Exercițiu al unui grup de studenți de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării Universitatea București
Antoaneta Țifescu
Temă: O carte din ultimele citite
„Aleea Zorilor” de Andrei Crăciun. O experiență atât istorico-socială, cât și literară
Am aflat despre Andrei Crăciun prin intermediul unei bune prietene, care adesea îmi citea pasaje din „Aleea Zorilor” și din alte cărți ale autorului precum „Și fericirea era obligatorie” sau „Baricadele”.
Am început să citesc „Aleea Zorilor” când eram în tren, pentru că o călătorie cu trenul a fost dintotdeauna cel mai bun prilej al meu de a citi. Am inspirat și am deschis cartea când am plecat din București Nord și am expirat și am închis cartea când am ajuns în Focșani. Cred că și autorul a scris cartea dintr-o singură respirație, îmi imaginez că a inspirat și el, la fel ca mine, a scris primul cuvânt și a pus punct și a expirat abia când a terminat de scris. Andrei Crăciun scrie într-o manieră pe care eu nu am mai întâlnit-o în literatura pe care am citit-o. Își începe mărturisirea explicând de ce alege să scrie o „carte-frază”: „nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să semene cu un bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată”. Cartea e o mărturie sinceră a autorului despre cum e să trăiești înainte ca viața să se întâmple, adică înainte ca inocența și copilăria să-ți fie umbrită de trăirile plictisitoare și triste ale adulților. Autorul scrie despre jocurile cu prietenii lui, despre părinții lui, despre vecini, despre întregul univers de pe Alee, despre locul în care și-a descoperit pasiunea pentru presă și jurnalism, atunci când îl ajuta pe vânzătorul de la chioșcul de ziare să-și descarce marfa pentru a putea simți paginile ziarelor și pentru a cunoaște întâmplările care aveau loc prin lume: „nu știu ce a simțit copilul Mozart la primul său pian, dar știu ce am simțit eu la primul meu ziar, am știut că îmi aflasem un rost”.
Aleea Zorilor rămâne numele străzii pe care Andrei Crăciun a locuit, a iubit, a descoperit și a fost fericit înainte ca „viața să se întâmple”.
Cartea vorbește despre importanța cuvintelor și despre puterea lor, despre emoție, despre prietenie, iubire și tristețe, despre acceptare și luptă și asta pentru că scriitura lui Andrei Crăciun este aproape brutal de sinceră. Și despre viață așa cum este ea, nu cum o idealizăm uneori. Cartea este și un documentar despre viața socială din perioada comunistă a României, într-un oraș de provincie, pentru că descrie, în paralel, viața adulților muncitori în fabrici, felul în care era privită puterea politică de către pătura socială de mijloc. Autorul reușește să prezinte lucid și obiectiv atât efectele pozitive, cât și cele negative ale sistemului comunist. Iar acesta este un subiect de care eu sunt interesată.
Traiana Ungur
Temă: Cea mai recentă experiență la teatru
„Dragă Elena Sergheevna” . Un subiect actual și o poveste despre solidaritatea feminină
Un bloc pustiu, la etajul căruia este aprins becul unui singur apartament. De pe geamul apartamentului cad cărți, semn că se întâmpla ceva rău în acea cameră. Este afișul spectacolului care s-a jucat înainte de pandemie la Bacău. Ludmila Razumovskaia, autoarea operei care stă la baza piesei, este cunoscută prin subiectele pe care le atinge: educația, valorile morale, problemele societății actuale. Piesa „Dragă Elena Sergheevna” a regizorului Mădălin Hîncu a atras mulți spectatori.
Piesa începe prin a prezenta o doamnă elegant îmbrăcată, într-o cameră modest decorată. Biblioteca plină de cărți atrage atenția, de asemenea vestimentația doamnei, prea elegantă pentru o zi obișnuită petrecută în casă. O sonerie pe fundal și intrarea unui grup de adolescenți cu un buchet de flori și un cadou. Aflăm că doamna Elena Sergheevna este profesoara clasei din care fac parte cei patru elevi: Volodea, Pașa, Lida și Vitea. Este ziua ei de naștere și elevii îi cântă „La mulți ani” și îi urează numai bine. Profesoara le dă de băut în paharele aduse cadou de aceștia, îi invită la masă și se bucură să aibă companie de ziua ei onomastică. Ulterior, elevii schimbă subiectul din cel vesel al aniversării în cel despre examenele pe care le-au susținut. Dau de înțeles că nu sunt mulțumiți de notele pe care le-au primit și că doresc să fie reevaluați. Elena Sergheevna insistă că orice discuție despre examene, note sau școală trebuie să fie purtată la școală. Cei patru elevi încep să o șantajeze. Ei nu au venit pentru a sărbători ziua profesoarei lor preferate precum pretindeau, ci pentru a obține schimbarea notelor de la examene. Profesoara nu vrea să răspundă acestor încercări și susține că nu este legal să vorbească decât în cadrul școlii despre acest subiect. Elevii devin și mai agresivi. Pentru ca întregul grup să continue ceea ce a început, ei încuie ușa și nimeni nu poate ieși. Încep să o împingă pe profesoară, să dărâme cărțile din bibliotecă și lucrurile din casă. Profesoara vrea să sune pe cineva să o ajute, dar elevii îi iau telefonul. Situația evoluează către un gest și mai brutal: violul. Fata încearcă să își oprească colegii cu argumentul că acest lucru nu făcea parte din plan. Cei trei băieți amenință că o vor agresa și pe ea. Atunci profesoara decide că este mai important să își salveze eleva și că trebuie să le modifice notele.
