Din materialele realizate de mine pentru „Jurnal de România” observ că artistului, când se uită în oglindă, nu prea-i place societatea românească pe care a construit-o.
România, conform „Jurnalului”
În „Jurnal de România” am fost în Covasna, Constanța, Mogoșoaia și Timișoara. România este o țară săracă. Orașele sunt foarte urâte. Centrul orașelor este uneori mai arătos, dar, cu cât te depărtezi de centru, cam toate orașele arată la fel: blocuri de carton, clădiri vechi scorojite, multă mizerie și o lipsă de eleganță. E ceva brutal pe chipul oamenilor. Ce vreau să spun este că Orașul nu este o comunitate, orașul nu aparține oamenilor, România nu aparține oamenilor. Ca și când românul refuză să investească în societate. Nu vrea să-și bată el capul cu asta. Are alte probleme. Și chiar are. Sărăcia este problema majoră. Sărăcia vine mână-n mână cu lipsa de educație, cu abuzurile, cu manipularea, cu ura. În Sfântu Gheorghe, în Covasna, am avut revelația Culturii. Am înțeles forța ei. Am trăit-o. Orașul e mic cât un sat. Există o tensiune între români și maghiari; sunt probleme care țin de lipsa dialogului și de neasumarea trecutului istoric. Și totuși, atunci când Cultura vorbește, dispar toate urile. E fantastic să vezi acest dialog cum se naște. Românii fac video-mapping pe clădirile orașului, ungurii dansează și țiganii cântă. Cred că România nu înțelege forța și funcția Culturii. Nu înțelege funcția ei în societate. 90% dintre români urăsc noul val din cinema-ul românesc, fiindcă e nasol și nu are umor și nu ne face să râdem. Societatea tratează arta ca pe un animal de companie: arta trebuie să te facă să uiți de grijile vieții. Nu există „predispoziție” către un gen de artă. Există educație și atât. E decizia fiecăruia dacă preferă magia albă sau dialogul cultural.
Teatru și realitate. Actor și personaj
Eu ceea ce fac numesc teatru. Altfel… e ușor să stai în turmă. E ușor să te lași protejat de cei care au creat forme înaintea ta. E ușor să le ceri actorilor să frece o cizmă și să spună un monolog și să zici că ai făcut teatru. E ușor să iei o vedetă isterică, să o pui pe scenă și să spui iar că ai făcut teatru. Eu am decis că vreau să fac teatru fiindcă e felul meu de a dialoga cu lumea. Eu stau de vorbă cu România când fac teatru. Da, fac interviuri, scriu scenarii, aduc jurnalism pe scenă, am schimbat cheia de joc a actorilor fiindcă am știut că tot ce spun trebuie să aibă un sens.
Din materialele realizate de mine pentru „Jurnal de România” observ că artistului, când se uită în oglindă, nu prea-i place societatea românească pe care a construit-o. Cred că ăsta e sensul „Jurnalului de România”: actorul să devină model pentru public. Dar nu vorbesc de model ca super-erou cu mantie și cu puteri supranaturale, ci de un erou care să-mi servească real ca exemplu, în care să mă recunosc, cu care să empatizez, care să mă facă să mă diagnostichez și să nu mai port în cârcă, o viață întreagă, poveri grele.
Publicul
Am jucat, la Viena, pentru prima oară două „Jurnale” legate, într-o singură seară, cu pauza de 10 minute între ele. Mă refer la „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” și la „Jurnal de România. Constanța”. Spectacolele au text mult, foarte mult. E riscant să duci astfel de spectacole în străinătate. De obicei, se transportă spectacole de imagine, cu dans, cu decor frumos… nu cu text, text, text. Și totuși, publicul a reacționat fantastic. A înțeles toate nuanțele. M-am bucurat că am primit validarea unui public de capitală europeană din liga întâi. Cred că publicul rece și rațional este publicul meu preferat. Mă obosesc emoțiile și dramatismele isterice. Am jucat „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” la Opera din Seattle. 99% din public era format din informaticieni de la Microsoft și de la alte firme asemănătoare. Toți, dar absolut toți, au rămas la Q&A și au pus cele mai relevante și raționale întrebări. M-am simțit excelent, parcă îmi găsisem publicul.
Textul este parte a materialului „Teatrul documentar. O încercare de demontare a prejudecăților”
Subiectul teatrului documentar produce o oarecare scindare. Pentru spectatorul care sunt, un text fără personaje, care colează oarecum la prima mână diferite texte din Știri sau din interviuri, cu lipsa de sistematizare antrenată de metoda devised, unul care nu are nicio pretenție de generalitate, ci se rezumă la cazuri decupate strâns, nu atinge gradul necesar de relevanță. Îmi dau seama cam din primele propoziții încotro se duce spectacolul și, odată ce am aflat care este problema, în 99,99% dintre cazuri sunt deja convinsă de justețea ei. Personaje nu sunt, actorii vorbesc alb, pentru ca discursul să nu fie distorsionat de înflorituri dramatice, nimic nu-mi pune în mișcare cugetarea și sensibilitatea. Pentru ce să mă mai convingă cu un mesaj pe care îl știu din capul locului? (Cristina Rusiecki)