Prin eseul de față încerc să relevez câteva secvențe injust de puțin cunoscute (dacă nu complet ignorate) despre modul cum muzica română se făcea cunoscută în Occident la finalul secolului 20.
Spre finele secolului trecut, mediile culturale occidentale manifestau un interes crescând față de așa numita world music (cu expresia sa mai specifică – ethno jazz, prin care muzica moldo-română începuse a se face auzită în special mulțumită performanțelor de înaltă clasă ale grupului Trigon din Chișinău, fondat de violistul Anatol Ștefăneț în 1992). De câte ori aveam șansa de a voiaja în străinătate, luam cu mine mostre din tezaurul muzical al patriei. Prin grația jazzmanului și muzicologului helvet Juerg Solothurnmann (cu care fusesem coleg în redacția revistei Jazz Forum, editată la Varșovia de către Federația Internațională de Jazz), am beneficiat chiar de o bursă acordată de Swiss Radio International (1994), ocazie cu care am realizat ample emisiuni de prezentare a muzicii contemporane și jazzului din România la studiourile din Berna (germanofon), Lausanne (francofon) și Lugano (italofon). Pe parcursul anilor următori fui invitat al emisiunilor realizate la Berna de Juerg Solothurnmann, în cadrul cărora ne concentram asupra valorilor muzicale din arealul românesc.
O experiență aparte, generată de fertila colaborare cu Juerg – reputat jazzman, apreciat realizator de programe radiofonice, cunoscător și promotor devotat al culturii noastre – s-a concretizat la finele anului 1996, mai exact în perioada frumoaselor sărbători (le-aș zice, paneuropene) ale Crăciunului. Deși nu-mi pot asuma cine știe ce aptitudini impresariale, căzusem de acord împreună cu amicul helvet că venise timpul să promovăm în Elveția câte ceva din muzica vie, dar prea puțin cunoscută, a Transilvaniei. Astfel, fui invitat să coordonez un turneu prin Elveția și Franța (ba chiar să și conduc microbuzul închiriat de amfitrionii noștri elvețieni) al interpretului de muzică tradițională nord-transilvană și maramureșeană Grigore Leșe și al unui compact ansamblu coral pe care l-am intitulat Colindătorii de Cluj.
Solothurnmann pasase benzile magnetice promoționale exact cui trebuia: doamnei Paola Eicher-Pozzi, lidera firmei Amori Records din Lausanne. Conexiunea se dovedi a fi optimă: acea casă de discuri era, după numai câțiva ani de la înființare, un punct de referință al domeniului world music în spațiul helvet. Discografia produsă deja cuprindea polifonii mediteraneene (interpretate de corurile Sacco Ceriana din Liguria și Tenores di Bitti din Sardinia), inflexiuni orientale (Farah Musiques pour Schéchérazade din Iran, prezentate de Maurice Béjart, sau muzică arhaică din Turcia), dar și incitantul album The White Keeping, în care jazzmenii de notorietate mondială Albert Mangesdorff/trombon și Chico Freeman/saxofoane se asociau percuționiștilor Reto Weber (pe care, peste ani, aveam să-l prezint chiar la Festivalul Ethno Jazz organizat de Ștefăneț la Chișinău), Djamchid Chemirani și Musthwamy Balasubramoniam. Observ abia acum (după aproape trei decenii) că acest CD fusese produs de colegul lui Solothurnmann – Yvan Ischer, cel care mă invitase în studiourile Swiss Radio din Lausanne la emisiunea sa de jazz. Nu e de neglijat încă un detaliu: firma Amori ființa sub egida Asociațiunii de Muzică, Dans și Teatru Tradițional, Amdathtra, coordonată de aceeași doamnă Eicher-Pozzi, iar din comitetul de onoare al asociației făceau parte reputații Sir Yehudi Menuhin și coreograful Maurice Béjart.
În acel onorant context, am reușit producerea într-un timp record a două albume discografice: Cântec pastoral cu Grigore și Maria Leșe și Colinda noastră cu Colindătorii de Cluj. Paola Eicher-Pozzi s-a deplasat personal la Cluj, urbe a cărei frumusețe a cucerit-o instantaneu. Managerul studioului Taurus, regretatul cantautor Adrian Berinde, ne-a oferit întregul său suport pentru realizarea unor înregistrări compatibile cu standardele internaționale. Operațiunile de multiplicare a discurilor și de tipărire a broșurii însoțitoare (pentru care elaborai eu însumi texte de prezentare) fură terminate până la plecarea în turneul nostru din decembrie 1996. Condiție esențială, întrucât fiecare seară de concert constituia, simultan, și o bună ocazie pentru lansarea publică a ambelor albume.