Piesa rămâne în program și pentru stagiunea de toamnă. Nu a fost scoasă din repertoriu tocmai pentru că a avut succes la public. Pentru că abordează subiecte de actualitate și pentru mesajul puternic pe care îl transmite. În România încă există violență în școli, indiferent că este violență între elevi și profesori sau doar între elevi, se dă și se primește mită, se fac presiuni.
Mirela Mădălina Sindilă
Temă: Un film recomandat la sesiunile de practică
„ Întregalde ” de Radu Muntean. Despre grija și dragostea care lipsesc în satele izolate de lume
Credeam, desigur, la fel ca majoritatea oamenilor din România, că cele mai bune filme vor rămâne cele care au fost făcute acum mai bine de 30-40 de ani. „Pistruiatul” sau „Nea Mărin Miliardar” sunt filme pe care le revăd de fiecare dată când sunt difuzate la televizor.
Pentru că aveam de făcut o recenzie a unui film pentru practica de vară, m-am dus la cinema să văd „Întregalde”, filmul lui Radu Muntean. Nu credeam, sincer, că o să văd un film atât de bun. Un grup de oameni se pregătesc să meargă într-un sat din munți cu ajutoare pentru persoanele care locuiau izolate, în mici căsuțe răsfirate de-a lungul crestelor montane. Discuțiile curg foarte natural, iar subiectele sunt în special despre organizarea pachetelor sau sunt mici bârfe și glume sarcastice despre viețile personale. Acțiunea începe să prindă contur odată cu reunirea într-o mașină a celor trei personaje-cheie: Dan, Ilinca și Maria. Ajunși în munți, cei trei se întâlnesc cu Kente Aron. Convinși de bătrân că el trebuie să ajungă la un anume Gater, decid să îl ia cu mașina și să-l ducă acolo.
Acțiunea începe să se complice în momentul în care bătrânul îi duce pe un drum greu de parcurs, unde mașina rămâne împotmolită. Bătrânul își continua liniștit de drum pe jos, iar cei trei încep să facă planuri pentru a chema ajutoare. Problemele încep să iasă la suprafață atunci când Maria își amintește de Kente că plecase singur către Gater, în noapte și frig, și decide că trebuie să meargă și să-l recupereze. Pentru Dan, instinctul de supraviețuire trece înaintea empatiei, dar va pleca și el după Maria. Ilinca rămâne singură în încercarea de a discuta cu primarul să le trimită transport la Întregalde, înainte de venirea nopții. În final, cei patru protagoniști reușesc să se reunească și să stea cu toții în mașină să se încălzească.
Deși la început personajele nu voiau să-l adăpostească pe Kente, pentru că din cauza lui se rătăciseră, se trezesc având grijă de el, oferindu-i pufuleți și apă, în timp ce bătrânul le povestește amintiri din tinerețile sale. Iar acțiunea filmului se desfășoară doar în jurul lui Kente Aron. Dimineața sunt ajutați să pornească mașina și îl duc pe Kente acasă, pentru a-l lăsa în grija vecinilor. Spălat, schimbat de haine și hrănit, acesta va fi încuiat pentru a nu mai pleca din nou în căutarea Gaterului.
Protagoniștii, veniți tocmai pentru a oferi ajutor oamenilor din Întregalde, în momentul când dau față în față cu realitatea crudă și modul în care aceștia trăiesc, încep să se îndoiască în legătură cu ce înseamnă mai exact aceste forme de ajutor. Uneori nu este ajutor doar ceea ce noi suntem dispuși să oferim, sau ceea ce pentru noi se numește ajutor, ci ceea ce oamenii chiar au nevoie. În acest context: grija și dragostea care lipsesc cu desăvârșire din casele izolate de lume.
Diana Nica
Temă: Filmul despre care s-a discutat, la un moment dat, în jur
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Un film pentru cine apreciază insinuările
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” nu este, după părerea mea, un film la care te uiți când vrei să te relaxezi după o zi de muncă sau școală. Este un film pentru oameni interesați de povești inspirate din istorie și care apreciază aluziile legate de problemele societății.
