Prozatorul si jurnalistul Grigore Ilisei a publicat la Editura Nicodim Caligraful o substantiala antologie a interviurilor si dialogurilor cu Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta, intitulata „Credinte, marturisiri, învataminte“ – pretioasa si, as spune, pioasa restituire, interesând istoria literara si istoria culturii în general. El a selectat 47 de convorbiri din cele peste 70 aparute de-a lungul a mai mult de patru decenii în ziare, reviste si volume. În prefata acestei instructive si delectabile carti – o editie de autor – Ilisei semneaza un admirabil eseu în care practic reliefeaza trasaturile (auto)portretului unui carturar si umanist, cu un destin aparte, ce îi apare ca un personaj „care si-ar fi putut afla locul în pagini de Thomas Mann“; comparatie inspirata, definitorie, de o remarcabila finete psihologica bazata pe o buna si cunoastere în timp a carturarului si omului Zoe Dumitrescu-Busulenga, a caracterului sau.
Reputat eminescolog si comparatist de o impresionanta cuprindere, Doamna Zoe, cum îi spuneau confratii, colaboratorii, studentii, cu respectuoasa si plina de tandrete familiaritate, a fost mai ales un mare profesor, în pofida faptului ca, potrivit propriei marturisiri, nu si-a dorit o astfel de cariera, pasiunea sa fiind muzica. Un profesor cu tinuta lui Vianu si Calinescu deopotriva, primul constituind pentru ea modelul intelectual si moral suprem. De altfel, una dintre temele principale ale dialogurilor este tocmai cea a modelului catalizator, a rolului decisiv al acestuia în formarea unei personalitati si, într-un plan mai larg, în edificarea unei opere si a unei culturi. La fel de importanta si aproape obsedanta în marturisirile autoarei este tema Eminescu. Referirile la creatorul „Odei, în metru antic“ si la modul cum este el receptat si privit de postmodernistii nostri revin aproape în toate convorbirile, dar îndeosebi în cele pe care Grigore Ilisei le-a grupat în capitolul intitulat „Glosari eminesciene“. Glosarile sale pe asemenea teme, atât de batute, dar mereu actuale, nu contin noutati, dar sunt contaminante prin sinceritatea si intensitatea trairii. Interlocutoarea scriitorilor si publicistilor care au reusit sa o abordeze, întrucât nu-i prea placea sa dea interviuri de teama de a nu se repeta, ceea ce fatalmente se întâmpla totusi, trece prin stari diferite, traieste sentimente contradictorii: de la efuziunea abia retinuta, când, de pilda, evoca modelele sale si valorile culturale si spirituale, nationale si universale, pâna la mâhnirea pe care i-o provoaca ignorarea sau chiar macularea acestora de catre demolatorii si demitizatorii de serviciu. Observatiile si reflectiile, nu putine amare, sunt formulate adeseori sententios, memorabil: „Pentru omul de rând libertatea înseamna a iesi cu bâta la drum. Pentru omul superior libertatea nu e decât interioara, ceea ce e un adevar trist. În general, adevarurile sunt cam triste si de aceea lumea nu le iubeste“. În linie maioresciana, dar si în cea a lui Ibraileanu, care deplângea faptul ca în istorie noi românii mai mult am importat decât am exportat, Zoe Dumitrescu-Busulenga se arata profund îngrijorata de, asa-zicând, invazia modelor si a formelor fara fond de aiurea, de adoptarea necritica, slugarnica, superficiala a modelelor straine. Intelectualul de mare anvergura si patriotul luminat, pentru care patriotismul înseamna unul dintre cele mai nobile sentimente, credea cu tarie în puterea de creatie a românilor si în forta spiritului national, în miturile noastre întemeietoare. Dezamagita, îndurerata ca acestea sunt supuse atacurilor iresponsabile si impardonabile, încearca sa identifice resorturile unor actiuni precum, de exemplu, cea din „Dilema“, numarul de jenanta amintire, cu bancnota de zece lei, aparut chiar în ziua aniversarii lui Eminescu, în care „erau numai articole de denigrare“, cei ce scriau acolo despre marele poet parând ca „ori nu-l cunosc, ori sunt obsedati de superioritatea lui si sunt complexati“.
