții de rememorare și reconstituire a unei personalități în formare, dar care oferă informații importante despre profilul psihologic al celor doi, despre complexele, traumele și evenimentele marcante care au jucat un rol crucial în devenirea fiecăruia. Mărturisirea lui Ion Vianu despre rolul compensator pe care i-l atribuie cei doi părinți – cel de „vraci”, de vindecător al suferințelor și nemulțumirilor fiecăruia – explică într-o anumită măsură opțiunea ulterioară a acestuia pentru profesia de psihiatru. Episodul unei trecătoare nevroze infantile, manifestată prin nevoia irepresibilă de a blestema, antipatia față de tatăl său, la antipodul adevăratei pasiuni pentru mama sa, sentimente care se inversează însă în mod neașteptat, noile prietenii legate la școală sunt toate „simptome” ale evoluției de mai târziu, etape în clădirea unui caracter. Din partea cealaltă, într-un capitol evocator, plin de atmosferă, Matei Călinescu își povestește primii ani de viață în casele bunicilor materni și paterni, de la Dârvari și Vrata, cu figurile emblematice ale unor personaje precum Tilică Burileanu, cel de-al treilea soț al bunicii Elena Bolintineanu, sau singuraticul unchi Vali, personaj cehovian, în camera căruia se află o bibliotecă plină de cărți vechi, scrise în chirilică sau alfabetul de tranziție. De altfel, în „Copilăria, Arcadia” sunt multe astfel de pagini cuceritoare prin atmosfera recreată a unei lumi pe care imaginația și sensibilitatea copilului o transformă dintr-una amenințată de invazia trupelor Armatei Roșii într-un adevărat paradis al convalescenței încărcate de lecturi și luminate de prezența maternă: când cei patru membri ai familiei sunt siliți să se mute într-un sat de la Sibiu, Sebeșul de Jos, din pricina serviciului tatălui, micul Matei se îmbolnăvește de scarlatină, iar lunile de boală și recuperare după aceasta rămân o amintire luminoasă, a zilelor nesfârșite de lecturi și reverie cu ochii deschiși.
Din paradisul copilăriei se desprinde cu ușurință o altă lume, cea a primelor prietenii și solidarități, unele fundamentate pe cele dintâi afinități elective, altele pe aceeași pasiune a lecturii și împărtășirii ideilor. Dintre figurile cel mai des evocate de cei doi, Mironel Chiraleu, „angelicul” răzvrătit cu destin tragic al cărui portret e de asemenea evocat în „Amor intelectualis”, în cel mai mic amănunt: „Existența lui se mișca în modul cel mai autentic și permanent între extaz și rebeliune, era în același timp serafim și Lucifer”, sintetizează în capitolul dedicat prieteniilor Ion Vianu. Imaginea lui Mironel, ființă greu încadrabilă în lumea contremporană („lumea de fier care se născuse sub ochii noștri, lumea aceea totalitară, în care orice protest era reprimat cu sălbăticie”), care, de altfel, își neagă dintru început apartenența la oricare dintre universurile posibile, e una dintre cele mai puternice din evocările celor doi, dar și dintre personalitățile „crailor” care vor porni în cucerirea unui București nou, ce se schimbă sub chiar privirea lor. Orașul e mereu prezent în discursurile celor doi, fie că e vorba despre „cele mai sordide cârciumi ale periferiilor bucureștene care se topeau încă, încet, într-o ambianță rurală”, despre parcurile de la marginea orașului, adorate în copilărie și regăsite cu aceeași bucurie și la maturitate, sau despre căutarea obstinată a acelui București al „crailor” mateini. Despre acesta din urmă și dispariția lui, despre orașul evanescent, după a cărui fantomă ademenitoare nostalgiază însuși autorul „Crailor…” Ion Vianu oferă câteva pagini pline de farmec, dar și de luciditate amară: „Geografia «Crailor» devenise încă de pe atunci inaccesibilă peregrinilor bucureșteni care eram. Nu se mai găseau casele și nici ulițele din preajma Dâmboviței, «ceva mai sus de Mihai-Vodă», unde trebuia, dând cotul, să ajungi în tripoul-bordel al «adevăraților» Arnoteni. Casele mărețe ale lui Pașadia din Calea Victoriei erau abia imaginabile, în timp ce apartamentul în stil franțuzesc al lui Pantazi din Strada Modei ar mai fi putut fi găsit, ca o sordidă ruină a unui timp dispărut. Procedând, jumătate în închipuire, jumătate ca niște arheologi, din câteva indicii risipite, la reconstituirea unei topografii pierdute a orașului, eram fără îndoială aproape de nostalgia autorului însuși care, scriind după primul război, descoperea ravagiile unei istorii unde abjectul Pirgu, singur, se menținuse la suprafață pentru a deveni, chipurile, respectabil”. Dar, adaugă Ion Vianu, lumea „disprețului” în care îi e dat să trăiască generației sale – „infinit de dură, de tristă și de necruțătoare” – e populată de indivizi cu mult mai abjecți decât tricksterul cinic al „Crailor…”. Refugiul din această lume crudă, ale cărei mecanisme sunt necruțătoare cu cei ce nu se aliniază noii politici, este „casa de cărți”, o metaforă a unui spațiu – volatil, mobil, nevăzut și cu atât mai eficient – dedicat lecturii, recluziunii și meditației , „zid pentru veșnicie” și „scut, cetate și sabie” de-a lungul întregii vieții.
Capitolele dedicate studiilor universitare și, în cele din urmă, disidenței și exilului, sunt, cum era și de așteptat, cele mai amare din carte. Intruziunea brutală a politicului în lumea literară și universitară, racolarea tinerilor intelectuali de către securitate, prin metode mai mult sau mai puțin subtile, în cele din urmă convertite în amenințări brutale și fără drept de apel, în mașinăria infernală a denunțătorilor, instrumentarea cazurilor de internați „politic” de la psihiatrie sunt toate simptomele năruirii totale ale unei lumi, din care fac parte membrii generației celor doi, intrate într-o derivă fără scăpare, care conduce spre aceeași hotărâre de a pleca, luată însă în contexte existențiale diferite. În absența oricărei tentații de a înfrumuseța povestea propriilor vieți sau de a corija unele acțiuni ulterior regretate, de a edulcora unele realități sau de a trece sub tăcere episoade mai degrabă incomode, „Amintiri în dialog” e, pe lângă o lectură plăcută, o carte necesară. Și utilă prin calitatea informației. Și, nu în ultimul rând, cartea unei anumite seninătăți, dobândite prin educație și apoi cultivate constant, în fața vieții, care răzbate și din cărțile altor intelectuali de anvergură care, deși au traversat perioade critice ale istoriei, au știut să-și păstreze luciditatea, bunul simț și, cel mai important, respectul pentru adevăr.