Filmul este despre o regizoare tânără, pasionată de istorie, încrezătoare și sinceră, care încearcă să reconstituie printr-un spectacol de teatru momentul în care 5000 de civili evrei au fost uciși de către trupele române. Prin acest spectacol-reconstrucție, regizoarea intenționează să prezinte publicului o altă față a istoriei României. Intenția ei este să deschidă ochii publicului cu privire la cine au fost adevărații vinovați pentru moartea acelor câteva mii de oameni și să stârnească curiozitatea acestuia pentru a cerceta și analiza singur informațiile existente, cu scopul de a se convinge dacă am fost sau nu niște „barbari” pentru faptul că am ucis niște oameni nevinovați pentru a ne răzbuna.
În filmul lui Radu Jude sunt prezentate videoclipuri, înregistrări și imagini autentice din vremea respectivă, care atestă existența masacrului și vinovăția armatei române, dar apar și secvențe interesante cu personajele care studiază, analizează informațiile cu privire la acest episod istoric, le discută, se creează opinii despre faptele reale, cât și despre modul în care ar trebui reprezentate scenic, există chiar și dezbateri și se fac trimiteri la mai mulți scriitori și filosofi, români sau străini, care au scris despre masacrul de la Odessa.
Prin prezentarea în paralel a două „lumi” diferite, prima fiind cea a personajului principal și cea de-a doua a evenimentului istoric, filmul evidențiază diferențele de mentalitate și credință dintre cele două vremuri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oamenii erau mult mai credincioși, aveau mai multă încredere în Biserică, își gestionau viața pe baza regulilor sociale impuse de aceasta, dar cu trecerea timpului aceștia au început să se elibereze de sub influența ei, în ceea ce privește anumite aspecte ale vieții, cum ar fi acceptarea avortului ca fiind un drept al femeii. De asemenea, cenzura este unul dintre lucrurile despre care vorbește filmul.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” are și scene mai puțin plăcute. O atitudine a personajelor, unele ipostaze în care au fost filmate, cât și limbajul folosit de acestea nu mi s-au părut potrivite. Probabil că au fost incluse cu un motiv, neînțeles de mine încă, un fel de artă abstractă, despre care fiecare înțelege ce vrea.
Ștefania Drăgan
Temă: Un film din ultimele văzute
Filmul „Mo”. Despre cât de ușor poate să fie manipulată o persoană vulnerabilă
„Mo” este un film românesc din 2019 regizat de Radu Dragomir. Acesta a avut premiera internațională în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, unde a reușit alături de alte 8 filme să fie selectat în competiția oficială. Drama a primit 6 nominalizări la Premiile Gopo.
Lungmetrajul spune povestea unor studente care încearcă să copieze la un examen, însă sunt prinse, date afară și rechemate a doua zi să îl susțină din nou. Telefonul Monicai este confiscat de profesorul Ursu și, în încercarea de a-l recupera, cele două se întâlnesc cu acesta într-o bodegă din Centrul Vechi. După câteva discuții, studentele acceptă invitația în apartamentul său, gândindu-se că profesorul le va da ponturi pentru a le ușura examenul de a doua zi. Seara începe cu muzică și mâncare, iar pe parcurs Mo dă curs avansurilor profesorului. Înainte de a ajunge la ceva crucial, aceasta se răzgândește. Domnul Ursu nu acceptă refuzul și o violează.Prietena sa, Vera, intră peste ei, însă nu reușește să îl oprească. Cele două ies din casa acestuia, Mo realizând mai apoi că și-a uitat geaca. Studenta revine în apartamentul profesorului și își pierde controlul.
Cadrele filmului sunt lungi, întunecate, iar atmosfera este liniară. Un lucru care mi-a displăcut a fost faptul că nu aflăm foarte multe detalii despre cele trei personaje. Copilăria și trauma celor două studente sunt povestite puțin de către fiecare, însă prea în grabă. Astfel, pot doar să bănuiesc că Mo a fost nevoită să treacă peste moartea tatălui său într-o manieră prea rapidă care i-a adus mai multă suferință și că, atunci a văzut că profesorul are aceleași gusturi muzicale și face referire la lucrurile iubite de tatăl său, a acceptat să se ducă la el în cameră din cauza acestei vulnerabilități.
Totuși, producția pune în lumină un subiect important care nu este îndeajuns de abordat în România: abuzul de putere și modul în care persoanele cu influență se folosesc de oamenii vulnerabili. Drama atinge și subiectul blamării victimelor și ignoranța de care dă dovada societatea românească: „Ce căutau acolo, în primul rând?”, „E vina lor că s-au dus în apartamentul unui profesor”, „Doar nu credeau că profesorul le va face examenul mai ușor doar pe ochi frumoși”.
