O vorbă aruncată aiurea poate fi ca un chibrit aruncat lângă o pompă cu benzină. Există toate șansele ca pompa să ia foc, să explodeze întreaga stație, să existe daune și victime colaterale, agitație, nervi – o nebunie, pe scurt. Cam așa ne putem închipui că ar fi o vorbă nesocotită aruncată de un palestinian refugiat minoritar unui creștin aproape majoritar, într-un Beirut sfâșiat de conflicte politice și religioase. Tocmai așa o și arată a fi – printr-o imagine și un scenariu impecabile – Ziad Doueiri, regizorul și coscenaristul filmului „L’insulte/ Insulta” din 2017, nominalizat la Oscar în 2018, la categoria „Cel mai bun film de limbă străină al anului”, și recompensat cu alte cincisprezece premii, potrivit site-ului IMDb.
Făcusem cunoștință cu regizorul încă de la filmul „The Attack” din 2012, o dramă alertă și densă despre relația de cuplu, atacuri teroriste și căutarea adevărului, cu o intrigă polițistă foarte bine construită, care te ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Aceeași pricepere în construirea situației apare și în producția recentă a lui Doueiri, „L’insulte”, în care o vorbă spusă la nervi stârnește un haos în viețile celor implicați, afectând, deopotrivă, comunitatea restrânsă și răspândindu-se ca focul în întreaga societate libaneză.
Unul dintre protagoniștii acestei explozii este Tonny Hanna – interpretat de Adel Karam –, proprietarul creștin al unui service auto, cu un temperament vulcanic, agresiv chiar, care se inflamează ușor dintr-o nimica toată. Dacă la acest amestec sufletesc adaugi o componentă religioasă și socio-politică, ai deja compoziția unei bombe gata să explodeze îndată ce e mișcată din loc. Iar cel care vine să agite această bombă este palestinianul Yasser Salameh (Kamel El Basha), un inginer constructor care lucrează la negru într-o societate preponderent musulmană și creștină, care cu greu îi acceptă pe palestinieni. Așadar, două firi diametral opuse, pe care numai o ironie a sorții îi poate aduce față în față, pentru a ilustra, în cele din urmă, că extremele se atrag.
Conflictul izbucnește de la o simplă țeavă de scurgere de la balconul lui Tonny, instalată necorespunzător, pe care Yasser o retează, pentru a o reface așa cum trebuie. O situație aparent fără miză, mai cu seamă că faptele sunt evidente și de bun-simț: țeava este prost plasată, împroșcând cu apă oamenii care trec pe sub balcon, și trebuie refăcută. Dar… calmului și taciturnului Yasser îi scapă, la nervi, o vorbă jignitoare la adresa lui Tonny, care reacționează disproporționat față de situație. În mod normal, totul s-ar fi rezolvat printr-o discuție pașnică și prin scuzele de rigoare. Dar, pe de o parte, avem o fire irascibilă, iar pe de alta, un om principial – uneori, chiar rigid –, care se luptă să-și afle locul într-o lume care nu-l vede cu ochi buni. Și, cum nu ar fi îndeajuns, situația este condimentată de credințele religioase și politice ale celor doi, precum și de experiența lor de viață. Pe scurt, ca să n-o lungesc prea mult și să vă povestesc tot filmul, nici unul nu vrea să dea înapoi, ciocnirea degenerând într-un proces care afectează viața celor doi și duce la încăierări civile. Așa cum se întâmplă de obicei în cazurile în care mizele nu sunt atât individuale, ci mai degrabă politice, întreaga afacere care constituie intriga filmului este confiscată de forțe ce depășesc individul și fac din el o jucărie.
Calitatea majoră a filmului lui Doueiri stă în faptul că altercația personală devine una exemplară, putând fi foarte ușor scoasă din contextul ei socio-politic și mutată oriunde și oricând e vorba de conflicte etnice sau naționale, inflamate de ideologii politice. Așadar, nu avem de-a face aici cu o poveste redusă la un caz izolat, ci cu o structură umană, un profil general valabil, care explică foarte bine cauzele conflictelor interumane la scară mică și pe acelea ale războaielor interetnice sau internaționale. Filmul lui Doueiri este o lecție extraordinară de istorie și de psihologie, ce pune iscusit în lumină mecanismul uman individual și colectiv. Dar el este, totodată, și o lecție de actorie, de scenaristică și de imagine. Cei doi actori principali, secondați de actrițele ce interpretează rolurile de soții, sunt impecabili, fiind urmăriți de o cameră ce știe să le sublinieze expresiile și sprijiniți de un text care le oferă carne și oase. Tuturor acestor calități li se adaugă un ritm bine susținut, care nu obosește, ci îți întreține interesul până la genericul de final.
Încă un merit al filmului lui Doueiri este acela că, deși mi se pare a fi o adevărată lecție de istorie, el nu e deloc didactic, comentariile fiind ascunse sub fapte, iar personajele, lăsate să se dezvăluie singure, să-și arate părțile bune și rele, rănile și slăbiciunile, fără nici o îngroșare. Și ce poate fi mai bun decât un film care te bântuie cu întrebări după ce cade genericul?
- Proză. Provizii și vinovăție - 4 iunie 2020
- Film. Anytime, online - 4 iunie 2020
- Arta parfumului. O artă volatilă, cu un statut pe măsură - 26 februarie 2020