„Stabat Mater”, în această versiune regizorală, este un discurs despre răstignirea cotidiană – și dintotdeauna – a pașilor tuturor, pe drumul în buclă al omului către ceea ce deține deja. Identitățile concrete ale personajelor religioase fac un salt fără centură de siguranță în orice posibilitate de manifestare a individului zilelor noastre. Spectacolul este, desigur, inspirat de suferința mamei la vederea răstignirii fiului. Regizoarea este, însă, îndeajuns de abilă încât să nu tureze accelerația pe simboluri și să propună o raportare a celor două prezențe scenice (în chip fericit golite de conotația de personaje) care pendulează între împietrire și interiorizarea până la imobilitate a durerii, până la suspendarea empatiei ca modalitate cheie în lumea contemporană de a hrăni iluzia ego-ului.
Versiunea inițială a imnului sacru „Stabat Mater” a fost compusă în secolul al XIII-lea, fără a se cunoaște cu certitudine autorul (este atribuită îndeobște călugărului franciscan Jacopone da Todi sau Papei Inocențiu al III-lea) și este construită în jurul durerii Fecioarei Maria, văzându-și fiul sacrificat. Tema a inspirat, de-a lungul vremii, un număr semnificativ de compozitori, de la Palestrina până la Arvo Pärt, a străbătut secole impunându-se ca o paradigmă principală a muzicii universale.
Karl Marx vorbea despre religie ca despre un opium al popoarelor, înțelegând prin aceasta că religia poate transforma oamenii în masă de manevră pentru manifestarea unei voințe de putere din plin teoretizată de Friedrich Nietzsche în secolul al XIX-lea și asociată cu idealul ascetic înțeles ca mijloc prin care cel care exercită serviciul religios manipulează masele prin simboluri și mesaje religioase.
În contextul în care creștinismul a cunoscut schisme, asocieri cu atrocități istorice, înfruntări între cei care se înclinau în fața aceluiași aceluiași simbol, dar se raportau la puncte cardinale diferite (și nu doar din perspectivă geografică), în condițiile în care religia se află în miezul controverselor legate de identitate de gen sau de afiliere politică se naște în chip natural întrebarea: în ce măsură substratul religios al unor teme fundamentale ale culturii universale mai poate naște creații care să se adreseze spectatorilor contemporani care manifestă anumite exigențe, într-un mod care să aducă plus valoare mărturiei lor?
Spectacolul „Stabat Mater” de la Linotip, regizat de Amalia Olaru, cu un concept coregrafic de Ioana Marchidan și interpretat de Ioana Marchidan și Arcadie Rusu optează, în demersul de a reitera tema din „Stabat Mater”, pentru versiunea muzicală creată de Giovanni Battista Pergolesi în secolul al XVIII-lea. Acest demers artistic vine cu o propunere care își dovedește aportul inovativ prin modul în care exploatează spațiul .
Limbajul coregrafic și situația de concert la care asistăm ar cere, prin amploarea pe care o dovedesc la nivel tehnic, spații precum Sala Palatului. Însă conjuncția acestor două manifestări (dansul și muzica, ambele cu o amplitudine solicitantă) într-un spațiu scenic de o mare intimitate cresc în mod matematic emoția. Conceptul de lumini al Herminei Stănciulescu are un rol important în marcarea unor trasee pe care corpurile dansatorilor devin borne ale semnificațiilor conținute în limbajul muzical.
Coregrafia Ioanei Marchidan ajustează emoția, o ascunde, o revelează cu subtilitate, o transformă în motor care face să explodeze o corporalitate ce pare că poate face orice cu toate coordonatele care îi sunt la îndemână. Prin această strategie a gestului, grăitoare pentru contemporaneitate, se construiește o Golgotă marcată de popasuri în uitarea de sine, în împietrirea căutărilor, în ridicarea care conține germenii căderii ulterioare pentru a ținti apoi, în mod salvator, către răstignirea a ceea ce, în interiorul identității, împiedică accesul la celălalt.
Pe cât de puternică e fizicalitatea celor doi dansatori, pe atât de vizibil este procesul de abstractizare la care sunt supuși în prezența lor scenică, ceea ce induce o notă de atemporalitate, o afiliație anistorică a celor două prezențe, ceea care crește, de fapt, eficiența simbolică a propunerii. La atingerea acestui obiectiv contribuie concertul care nu este nicidecum coloană sonoră sau fundal pentru manifestarea prin dans, ci un rezervor de energie și un contrapunct al abstracției în care sunt duse corpurile, tocmai pentru a puncta eterna pendulare între „azi“ și „oricând”, între ceea ce durează și ceea ce trece.
Foto : Alina Ușurelu
- Experimentul de-teatralizării. „Pe ei!” la Casa Tranzit din Cluj Napoca - 8 noiembrie 2019
- Efectul de oglindă. „Limite” la Centrul de Teatru Educațional Replika - 30 mai 2019
- O radiografie colectivă. 153 de secunde - 3 mai 2019