De asemenea, problema calității sistemului românesc de învăţământ este și ea ridicată. Studenții simt nevoia de a copia pentru a trece examenele care se focusează prea mult pe memorie prin învățarea cuvânt cu cuvânt a teoriei și punerea în scris a paragrafelor reținute. Această frică este subliniată și de replici precum „Treci de Ursu, ai terminat facultatea”.
Miruna Peța
Temă: O carte selectată la bibliotecă
,,Fantoma de pe lac”, o scriitură care nu îngreunează lectura printr-o ploaie obositoare de figuri de stil
Am terminat cartea în trei zile, impunându-mi singură să nu o termin în mai puțin timp. Deși este un volum de trei sute și ceva de pagini, am sperat tot timpul să mai am pagini de citit. A fost un atașament puternic față de o carte și asta a fost un sentiment plăcut. De foarte puține ori mi s-a întâmplat ca o carte să mi se pară de la început o lectură plăcută.
Circumstanțele în care am citit această carte: prima practică la facultate și tema de a scrie despre o carte de la bibliotecă. Așa am ajuns la Biblioteca ,,Nicolae Iorga” din Ploiești, căutând o carte de un autor contemporan român, conform temei de practică. Ezitantă, fiindcă nu știam exact ce îmi doream să împrumut, am intrat pe ușă întrebând bibliotecara ce mi-ar recomanda. Primul gând al dânsei s-a oprit asupra marelui scriitor Mircea Cărtărescu, însă am refuzat fără niciun pic de regret. Căutând printre rafturi, doamna mi-a întins volumul Monicăi Ramirez, ,,Fantoma de pe lac” spunându-mi: ,,Am auzit că scrie nemaipomenit de frumos”. Cuvintele au fost suficiente pentru a mă convinge. Am întors cartea să citesc ce scrie pe coperta din spate și am citit un rezumat al lucrării. Am fost intrigată suficient pentru a o împrumuta, așteptând să ajung cât mai repede acasă pentru a începe lectura. Peste trei zile căutam pe internet să citesc în plus față de ce îmi oferea biografia din carte despre autoare.
Lectura cărții este ușoară. Eroina cărții, Ashley White, este o scriitoare de romane gotice, dar și de dragoste. Hotărâtă să își petreacă întreaga vară la cabana cumpărată într-un orășel din Spearmint Lake, statul Michingan, și să își termine romanul la care lucra de ceva vreme, aceasta este tulburată de povestea unei crime nerezolvate de douăzeci de ani. Povestea thriller cunoaște o adevărată turnură, ultimele pagini aducând romantismul poveștii de dragoste dintre Ashley și un polițist din oraș. Datorită acestui final neașteptat, m-am trezit în mod inconștient cu zâmbetul pe buze citind ,,Sfârșit”, fără să realizez o clipă că tot ceea ce a fost tentat s-a terminat și că eu chiar am revenit la realitate.
,,Fantoma de pe lac” are o scriitură care nu îngreunează lectura printr-o ploaie obositoare de figuri de stil și care te ține captiv pe întregul fir narativ. În plus, are o notă juvenilă, potrivită tinerilor cititori dornici de a trăi prin intermediul personajelor romanului, dincolo de viața lor. Trăiam în același ritm cu povestea, căutam printre rânduri orice cuvânt care putea să fie răspunsul la suspiciunile legate de crime și, în același timp cu personajul, mă îndoiam de orice interacțiune nouă. Cred că asta înseamnă mult la o carte: să te ademenească și să te facă să trăiești alături de personaje.
Mirela Mădălina Sindilă
Temă: Profiluri de public
Preferințele unei studente la medicină dentară
Interviu cu Lucia Drăghici
Cu ce formă de artă te relaxezi de obicei?
Ce aleg într-un moment al vieții mele sau al zilei depinde foarte mult de starea pe care o am în aceea perioadă. Am învățat să diversific tipul de cărți pe care îl citesc. Atunci când nu sunt capabilă de o concentrare mai mare, prefer să citesc o carte ușoară care nu necesită multă concentrare, de regulă o carte de beletristică sau cărți de psihologie.
Și acum, în vacanța de vară ?
Citesc „ Olandeza”, de Robert Matzen, care este o poveste reală de viață a unei tinere vedete din timpul celui de al doilea război mondial și anume Audrey Hepburn. Este cartea pe care încerc să o citesc în fiecare seară înainte de culcare. Am și alte două cărți mai relaxante, deja începute, pentru serile în care mă simt obosită: „Love is fun” a psihoterapeutului Gașpar Gyorgy și „Un pământ nou” de autorul de bestseller-e Eckhart Tolle. În fiecare seară 10-15 minute de citit, măcar câteva pagini din cărțile de pe noptieră. Mi-aș dori să pot aloca mai mult timp, pentru că sunt multe alte cărți pe care îmi doresc să le citesc.
Ce filme și seriale îți place să urmărești?
