În „Ignoranța”, Kundera ridică problematica apartenenței la trecut. Amintirile sunt cele care țin trecutul în viață, dar ele își găsesc mereu capacitatea de a distorsiona, ori mai degrabă incapacitatea de a conserva realitatea așa cum a fost. Iar realitățile personale se află într-o continuă mișcare, căci prinsă în memorie, realitatea însăși se definește prin incapacitatea statorniciei. Realitatea personală trecută devine neconformă unei realități prezente, nu doar prin trecerea obiectivă a timpului și așezarea unui strat de praf asupra amintirilor, ci chiar prin metamorfoze specifice sinelui. Când raportăm trecutul la prezent, omul, ființă adaptabilă, pus într-un context cunoscut, însă ignorat o vreme îndelungată, se izbește de două posibilități: incapacitatea de adaptare la propriul trecut, când omul se transformă și mediu rămâne constant, ori inadaptarea la mediu, când omul nu se transformă iar mediu își continuă dezvoltarea ori decăderea.
Kundera așază accentul pe istoria personală a ființelor pe care le conturează în roman, nu doar că le conferă două lumi de care să aparțină, însă le permite o reîntoarcere către trecut, care nu le modifică percepția asupra prezentului, ci asupra trecutului din care s-au sustras. „Uriașa mătură nevăzută” acoperă de fapt o nemulțumire a pierderii unei identități trecute, care, cu oricâtă trudă, aceasta nu mai poate fi recuperată. Accelerarea timpului determină maniera în care personajele se raportează la noțiunea de „cămin”. Reîntoarcerea înseamnă nu doar o trecere de la prezentul personal către un trecut-prezent, material, precum o casă părintească, ci presupune izbirea de tot ceea ce conține locul respectiv, inclusiv oameni, și față de care sentimentele din trecut devin străine: „Simt cele mai apropiate fiinţe pe care le am, îşi spunea el, familia mea, singura pe care o am, fratele meu, singurul frate. Îşi repeta aceste cuvinte vrând parcă să-şi prelungească emoţia înainte ca ea să se risipească”.
Căutarea resuscitării emoției apare din vina resimțită față de pierderea legăturilor. De fapt, risipirii lor, disipării lor prin neglijarea unor astfel de interacțiuni umane. Distanța joacă un rol esențial în menținerea unei relații, indiferent de tipul acesteia, însă distanțarea fizică, de fapt, constrânge ori eliberează relațiile.
Întrebarea ridicată de Kundera în Ignoranța invită la cercetarea unor aspecte emoționale, nu doar cauzale, care duc la spargerea relațiilor. Însă o asemenea întrebare se fixează pe aspectul trecerii timpului. Călătoria lui Ulise durează zece ani, însă Ulise, personajul homeric, la reîntoarcerea sa chestionează asemănarea între prezentul trecut, cunoscut și rememorat de el, și prezentul actual, desfășura în lipsa sa. Ulise se hrănea cu amintiri, iar reîntoarcerea se datorează sieși: conștient de posibilitatea schimbării, nu-și ridică problema inadaptabilității, imposibilității de reintegrare în Itacha, căci spre deosebire de personajele lui Kundera, Ulise este îndreptățit în primă instanță la teritoriul pe care îl conduce. Cu toate acestea, putem considera personajele lui Kundera îndreptățite la propriul trecut? Între personaje și Ulise se naște problema voinței, cel din urmă nu a plecat pentru a nu se izbi de prezent, ci a plecat pentru a își îndeplini rolul, funcția de erou. Personajele lui Kundera pleacă pentru a se proteja pe sine, actul lor nu este privit cu admirație, ci interpretat drept abandon ori egoism.
Episodul măslinului, la Homer, rămâne o imagine esențială în percepția timpului. Rezistența obiectului devine echivalentă cu rezistența amintirilor, dar, mai degrabă, cu existența unei certitudini, a unei recunoașteri dincolo de timp. Ca și Ulise, Josef experimentează obiectul blocat în timp. În cazul său, este un jurnal personal de care uitase. Însă, din nou, după ce-l răsfoiește, constată că trecutul îi scapă: „Citeşte şi nu-şi mai aminteşte nimic. Ce vrea acest necunoscut, ce a venit el să-i aducă aminte? Că a trăit aici, cândva, sub numele său”. Pentru Ulise și pentru Josef există memorii materiale, însă fiecare le privește în chip distinct: Odiseu se raportează la măslin ca un liant între el și Penelopa, ca un fir ce menține conexiunea dintre suflete pereche; pe când Josef nu simte decât alienare ținând în mână un obiect ce i-a aparținut cu mulți ani înainte. Pentru Josef nu există doar o lipsă de identificare cu un eu trecut, ci lipsește o curiozitate față de istoria personală.
Marea reîntoarcere a lui Ulise devine într-adevăr determinantă într-o așezare constructivă a evenimentelor majore ce implică oamenii dragi personajului. Fiul său, Telemah, abia născut în amintiri, este în realitate un bărbat în devenire. Penelopa și-a creat propriul obiect pentru a opri trecerea timpului: giulgiul, a cărei țesere să nu se termine nicicând pentru a nu permite închiderea timpului. Pentru Ulise viața s-a aranjat așa cum și-ar fi dorit, chiar și în lipsa lui din Itacha. Însă personajele lui Kundera au lăsat un loc gol, care în timp a reușit să se umple prin trecerea vremii. Fapt ce lucrează în ambele direcții: cei din trecut își diluează amintirile prin trecerea timpului, iar protagoniștii își diluează dorul de casă prin construirea unei vieți noi.
Epopeea reîntoarcerii, raportată la prezentul personajelor construite de Kundera devine imposibilă, căci fiecare deține o altă percepție a timpului. Hrănirea prin prisma amintirilor nu potolește foamea dorului, iar depărtarea nu naște, la rândul ei, noi amintiri generate de prezent. Epopeea reîntoarcerii nu mai este valabilă într-un prezent în care resimțirea nostalgiei și lipsa iubirii față de trecut nu se disting drept un răspunsuri automate și pur emoționale, ci sforțări ale sinelui pentru a simți orice în afară de vinovăția neidentificării.
- Sondaj: Formația/interpretul de muzică românească preferat - 25 iunie 2025
- Premiile USR 2025 - 3 iunie 2025
- Profilul alegătorului din alegerile prezidențiale 2025 - 6 mai 2025