Palme d’Or 2014, de la Cannes la Bucureşti
Prin acordarea premiului suprem din ultimii ani consecutivi, Festivalul de la Cannes ţine să ne ofere, de fapt, imaginea mai multor feluri de a iubi astăzi, într-o lume scindată, rece, grăbită şi indiferentă. Împotriva acestor etichete de mai sus, cineaştii vin cu formulele lor distincte în încercarea de a analiza calitatea vieţii relaţionale prin raportare la autenticitatea sentimentelor. Doi poli, două filme: Amour şi La vie d Adèle. Doi cineaşti: Michael Haneke şi Abdellatif Kechiche. Două formule narative şi stilistice. Două tipologii de personaje: vârstnici şi tineri (de fapt, fete abia ieşite din adolesecenţă). Două modalităţi de a trăi: în cuplu sau în libertatea efemeră a relaţiilor. Înţelepciune şi avânt emoţional. Asumare a destinului şi trăire a clipei. Am putea continua cu acest şir de dichotomii, deşi realitatea sentimentelor devoalate pe ecran obligă la a remarca validitatea nuanţelor, cooptând familiile, copiii şi părinţii, mediul social investigat.
Festivalul de la Cannes a făcut mereu dovada adeziunii la transformările din viaţa afectelor, corelând viziunea regizorală cu ecuaţia socio-profesională. Niciodată selecţia nu a renunţat să privească prin hubloul oferit de lista de filme altfel realitatea decât în complexitatea ei, uneori greu suportabilă, de neevitat însă. Atribuirea Palme d’Or, în 2014, producţiei Winter Sleep, venind din Turcia, sub semnătura lui Nuri Bilge Ceylan (născut la 26 ianuarie 1959, la Istanbul), confirmă atitudinea consecventă a unui festival echivalat ca instituţie internaţională a analizării calităţii vieţii, şi nu doar ca sensibil seismograf al devenirii artei filmului.
Povestirile nu sunt simple captări ale prezentului. Situarea în perspectivă ontologică acceptă determinarea imediatului. Deschiderea spre temele universale se asociază cu consemnarea aparent reportericească. Somnul de iarnă este o metaforă a imaculării prin albul câmpurilor înzăpezite, dar şi o alegorie a drumului iniţiatic, un îndemn la trezirea din letargie. Demersul lui Ceylan are o tuşă rembrandtiană, deşi unii au văzut filmul ca o parafrază la Bergman. Există câteva indicii ale abordării rămăşiţelor pasionalităţii, dar investigaţia nu are nimic psihanalitic. Cineastul turc ia distanţă, cu deferenţă, faţă de orice acroşare virulentă a „infilmabilului“. Departe de el şi dinamizarea relaţiilor, precum şi împingerea într-o proxemică forţată a relaţiilor. Distanţarea rămâne atitudinea suverană: a camerei, fidelă astfel unui concept regizoral moderat, evitând orice fel de precipitare. Fără detalieri, fără cadre mânate din urmă de traveling-uri. Supus, mai degrabă, unui ciclu sempitern, propriu retragerii din lume, tocmai spre a şi-o asuma, cineastul rămâne constant în alegerea de a nu focaliza subiectiv, dar cu prudenţă, de a da întâietate privirii tutelare, obiectivizând cu răbdare ceea ce ar fi putut conduce la erupţii ale personalităţii. Constatăm un val de frustrări. Ele vin să-l amendeze, în primul rând, pe Aydin, fostul actor ajuns la pensie, ocupat cu mărunţişurile aparente ale moştenirii, un hotel în stepele Anatoliei (tărâmul preferat al cineastului, undeva în împrejurimile Istanbulului). Este inevitabil să amintim că filmul din 2011 al acestuia, One Upon A Time in Anatolia/ Il était une fois en Anatolia, anunţa într-o oarecare măsură o nouă variantă a întoarcerii în Anatolia. A fost odată… devine, de astă dată, un basm al prezentului, al unui încă „A fost odată“. Se conturează aici ambianţa unei stări de spirit (un alt film, din 2006, purta titlul Les Climats), a relaţiilor intrafamiliale, intracomunitare ca tot atâtea ipostazieri ale contururilor concentrice. Este impresionantă radiografierea mai multor tangente. Cum se interferează atitudinile celor doi moştenitori ai domeniului (frate şi soră)? În ce măsură, mai tânără, soţia acceptă condiţia fără ieşire de sub influenţa şi puterea financiară şi morală, în ultimă instanţă, a soţului? Cum se intersectează existenţa celor de la hotelul administrat de fostul actor cu atitudinea chiriaşilor rău platnici? Care este lecţia de viaţă relevantă pentru tânăra soţie Nihal după o experienţă altruistă la capătul căreia rămâne fără o sumă considerabilă, azvârlită în flăcări de unul dintre membrii familiei căreia voia să-i vină în ajutor?