Pot enumera câteva titluri care mi-au plăcut: „Pacientul englez”, „Familia Romanov”, „ Măria, Regina României”, „The Crown”, „Alienistul”. De cele mai multe ori în serile când sunt obosită aleg filme sau seriale ușoare cum ar fi „Fetele Gilmore” ,„Sex and The city”.
Ai o amintire care ți-a rămas întipărită în minte de la o anume piesă de teatru?
Am fost la Teatrul de comedie din București la „Tartuffe” și la o un moment dat unul din personaje, care era jucat de Tudor Chirilă, a coborât de pe scena și a venit printre spectatori, s-a oprit chiar în fata mea și mi-a adresat niște întrebări care făceau parte din replicile. S-a uitat fix la mine și a jucat rolul mai departe. Mi s-a părut foarte interesant.Îmi face mare placere să merg să mă relaxez la un film bun, sau să citesc o carte bună, dar și să merg la teatru, însă recunosc că mi-ar plăcea mult să pot avea mai mult timp pentru a mă bucura de toate aceste forme culturale care ne bucura dar care ne și ajută să devenim oameni mai buni, mai inteligenți și mai sensibili. Și… să zicem că poate într-o altă viață chiar mi-ar fi plăcut sa fiu actriță, însă cumva m-a atras mai mult să aleg domeniul acesta medical, poate și pentru beneficiile financiare. Am ales să stau și să mă bucur ca un simplu spectator în sălile de teatru, dar cu siguranță îmi vor rămâne în cap primele piese de teatru la care am participat în liceu.
Miruna Peța
Temă: Arta ca hobby
Poetul student la Politehnică
Interviu cu Bogdan Dinu
Când ți-ai dat seama că îți place să scrii versuri?
Primele mele versuri au avut o tematică bacoviană. M-am exprimat deschis, sincer și vădit deznădăjduit, precum un copil de 14 ani, vârsta pe care o aveam atunci.
Ce te inspiră?
Adun bucăți de natură, de oameni, de lumi paralele, de metafizică… De obicei, scriu atunci când simt o trăire puternică, pe care nu o pot trece cu vederea. Încerc să analizez cât mai concret și mai amănunțit cu putință sentimentul care îmi cere dreptul să se manifeste. După aceea lucrurile decurg de la sine.
Ce mesaj crezi că ai de transmis?
Un îndemn cald în direcția poeziei, în particular, și în direcția educației și culturii, în general.
Ai un anumit public la care te gândești?
Nu. Eu am înțeles că fără prezența și contribuția poeziei în viața cotidiană, vom întâlni numai nereguli.
De ce ai ales să te exprimi prin versuri și nu prin proză?
Trebuie să recunoaștem faptul că versurile sunt o metodă de a concentra mesajul artistic în mai puține cuvinte față de proză, și de a atrage, așadar, cititorii mai ușor. Din punct de vedere textual, poezia are drept calitate specifică prozodia. După părerea mea, fără rimă, ritm, măsură, melodicitate, mulți oameni și-ar pierde interesul definitiv pentru acest tip de manifestare artistică. În consecință, prefer poezia în detrimentul prozei.
Ți-ai dori să publici un volum?
Îmi place mult să scriu. Este unul dintre reperele existenței mele. Și da, cu siguranță mi-ar plăcea să public. Și nu doar un volum de poezii.
Cum vezi tu poezia în prezent, având în vedere impactul uriaș pe care tehnologia l-a adus în societatea contemporană?
Tehnologia are și ea, precum orice în această lume, o contradicție principală care îi imprimă progres, o împinge mai departe. Pe de o parte, tehnologia este un ajutor colosal pentru dezvoltarea societății. Pe de altă parte, umanul își pierde esența în acest ocean tehnologic care tinde să sufoce sclipirea naturală a omului. Și chiar să o eclipseze prin inteligența artificială. Poezia este un bun depozitat în muzeu în ziua de azi pentru mulți dintre noi. Sau e văzută ca o simplă feudă menținută în viață de unii „rupți de realitate”. Pentru mine, poezia în epoca noastră este o stare de lucruri în sine, un stil de viață, o bornă kilometrică pe drumul vieții.
Traiana Ungur
Temă: Artă și generații
Despre teatru cu o bunică extraordinară
Interviu cu actrița Constanța Zmeu
Legătura ta cu teatrul este una foarte strânsă încă din tinerețe. Crezi că teatrul era diferit când ai absolvit tu facultatea în comparație cu prezentul?
