Sari la conținut
Autor: I. OPRIŞAN
Apărut în nr. 462

Xenopol şi „formarea naţionalităţii române”

    Deşi în totalitatea ei lucrarea lui A.D. Xenopol Istoria românilor din Dacia Traiana este prima istorie care îmbrăţişează în cvasiintegralitatea ei viaţa poporului român, contribuţiile autorului sunt mai evidente, totuşi, în două secţiuni: în începuturi (epoca veche) şi în partea finală (epoca românismului), unde chiar reprezintă prima incursiune ştiinţifică în profunzimile evenimentelor publice ale revoluţiei de la 1848 şi ale Unirii de la 1859.
    Ne oprim deocamdată asupra celei mai întunecate epoci – aceea a „formării naţionalităţii române“. Istoricul a fost criticat nu o dată pentru că a abordat începuturile doar de la primele documente scrise şi nu şi-a extins privirea şi mai departe, către zorile pre- şi protoistorice ale vieţii umane la Carpaţi. E drept că arheologia nu intrase în faza câştigurilor ştiinţifice certe, pe care avea s-o atingă abia în epoca interbelică, prin cercetările personale ale lui V. Pârvan şi ale strălucitei sale şcoli. Dar existau, totuşi, cel puţin investigaţiile şi lucrările lui Odobescu şi Tocilescu, pe care-l şi citează cu Dacia înainte de romani (1880); precum şi cercetările savanţilor străini, în speţă germani, italieni şi francezi, sau cele ale numeroşilor colecţionari ai vremii, între care nu trebuie uitat Cezar Bolliac, criticat aspru de Al. I. Odobescu.
    Xenopol apreciază valoarea documentară a pieselor arheologice, dar nu sare peste pragul documentelor strict scriptice (chiar arheologice). A se vedea marele număr de citate epigrafice de pe monumentele romane, descoperite în Dacia, sau romane de pe alte meleaguri, referitoare la daci şi la cucerirea romană în ţinuturile carpato-dunărene, în rândul cărora (deşi doar figurativă) la loc de cinste este considerată Columna lui Traian de la Roma, adevărat jurnal al războaielor daco-romane.
    Venind la cele mai vechi ştiri despre daco-geţi, prilej cu care e trasat spaţiul de obârşie al strămoşilor noştri,
    A.D. Xenopol cerne îndelung toate mărturiile antice, detaşându-se cu îndreptăţire de opiniile cu substrat politic despre originea slavă, germană şi celtică a daco-geţilor, deşi în tot Evul Mediu acestea s-au perpetuat în forme mitologizante până la a-i deruta până şi pe savanţii cei mai abstraşi de problematica politică.
    Părerea fermă a autorului e că geţii şi dacii, confundaţi sau desemnaţi unii prin alţii, sunt fie două ramuri diferite (geţii în câmpia dunăreană; dacii, în zona montană a Carpaţilor), fie doar triburi diferite ale marelui trunchi tracic – cel de pe urmă popor indo-european sosit din Asia. „Cu toate că dacii şi geţii au putut fi două triburi deosebite – scrie istoricul – ele erau atât de asemănătoare, încât erau îndecomun amestecate unul cu celălalt“.
    Ni se pare însă îndoielnică opinia că tracii ar fi venind neapărat dinspre sud şi că ar fi stat o vreme pe partea dreaptă a Dunării, de unde ar fi migrat spre Nord – după cum rezultă din dovezile extrase din vechii autori, din secolele VI-V înainte de Hristos.
    Ne întrebăm cum vor fi trecut tracii peste grecii aşezaţi în sudul Peninsulei Balcanice încă de la mijlocul mileniului al II-lea înainte de Hristos, care se pare că au venit sigur dinspre nord? De aceea, cel puţin în privinţa locului de origine al daco-geţilor şi, mai larg, al tracilor, ni se pare mai sigur punctul de vedere al lui V. Pârvan, care îi considera pe geto-daci aşezaţi aici încă de la începutul mileniului I înainte de Hristos, şi chiar mai devreme, în spaţiul mărginit de triunghiul râurilor Nistru-Dunăre-Tisa, la nord şi chiar la sud de Dunăre.
    Oricum, opinia sosirii aşa de târzii a tracilor (în care se încadrau şi daco-geţii), chiar după sciţi, e exclusă, fie şi numai din punct de vedere logic. Şi apoi, cum se mai justifică afinităţile aşa de mari între daco-geţi şi lituanieni, popoare învecinate, până în Evul Mediu, sosite în acelaşi val (ultimul) după B.P. Hasdeu, dinspre răsăritul asiatic? Suntem de acord, însă, cu autorul, că nu se poate pune prea mare temei pe „nişte notiţe <antice> atât de sărace şi în aparenţă chiar
    contrazicătoare“ şi că aflarea adevărului atârnă încă de cercetările arheologice. Totuşi, critica atât de profundă a izvoarelor istorice prin comparare cu cele contemporane lor şi cu altele mai recente şi în perspectiva numelor păstrate în toponime şi onomastică au impus o nouă şi viguroasă metodologie în istoria naţională.