Nu mai avem simplii poli familiali ai unui tandem şi nici prizele supraîncălzite ale unui cuplu subjugat, victimă a trăirii carnale. Radiografia este complexă, cu mai multe straturi. Niciunul năclăit, sulfuralizat. Discreţia se asociază cu delicateţea. Maniera poate fi una precumpănitor orientală, filtrată cu ustensile de fineţe. Viziunea este oglindită, însă refractată ingenios, fără excese, într-o perspectivă occidentală, sub semnul eternei dimensiuni a echilibrului interior, dincoace de vuietul conjuncturalului.
Aminteam undeva mai sus de ştiinţa clarobscurului. Aventura nuanţelor este expusă şi ea în mod placid, fără zoom-ări, fără fragmentări epice, în refuzul programatic al redundantelor întoarceri în timp. Tabloul existenţei se compune din mers. Personajele revin în cadrul amplu al câmpiei, la capătul unor încercări de a se elibera din rutină, de a sparge clopotul de sticlă al obişnuinţei, ca să folosim o sintagmă binecunoscută.
Nu ştim cât de bun actor a fost Aydin. Ceea ce primează este portretul biografiei morale, dar aproape deloc al celei profesionale. Că el se dedică, în sfârşit, carierei de memorialist şi cercetător al teatrului turc este consecinţa asumării unei reponsabilităţi de natură mai vastă, primordială. Se asigură, cu dificultăţi, şi că relaţia cu soţia s-a recalibrat, dar nu din unghiul egoist al suspiciunilor geloase. El pleacă făcând un ocol prin satul prietenului său, cam alunecos, unde ştie că îl va întâlni pe tânărul învăţător de care se teme că Nihal a fost atrasă. Trece prin acest purgatoriu investigativ călcându-şi pe inimă. Acceptă reproşurile tinerei lui soţii, dar nu se poate duce în virtutea inerţiei către un punct al compromisului, şi cu atât mai puţin al renunţării. A pleca, se ştie, înseamnă a muri un pic. Mutarea lui la Istanbul ar fi echivalat cu condamnarea femeii lui, total lipsite de simţul realităţii. Că are dreptate ne-o arată gafa teribilă a acesteia atunci când – voind să ofere un ajutor bănesc, consistent, familiei nevoiaşe de chiriaşi în imposibilitate de plată –, ea se vede nu doar speriată că a pierdut mulţi bani dăruiţi de soţ, ci umilită în mod expres. Facerea de bine se transformă în cu totul altceva. O asemenea parafrază narativă este introdusă de cineast fără a-i fi cunoscută şi lui Aydin. Oferită din perspectiva naratorului omniscient, o atare frază cinematografică vine să umple tocmai acel gol existenţial din viaţa femeii, taxând idealismul ei până la un punct aproape ireconciliabil.
O cu totul altă ipostază feminină regăsim în personajul surorii. Necla a făcut pasul acum încercat de Nihal. Ea şi-a părăsit bărbatul mutându-se de la Istanbul în hotelul administrat împreună cu fratele. Tot acest demers, cu un pas greşit, i-l impută fratelui. Aydin se încarcă supraomeneşte cu povara unor destine. Pare a fi un Atlas, dar refuză să se complacă în condiţia iterativ perdantă a unui Sisif. Când vrea să renunţe, lasă doar impresia abandonării. Plecarea de acasă pare a fi prea mult pe placul tuturor. Până şi menajera şi amantul ei, şoferul şi administratorul, îşi arată faţa ascunsă. Testarea acestora nu dă însă greş. De aceea, abia de acum, fostul actor pe cale de a se transforma în istoric al teatrului turc se simte la locul lui, ca un gospodar ce şi-a terminat treburile de peste zi.
Mulţi oameni s-au putut regăsi într-o asemenea naraţiune căreia nicio clipă nu-i scapă sensul adânc al lucrurilor. De consemnat subtilitatea nuanţelor, eficienţa semnificaţiilor la fel de relevante în suita dialogală, destul de consistentă, cât şi în ritmica prim-planurilor, unde putem încă o dată să remarcăm ştiinţa nuanţelor infinitezimale, alături de expresivitatea iminentă a fiecărei clipiri/priviri. Personajele sunt alimentate din interiorul fiinţei lor cu o materie de cea mai pură extracţie reflexivă. Animozităţile nu duc la degradarea ireversibilă a relaţiilor. Ele sunt doar turnesolul prin care trece fluidul dătător de speranţă.
Altminteri, de menţionat energia acestei veritabile saga cinematografice, mai aproape de un Stiller sau Sjostrom, ca să numim şi alţi nordici în afară de Bergman, absconsul şi evident redutabilul maestru al farmaciei inimilor sfărâmate. Mai este ceva peste care nu putem să trecem. Interesul enorm pentru filmele ultimei ediţii canneze reprogramate, selectiv, la Bucureşti, a atins punctul maxim cu acest film. Am văzut la Studio o sală arhiplină, la o oră târzie, cu o proiecţie ce s-a terminat aproape de miezul nopţii. Mai toţi spectatorii erau tineri. Filmul este lung, încet, acumulativ. Povestea, însă, ne-a dus acolo unde se simte cel mai bine pulsaţia existenţei, iar acest aspect ne-a captivat pe toţi.