Era multă dăruire, mult talent și iubire față de meserie. Publicul era extraordinar de bun și receptiv, dar nu la orice fel de spectacol, ci mai ales la piesele clasice, precum cele după operele lui William Shakespeare, Friedrich Schiller sau Johhan Wolfgang von Goethe. Atunci se făcea într-adevăr teatru la sânge. Se repeta uneori și noaptea, ca să poți scoate spectacolul la timp, se implicau toți cei care făceau parte din echipa teatrului și conta enorm ca ultima repetiție să fie perfectă. Publicul venea la teatru ca la o sărbătoare, erau foarte mulți evrei în Bacău și aveau o cultură deosebită. Aceștia veneau parcă anume în foaierul teatrului să își etaleze femeile toaletele. Exista garderobă unde își lăsau hainele iarna, exista un bufet unde puteau în pauză să servească o prăjitură și să discute primul act al spectacolului. Acum, din păcate, nu mai există nimic. Cu haina poți să mergi și în sală, de fapt acum se merge și cu blugi rupți și se poate merge oricum pentru că nu mai sunt păstrate rigorile, au fost depășite. Nu îmi pare rău că este așa, căci vedem o altă lume, una mai tânără, mai puternică, mai doritoare de schimbări și asta nu este rău.
Spui că sunt schimbări și în privința pieselor,a repertoriului. Consideri că schimbările pe care le-ai observat sunt unele necesare?
Oamenii se gândesc că ceea ce a fost în trecut este învechit, ei vor noutate. Generația de astăzi caută modernitate și inovație. Nu toate schimbările sunt necesare. Chiar actorii sunt puțini la ora asta, trupa noastră era una numeroasă, formată din cel puțin 40 de actori, iar întregul personal al teatrului depășea 100 de angajați. Noi aveam personalul tehnic, tâmplărie, personalul de ateliere care făcea costume, pălării, personal care se ocupa de machiajul și coafura actorilor, tot ceea ce era nevoie pentru un spectacol strălucit. Din păcate acum s-a renunțat la o mare parte din echipă, iar acest lucru nu este un avantaj al actorilor.
Cum ți s-a schimbat ție viața atunci când ai devenit actriță, cum a fost perioada aceea pentru tine?
Ooo… a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Când eram mică ascultam foarte des teatru la radio și trăiam toate momentele spectacolelor. Asta m-a atras spre această artă nemaipomenită. Am intrat din primul foc la facultate și toată viața am iubit teatrul. El mi-a adus mari satisfacții, iar un lucru important era faptul că publicul nu poate fi înșelat. Există o legătura invizibilă, dar puternică între actori și spectatori. Indiferent unde jucam, jucam la țară, jucam în orașe, jucam în România sau în afară, publicul era extraordinar, imediat reacționa la tot ce făceam pe scenă, iar eu mi-am făcut meseria cu mult drag, cu multă pasiune, cu dăruire completă și rezultatele au fost pe măsura a ceea ce am investit.
Cum ai descrie echipa de actori din care ai făcut parte atâta timp cât ai urcat pe scenă?
Când am venit eu în Bacău era o trupă foarte omogenă de actori, deci erau toate genurile de teatru, pornind de la ingenuă, de dramă sau de comedie, la duenă, la compoziții de babe și așa mai departe, deci am găsit o trupă foarte bună, actori extraordinari, printre care la vremea aceea era un artist numit „emerit”, Niculescu Brună, cu care am avut onoarea să joc într-un spectacol intitulat „Cetatea Neamțului” de Vasile Alecsandri, spectacol jucat chiar pe Cetatea Neamțului precum era precizat în piesă. Am fost un timp copilul trupei, căci eram cea mai tânără, o absolventă proaspătă de facultate, și ei m-au învățat meserie. Meseria nu se învață de fapt, meseria se fură și am încercat să fur stând prin culise la spectacolele lor și luând ceea ce credeam că am eu nevoie. În timpul acela s-a jucat o piesă de Shakespeare intitulată „A douăsprezecea noapte”, în care regizorul Vlad Mugur m-a distribuit în rolul principal feminin, Viola, iar spectacolul îl jucam cu George Motoi care interpreta bufonul. Apoi Vlad Mugur a fost numit director la Teatrul Național din Cluj. Atunci m-au cerut pe mine și pe Motoi să mergem acolo, eu am refuzat pentru că îmi plăcea Bacăul și eram îndrăgostită, dar colegul meu Motoi a mers și de acolo a fost o trambulină spre București. Colegii mei au fost niște actori de mare valoare, din păcate astăzi nu mai sunt. Mai am o singură colegă la București, Lucica Cozmeanu, actriță la Teatrul Evreiesc de Stat.
Cum ai descrie echipa de actori din prezent față de cea din care ai făcut tu parte? Există diferențe semnificative?