În 1984, la 95 de ani de la moartea lui Eminescu, Mircea Mihaies o consulta pe cea careia îi datoram studiul „Eminescu si romantismul german“, poate cea mai importanta carte a sa: „Mai este valabil semnalul de alarma tras cu ani înainte de catre Constantin Noica, în cartea despre „Omul deplin al culturii românesti“, referitor la manuscrisele eminesciene?“. Zoe Dumitrescu-Busulenga îsi exprima atunci opinia ferma ca semnalul lui Noica „trebuie sa se auda mai puternic pe masura ce trece timpul devastator, timpul care uzeaza documentele materiale ale prezentei geniului. Manuscrisele sunt tot mai deteriorate, tot mai putin citate, si mijloacele de reproducere prea putin eficiente. Daca s-ar mai putea actiona repede de tot, s-ar mai putea salva fragilele urme fizice ale gigantului gândirii“. Peste 10 ani, îi spunea lui Nicolae Tone: „Trebuie sa facsimilam manuscrisele, sa le publicam, sa le introducem în circuitul national si sa le trimitem în strainatate. Xeroxate, litografiate, fotografiate, oricum. Ah, daca ar fi avut vecinii nostri un astfel de poet, cum le-ar fi mai trimis peste hotare…“ Îmi pot imagina bucuria ce ar fi trait-o acum când cele 44 caiete eminesciene sunt salvate, publicate integral, pentru a putea fi consultate si a dainui, în conditii de deplina securitate, atâta vreme cât, cu vorbele lui Noica, se va mai vorbi româneste în acest colt de lume. Îmi pot imagina însa si tristetea Zoei Dumitrescu-Busulenga de a vedea ca pâna si o asemenea opera a avut parte de contestari si chiar de denunturi la Parchet – si înca la DNA! – împotriva celui caruia i-o datoram în primul rând: Eugen Simion, criticul numarul unu al literaturii române postbelice. Un moment de pomina, când inflexibilii procurori literari, între care si o pretinsa eminescoloaga, au încercat sa si-i asocieze în deplorabila lor misie si pe magistratii din institutiile de profil ale statului.
Interesante sunt consideratiile celei ce a condus Accademia di Romania de la Roma privind ocultarea istoriei: „N-aveti impresia ca foarte multa lume de pe planeta, si în special în Europa asta, care va fi o Europa unita, se pare, ar vrea sa duca istoria cu începere de la 1945 încoace? Eu am aceasta impresie din ce în ce mai acut. Si o am pentru ca am trait si experienta viziunii din Occident“. În aceeasi convorbire cu Grigore Ilisei din care citez, la întrebarea acestuia: „De ce credeti ca istoria mai de demult e stingheritoare azi?“, raspunde tot cu o interogatie ce nu e doar retorica: „N-aveti impresia ca, totusi, se tinde spre stergerea identitatii nationale?“.
Spirit proteic, natura eminamente etica, nescutita de atacuri nedrepte, unele imunde, în anii de dupa ruptura din decembrie ’89, Zoe Dumitrescu-Busulenga a fost si este, cel putin pentru generatia celui ce semneaza aici, un model. Un model european autentic care ne-a îndemnat si ne îndeamna sa nu ne uitam radacinile si, totodata, sa nu uitam ca, asa cum spunea Malraux, toate drumurile istoriei trec prin Europa, la temelia culturii si civilizatiei careia sta clasicismul antic greco-latin, iar crestinismul, aflat si el astazi în criza, a fost si trebuie sa ramâna unul, daca nu primul, pilon de rezistenta al lor.
În acest volum de interviuri si dialoguri, este rememorat si un episod literalmente dramatic din biografia profesorului Zoe Dumitrescu-Busulenga: „Mai aveam aproape opt, noua ani pâna la pensie. Aveam 61 de ani si eram sef de catedra si membru corespondent al Academiei Române. În timpul unui seminar citeam monologul Clitemnestrei din opera lui Eschil… Cum eram eu plina de patos, un student spune: «Doamna, ce ne bateti capul cu prapaditii astia si vechiturile astea!?». Când am auzit, am înghetat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat si am depus cererea de pensionare. Pentru mine, valorile clasicismului sunt valorile umanismului autentic. Cine n-a trecut pe-acolo nu se poate numi om de cultura. Ei ar fi vrut de la început o deschidere mai larga spre modernism… Multi dintre cei tineri erau plictisiti de batrânii astia: Eschil, Sofocle etc. Ca si Vianu, am dat o mare amploare antichitatii clasice greco-latine, apoi evului mediu si renasterii, pâna la baroc. De-acolo patrundeam în romantism, neorealism, iar în pragul secolului al XX-lea ma opream si propuneam câteva directii… Deci, studentii mei m-au facut sa plec din Universitate. Asta e!“.
Cineva, foarte apropiat, studenta la Facultatea de Litere a Universitatii bucurestene în perioada profesoratului Zoei Dumitrescu-Busulenga, îmi spune ca la cursurile sale „te duceai ca la biserica“. Or, iconoclastii moderni nu prea sunt dusi la biserica, iar când se duc strica sarbatoarea!…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 425