    Dacă istoricul găseşte cu greu un fir al Ariadnei printre documentele şi mărturiile perioadei anteromane lăsând încă viitorului întrebări fără răspuns definitiv, perioada romană – abundentă în vestigii şi izvoare certe, despre cele două războaie ale cuceririi Daciei, despre colonizarea şi romanizarea ei, la capătul căreia a luat fiinţă poporul român –, îi dă posibilitatea autorului să realizeze, poate, cea mai solidă secţiune a primului volum.
    De la desfăşurarea propriu-zisă a luptelor daco-romane la înfăţişarea tehnicilor militare, a cetăţilor şi a conducătorilor (Traian şi Decebal), la prezentarea în detaliu a administraţiei romane în Dacia, a instituţiilor centrale şi locale, a economiei şi construcţiilor, a populaţiilor de diverse origini aduse spre a fi topite în aluatul noului popor, la metodele de romanizare, prin armată, prin şcoli, prin comerţ, prin presiunea oraşelor populate cu colonişti veniţi direct din Italia şi Roma, prin înlesnirile făcute municipiilor şi veteranilor etc., avem cuprinse în pagini nu numai o istorie propriu-zisă, ci şi o istorie a civilizaţiei şi a diverselor aspecte ale ei, cum autorul nu va mai realiza alta, în tot restul panoramei sale.
    Subliniind deopotrivă cu bogăţia conţinutului şi frumuseţea formei, turnată sub impulsul arderilor sufleteşti ale istoricului, nu putem trece cu vederea o opinie care l-a dus la creionarea unei concluzii în contradicţie cu realitatea.
    A.D. Xenopol credea că trecerea Dunării a constituit, din punct de vedere militar, o greşeală a lui Traian, întrucât prin aceasta se renunţa la graniţa sigură a fluviului, uşor de apărat împotriva barbarilor, în favoarea unui vast spaţiu greu de apărat. Ceea ce a şi dus la nenumărate războaie sfârşite cu retragerea aureliană a legiunilor şi a administraţiei din Dacia la anul 271.
    În virtutea acestei convingeri, el avea să afirme: „Depăşirea Imperiului Roman peste linia sa firească de apărare era, fără îndoială, o greşeală politică, şi Traian comise această greşeală… Zămislit dintr-o greşeală politică, poporul român trebuie să plătească şi astăzi cu cele mai mari jertfe, existenţa lui, aruncat aici, în părţile răsăritului, departe de trunchiul cel mare al rasei latine şi înconjurat de elementele străine“.
    Istoricul greşeşte de mai multe ori. O dată, pentru că miza războaielor nu o constituia consolidarea apărării romane pe Dunăre, ci ieşirea din criza economică a momentului prin răpirea şi apoi prin exploatarea sistematică a aurului Daciei şi a celorlalte bogăţii. În al doilea rând, pentru că Traian nu a fondat în Dacia un stat (o provincie) insular(ă) faţă de imperiu, separat de trunchiul latin apusean, ci o prelungire a împărăţiei, care era un totum de la marginile oceanului până la Marea Neagră. Insularitatea s-a produs de-abia după căderea Imperiului Roman de Apus şi prin topirea treptată a romanităţii Imperiului Bizantin.
    În sfârşit, tot în această secţiune, A.D. Xenopol, care respingea tipul de previziuni fanteziste despre cum ar fi putut arăta istoria dacă nu s-ar fi petrecut aşa, afirmă la un moment dat riscant: „Astfel era acest popor geto-dacii. Plini de energia barbară a rasei lor, oţeliţi prin credinţa în nemurire, uniţi într-un corp mare şi compact, într-o poziţiune din cele mai tari, atât pentru atac, cât şi pentru apărare, cu mintea lor ageră, predispusă pentru primirea civilizaţiei, pe care înşişi duşmanii lor fireşti se însărcinau să le-o comunice, ei devenise pentru stăpânii lumii o primejdie din cele mai mari, şi dacă nu ar fi luat un Traian în mână conducerea destinelor poporului roman, apoi este de crezut că în loc de a vedea pe romani mergând asupra Sarmizegetusei, am fi aflat pe daci apucând drumul către cetatea eternă“.