Țin foarte mult la trupa tânără care este acum, care joacă tot la fel ca echipa mea, cu pasiune, cu dăruire. Mi-a făcut mare bucurie să îi cunosc pe Eliza Noemi Judeu, o actriță excepțională, pe Bogdan Buzdugan, un actor foarte bun, și mulți alții. Ei sunt niște copii ai mei, așa le spun. Sunt foarte atașată de toți. Ei mă iubesc la rândul lor. Merg la ei la spectacole, precum am spus, merg la ei la cabină și stau de vorbă și mai spun cate o părere ici colo, ce cred eu că ar putea să se mai facă și îi apreciez foarte mult pe toți. Pot să îți spun mai multe despre Eliza Judeu care este o actriță sensibilă, o actriță patetică, o actriță care cred că îmi urmează cariera ca gen, fiind plină de viață și exprimând la fiecare spectacol emoții puternice. Munca extraordinară, implicarea și talentul își spun cuvântul prin rezultatele ei excepționale! De asemenea, îl apreciez pe Bogdan Buzdugan care este un actor nemaipomenit și merge și pe comedie și pe dramă. Are un spectacol impresionant, „Sufletul Pereche”, care este un one-man show. L-am văzut în perioada de dinaintea pandemiei, pentru că atunci se juca foarte des, iar Bogdan strălucea! Are har, este muncitor și depune efort pentru fiecare rol. De asemenea, și în particular este un copil extraordinar de deschis și de vesel, care pur și simplu te cucerește. Bogdan Buzdugan m-a făcut să simt sensibilitatea personajului în care juca, fiind singurul actor din piesa „Sufletul Pereche” de Petre Barbu, el fiind cel care transmitea o multitudine de sentimente prin interpretarea sa. Eliza m-a cucerit prin farmecul și inteligența cu care a rezolvat și a interpretat rolul principal din spectacolul „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, și anume personajul Mona. Pe scurt, sunt talentați, pasionați, au priză la public și se dăruiesc cu totul acestei meserii.
De ce crezi că ar trebui să vină tinerii la teatru?
Pentru că e o posibilitate de a pătrunde în altă zonă decât cele obișnuite. Orice piesă aduce ceva nou pentru tine, contribuie la întreaga ta pregătire pe mai departe. De la teatru nu ai cum să nu pleci cu ceva. Teatrul e frumosul, este viața, este realitatea. Și atunci, nu putem să ne îndepărtăm de realitate, trebuie să găsim noi cei din teatru posibilitatea să îi atragem prin spectacole pe care și le doresc. Pentru asta se fac acum discuții după spectacol cu tinerii în care aceștia își exprimă părerea cam ce ar dori ei să vadă și ce ar trebui să facă teatrul pentru ca ei să vină cat mai des și cat mai mulți la spectacole.
Diana Nica
Temă: Filmul românesc – percepții
Trei motive pentru care publicul din România nu apreciază filmele românești
Personal, prefer filmele de tipul SF și fantezie, pentru că îți prezintă o altă lume, diferită de cea pe care o știm deja. Filmul care mi-a plăcut cel mai mult până acum este de fapt o serie, compusă din cinci filme celebre, intitulată „Pirații din Caraibe”. Alt motiv pentru care îmi plac aceste filme sunt efectele vizuale spectaculoase și coloana sonoră care este foarte bună.
Cinematografia românească nu prea produce filme comerciale, așa cum le vedem pe cele din afară, pe care le preferăm, ci mai degrabă filme de artă, care nu sunt pe placul tuturor și care vizează o anumită categorie a publicului român, categorie compusă din oameni care, după părerea mea, au vârsta de peste 30 de ani, au un nivel ridicat de cunoștințe pentru a înțelege mai ușor mesajul transmis, mesaj care în general are legătură cu anumite evenimente istorice sau probleme ale societății moderne. Restul publicului, care preferă alt gen de filme, mai puțin intelectuale, pe care le vizionează pentru a se relaxa, se orientează către genuri mai accesibile și mai ușoare, pe care le numim filme „de duzină” și își pierd interesul pentru produsele cinematografiei românești
Temele
Față de filmele americane care au povești impresionante despre pirați, regi sau detectivi, filmele românești, în mare parte, prezintă dramele cotidiene ale oamenilor. Asta în ceea ce privește filmele artistice, pentru că în categoria celor mai puțin evoluate avem doar filme de genul „5Gang: Un altfel de Crăciun”, care a avut mare succes în rândul copiilor sau „Miami Bici”, lansat anul trecut. Este adevărat că ambele filme au avut audiență mare, probabil datorită faptului că sunt printre puținele filme românești de tip comedie, lansate în ultima perioadă, dar nu cred că tema filmului este cea care i-a atras pe oameni.
Scenele
Scenele filmelor contemporane românești sunt simple, chiar banale, neinteresante, tipic românești. Un exemplu de astfel de scenă, care plictisește și obosește urmăritorii și care mi-a atras atenția prin durata ei, este scena de început a filmului „Sieranevada”, regizat de Cristi Puiu, care, pe de altă parte, este un film premiat. Acest film conține un cadru de aproape șapte minute în care este surprinsă zarva de zi cu zi de pe o stradă din București. Eu cred că omul se va gândi în felul următor: dacă scena de debut este plictisitoare, cu siguranță și restul filmului va fi așa: Și, astfel, se oprește din vizionare după primele șapte minute, ceea ce s-a și întâmplat în cazul meu, când am încercat să văd acest film.