Selecția operată de producătoare se plasa în orizontul de așteptare al unui public tot mai interesat de zonele puțin explorate ale muzicii de pe Terra. Grigore Leșe, susținut pe alocuri de soția sa, Maria, își etala virtuozitatea solistică în stăpânirea repertoriului tradițional din Țara Lăpușului. Argumentul său forte era vocea – epatantă, suplă, uneori tăios-agresivă, alteori unduioasă. Dar, pe lângă impactul spectacular al tehnicii „cântării cu noduri” (denumire înrudită cu chant de gorge, din muzicologia francofonă), Leșe utiliza alternativ diverse instrumente, cărora știa să le extragă genuina substanță lirică: tilinca, fluierele pastorale, cavalul, toaca, blocurile de lemn (fasonate chiar de interpret), zurgălăii, buciumul și, nu în cele din urmă, fagotul! Ca absolvent al Academiei Muzicale clujene tocmai la clasa acestui nobil instrument, Leșe le inspirase unor compozitori contemporani – precum Vasile Herman și Dan Voiculescu – valoroase creații de sinteză între melosul arhaic român și estetica sonoră a timpurilor postmoderne. De altfel, Cântec în lemn de Vasile Herman și Sonata cu mișcare scenică pentru fagot solo de Dan Voiculescu, ambele în atractiva interpretare a lui Grigore Leșe, au făcut obiectul unei sesiuni speciale de imprimări, sub conducerea lui Juerg Solothurnmann, la Radio DRS-2 din Berna.
Albumul Cântec pastoral pune în valoare profunzimi de gândire și simțire specifice limbajului muzical ancestral, de o eluzivă simplicitate, născut din arhetipala solitudine pastorală. Nu întâmplător, Grigore Leșe plasează în centrul microuniversului ancestral evocat pe acest disc o variantă maramureșeană a Mioriței, urmată de un Bocet, prelucrat de sensibila voce a Mariei. Dar nu lipsesc nici revigorante accente de humor, egalmente intrinseci spațiului nord-transilvan, concretizate în strigături / chiuituri (țâpurituri?), cum ar fi: „Mândro, nu fi cu bănat / N’om fi numai noi în iad / Or fi popi și preotese / Și mândre din cele-alese. / Te-ai dat, mândră, dracului: / Tu-i fi talpa iadului. / Mândro, ce frumoasă ești / Și cu dracu’ te iubești. / Mai era una ca tine / Și cu dracu se-avea bine.”
Mini-corul Colindătorii de Cluj fu înființat, pe la începutul anilor 1990, de către pictorul Florin Liviu Ștefan (devenit în 2024 rector al Universității de Arte și Design din Cluj). Cei opt tineri componenți își propuneau să reanimeze tradițiile colindatului de Crăciun, în mediul urban din ce în ce mai sofisticat al capitalei transilvane. Ideea era de a revela, în primul rând, caracterul itinerant, spontan, necontrafăcut și convivial al acestui ritual invernal. Pare-se că maniera mai puțin academică, avântat juvenilă, căreia nu-i lipsea însă deferența față de repertoriul abordat, lăsa o bună impresie asupra publicului și promotorilor occidentali. Albumul Colinda noastră, purtând subtitlul Chants Orthodoxes de Noël, îi familiariza pe ascultătorii quasi-neavizați cu sonoritățile pure ale fascinantei îmbinări de sacru și profan caracteristice muzicii noastre de Crăciun. Atmosfera festivă a acestor cântece interpretate a cappella degajă o autentică poesie sonoră. Aranjamentele, de bun gust, aparțineau lui Marius Lazăr, Petru Burcă și compozitorului Adrian Borza (din păcate, aceste contribuții nu sunt consemnate pe coperta discului). Probabil cea mai captivantă dintre armonizări este cea a colindei La ce lină de fântână, datorată lui Borza.
În textele pe care le-am conceput pentru broșurile celor două albume, precum și în prezentările de la concerte sau din cele patru emisiuni realizate cu ocazia turneului împreună cu Juerg Solothurnmann pentru Swiss Radio International, am încercat să redau și câte ceva din farmecul versurilor noastre folclorice. Chiar dacă poesia cuvintelor rămâne intraductibilă tale quale, mi-a făcut plăcere să constat că, spre exemplu, un text ca următorul a avut priză la public, evocând prin imagistică picturile unor Hieronymus Bosch, Bruegel, Chagall, sau „naivii” bănățeni și chiar georgieni: „Asta-i sara’naltă, florile dalbe, flori de măr, / Unde binele stă baltă. / Casele’s acoperite / Cu cârnați și cu plăcinte. / Ușile’s din turte dulci, / Din oricare poți să’mbuci. / Laptele pâraie cură, / Cui îi trebe cască gura / Și-l vântură cu lingura. / Purcelu-i cu clisa grasă, / De măgan umblă prin casă, / Cu cuțâtu’ în spinare, / Poa’ să-și taie fiecare.” Evident, savoarea integrală a poesiei rămâne intranslabilă, însă cel puțin sensul imaginilor verbale asociate muzicii merita să le fie transmis potențialilor ascultători din afara spațiului originar.