Publicitatea
Oamenii nu pot viziona un film despre care nici nu știu că există.
Antoaneta Țifescu
Temă: Literatura – promovarea în presă
5 recomandări de la 5 platforme de profil
Sunt o mare iubitoare de literatură, așa că vara mi-o rezerv pentru lectură. La un simplu search pe google poți găsi o mulțime de cărți recomandate de diferite platforme culturale. Trei dintre cele cinci surse enumerate mai jos – Cultura la dubă, Dilema Veche și Scena 9 – sunt cele pe care le accesez cel mai frecvent atunci când am nevoie de o recomandare. Cu celelalte două platforme – 1 Carte pe săptămână și Delicatese Literare – am intrat în contact pentru prima dată atunci când scriam acest articol.
Pe platforma Cultura la dubă găsim o descriere a cărți „Dinții ascuțiți ai binelui” de Bogdan Răileanu. Cultura la dubă ne oferă o scurtă descriere a cărții: două lumi diametral opuse, universul unui interlop din București și viața monahală de la o mănăstire din munți, ajung să se intersecteaze, iar interacțiunea dintre cele două scot la iveală faptul că aceste două lumi nu sunt atât de diferite. Mălina Gîndu scrie despre romanul lui Bogdan Răileanu: „E îndeajuns de captivant cât să prindă pe cineva care nu-i prieten la cataramă cu semnul de carte și îndeajuns de bine dozată cât să placă unui lector”. M-am oprit la cartea lui Bogdan Răileanu pentru că este un autor contemporan, din cărțile căruia am citit „Să nu lași moartea să te găsească”, o carte scurtă, cu o stilistică construită pe gustul meu.
Când am citit articolul „Cărți de citit vara asta” publicat în Dilema Veche am aruncat o privire prin toate recomandările făcute de redactorii revistei, dar niciun autor și niciun titlu nu îmi era cunoscut. Mi-a plăcut însă modul în care Simona Sora a prezentat cartea „Eroul cu o mie de chipuri” de Joseph Campbell. Cartea este descrisă ca „genul acela de carte care mizează pe asemănări (coincidențe, secvențe identice, recurențe) în definirea vechilor mitologii care ne populează dintotdeauna inconștientul, visurile, destinele.” Mai aflăm că romanul prezintă aventura fiecărui om ce are curajul să iasă din zona de confort și să aventureze în cunoașterea lumii.
Al treilea titlu face parte dintr-o lungă listă de cărți recomandate adolescenților de Scena 9: „Vassa și noaptea” de Sarah Porter. Prezentarea ce conține un rezumat scurt, geneza romanului și câteva paragrafe extrase din carte. Opera autoarei Sarah Porter este inspirată din basmul rusesc „Vasilisa cea frumoasă” și prezintă viața unei adolescente din Brooklyn. Articolul despre „Vassa și Noaptea” este scris exact pentru un adolscent în căutare de noi lecturi și eu (deși oamenii din jur îmi spun că am trecut de perioada adolescenței) uneori simt că am doar 17 ani și am nevoie de un text în care limbajul este unul comun, simplu, pe înțelesul tuturor, fără neologisme și fără cuvinte goale. Astfel, locul cărții „Vassa și noaptea” în topul meu se datorează exclusiv prezentării care m-a convins să citesc opera.
Platforma online „ 1 Carte pe săptămâna” recomandă cititorilor cărțile lui Irvin D. Yalom, iar articolul se axează în principal pe o anumită carte a autorului: „Minciuni pe canapea”. Articolul începe cu o descriere generală a operelor lui Irvin D. Yalom, adaugă cam tot ce îi poate ajuta pe cititori să își dea seama dacă stilul autorului este pe placul lor și continuă cu prezentarea pe scurt a acțiunii: un psihanalist este sedus, păcălit și manipulat de pacienta sa tocmai în locul în care el ar fi trebuit să dețină controlul. Articolul se încheie cu o întrebare retorică „Oare răzbunarea ei va fi dulce?”, întrebare care pe mine m-a intrigat și m-a făcut să mă gândesc la acțiunea cărții, m-a făcut să mă întreb „oare ce se întâmplă cu psihanalistul?”
Platforma culturală Delicatese literare recomandă „Toate pânzele sus” scrisă de Radu Tudoran. Atât cartea, cât și filmul sunt foarte cunoscute în rândul persoanelor cu vârsta de peste 30 de ani, dar mai puțin cunoscute pentru tineri și pentru noile generații. Articolul conține o amplă descriere a acțiunii, impresii personale ale redactorului și numeroase imagini din filmul cu același titlu. Dacă un tânăr dorește să afle mai multe informații despre această carte cu siguranța, va găsi tot ce are nevoie în articolul publicat pe „Delicatese literare”.
Coordonre editorială:
Carmen Corbu / Aurelian Giugăl