Pe site-ul Discogs am detectat unele date despre acest album. Iată câteva dintre cele 19 titluri incluse: Vine Crăciun cel Bătrân, Florile dalbe, Trei Păstori, Sus în vârful Ceriului, Asta-i Sara lui Crăciun, La ce lină de fântână, Trandafir de pe cetate, Nunta Țărănească. Din rubrica de Credite aflăm numele interpreților: Florin Liviu Ștefan & George Petean / baritoni; Marius Lazăr & Petre Burcă / bași; Adrian Sandu & Ioan Postoi / prim-tenori; Andras Takacs & Victor Brici / tenori secunzi. De asemenea, e menționat autorul liner notes-urilor – același cu al articolului de față; notațiile producătoarei: Paola Eicher-Pozzi; înregistrările fură efectuate de El Laco Jimi (component de confiență al grupului „ethno blues” Nightlosers); ilustrații: picturi de Florin Liviu Ștefan. Alte note: album înregistrat în Studioul Taurus din Cluj-Napoca în octombrie 1996; disc produs în Elveția, același an.
Ar fi interesant de amintit câteva dintre revelațiile declanșate, pentru mine, de insolitele experiențe evocate mai sus. În plan uman, ele mi-au consolidat amicițiile (pot zice) de-o viață cu Juerg Solothurnmann (n. 1943) – rămas același hiperactiv jazzman și promotor de jazz până în zilele noastre – și cu Florin Liviu Ștefan (n. 1968), consacrat anul acesta în postura de rector al prestigioasei Universități de Artă și Design din Cluj.
Pe George Petean (n. 1976) îl cunoscusem, până la participarea la amintitul nostru turneu, doar în ipostaza de lider al partidei de trombon a big band-ului Gaio, condus de Stefan Vannai. E adevărat că, pe tot parcursul voiajului nostru comun, Ghiță exersa vocalize cu insistența unui adevărat cântăreț de operă. Dar, peste puțin timp, această înclinație avea să se transforme într-o carieră artistică de anvergură mondială începând de la debutul său în rolul titular din Don Giovanni la Opera din Timișoara în 1997. După 2000, Petean a devenit un solist apreciat la marile opere din Roma, Paris, Madrid, Viena, Berlin, Londra, New York, Hamburg, Muenchen…
Cariera ulterioară a lui Grigore Leșe (popularizată mai ales prin intermediul televiziunii) s’a desfășurat pe coordonate proprii și mă scutește de comentarii în plus.
Orice reîntâlnire cu Petre Burcă – una dintre vocile profilate ale corului inițiat de Florin Liviu Ștefan – e o încântare, având asigurate doze masive de humor nativ din partea acestui solist de operă înnăscut.
Pe la începutul noului secol am participat la un colocviu româno-german la Gasteig (un centru de referință al vieții culturale bavareze), cu o lucrare despre raporturile dintre poesia română contemporană și poeții de limba germană din țara noastră. Cu multă plăcere l-am reîntâlnit acolo pe gentilul cântăreț Adrian Sandu, originar din Râmnicu Vâlcea și component de bază al Colindătorilor, ex-student de-al meu la Academia de Muzică George Dima din Cluj. De atunci și până în prezent, el face parte dintre angajații Teatrului de Stat Gaertnerplatz din Muenchen (ce păcat că, în prezentarea sa oficială de pe internet, urbea unde a studiat inițial A.S. e trecută doar cu numele german Klausenburg, eludându-se necesara precizare că e situată în România).
Printre multiplele întâmplări colaterale din amintitul turneu helveto-francez s-a numărat și reîntâlnirea cu Sorana (fiica bunilor mei amici Doina și Nicolae Ploață), venită să asiste la spectacolul nostru din Sala de concerte de la Pully (suburbie a Lausanne-ului, unde funcționa celebra companie de balet contemporan condusă de Maurice Béjart). M-a bucurat să aflu că fosta mea elevă a Liceului de Coregrafie din Cluj (căreia îi predasem câteva ore de limba engleză înainte de 1989) ajunsese să colaboreze cu importantul coregraf de origine belgiană. Cine și-ar fi imaginat atunci – iar eu mai puțin decât oricine – că, în 2011, minunata familie Ploață avea să organizeze o celebrare a zilei mele de naștere (șase decenii de viață) într-un mirific colț al Portugaliei și Europei? Infinitele avataruri ale frumuseții nasc noi frumuseți, iar cultivatorii de frumos se reîntâlnesc prin grația Providenței.
- Poema română: Immersive Experience. Proiect pilot pentru o nouă componentă a Festivalului Enescu - 22 august 2024
- Exportul și importul de bunuri culturale în România - 11 august 2024
- Concursul Enescu se va deschide cu o premieră mondială - 30 iulie 2024