M. Duţescu, franceza un avantaj, Editura Pandora M, Bucureşti, 2014
Naomi Klein, recunoscută pe plan internaţional pentru critica globalizării de tip corporatist, analizează gradual şocurile administrate omenirii. Printre cei care profită de hipersensibilitatea umană şi de anxietatea instaurată în urma unor „dezastre naturale” întâlnim politicienii şi corporaţiile, ce oferă o falsă soluţie terapeutică, interesul lor fiind adesea subversiv capitalist. Unul dintre scriitorii români care aduce în discuţie astfel de efecte, cu fine observaţii legate de traiectoria omului din mediul corporate, este M. Duţescu, ale cărui cărţi dau senzaţia de trilogie bine închegată, dincolo de genuri: de la lirismul vizibil al poeziei de debut, corporatismul e mult mai nuanţat în cel de-al doilea volum, dar sensibilitatea vocii este păstrată, culminând cu analiza zonei profesionale prin intermediul prozei.
Continuitatea ideatic-narativă a volumelor de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti (2009) sau franceza un avantaj a fost deja semnalată şi apreciată (Bogdan-Alexandru Stănescu, Marius Chivu) sau, dimpotrivă, infirmată: „franceza un avantaj e o carte de rămas-bun, discret ascunsă îndărătul unor poeme care par doar să continue ceea ce s-a întâmplat în şi toată bucuria acelor ani trişti” (Svetlana Cârstean).
Spre deosebire de şi toată bucuria…, prin care se urmăreşte adesea reconfigurarea securităţii şi a confortului emoţional pierdute de subiect, în franceza un avantaj se produce din start glisarea spre corporatism, ceea ce îi oferă cititorului o perspectivă mult mai exactă asupra acestei zone. Vocea poetică se distanţează uşor de afectivitatea volumului de debut, timpul nu mai este privit ca agent de recuperare şi generare a stării specifice unei anumite vârste, realitatea fiind percepută şi asumată ca atare. Totuşi, jonglarea cu registrele potrivite fiecărei etape – ataşamentul şi nevoia figurii paterne, primul moment de intimitate, singurătatea în exces, încercarea de a prospera din punct de vedere financiar – din prima carte îi permite lui Duţescu să obţină continuitatea conceptuală şi narativă de care vorbeam mai sus şi prefigurează poemele apărute anul acesta.
Aici putem vorbi de la început de un blocaj, de o circumspecţie specific umană, instalată cu precădere în medii de genul celui corporatist, anihilarea eului nemaifiind reglată prin tehnici ca rememorarea sau proiecţiile în viitor. Cel dintâi grupaj, iniţial ne vorbeam la per tu (reluat aproape integral din prima carte) cu un ritm mult mai alert faţă de al altor poeme din şi toată bucuria…, mizează la început pe un umor uşor de remarcat şi destul de ieftin: madam, dl Corneliu care duce resturile de mâncare câinilor săi, secretarele ce apar în adidaşi la o întâlnire oficială, replici precum: „le facem surpriză – mi-a zis, le facem surpriză” surprind doar nişte forme de parvenitism. Forţa poetică rezidă însă în acceptarea convenţiilor, ce vin ca brand-uri (Zara, Converse, Lacoste), situaţii de viaţă (întâlniri cu personaje afectate, aproape meschine) şi care ne permit să înţelegem lupta dată în interiorul acestui spaţiu. O luptă precisă, tăioasă, care provoacă anxietate: „Şi atunci/ s-au ridicat şi-au plecat fără să decidă nimic./ Ne era teamă că pierdem contractul” (p. 11), „Ai deadline poimâine/ iar dl Corneliu nu acceptă scuze, întârzieri, greşeli, amânări” (p. 18). Foarte frumoase poemele 4 şi 5 din acest ciclu, cu frustrări şi clivaje emoţionale duse până la paroxism: „iar tu, cu drujba-ntr-o mână şi sticla de Jack în cealaltă// tăiai anvelopele de la X5-ul familiei/ ş…ţ beat, ai intrat în bucătărie/ ai deschis uşa frigiderului şi ai urinat înăuntru” (p. 17). Duţescu nuanţează cauzele descentrării umane: lupta, ca act performativ şi demonstrativ, dar şi repetiţia instalată prin asumarea poziţiei profesionale – Franz care „doarme cca 4 ore pe noapte” (p. 24), drumurile zilnice ale aceluiaşi individ până şi de la muncă amintesc de personajele din proza scurtă a lui Cheever, cu un deficit sensibil similar în interacţiunile cu ceilalţi. Astfel, mediul corporate, cu inside-urile specifice: meeting-uri, small talk-uri, e-mail-uri, check-in-uri, sparge barierele cadrului profesional şi devine o formă de viaţă.
Ciclul următor, franceza un avantaj, e de e o mare tristeţe; aventuri într-o atmosferă sărăcăcioasă: „ghemuit/ sub pupitrul ăsta în caz că aveai dubii mă ţin/ de cuvânt baby” (p. 29), dublate de o voce resemnată; pe fundal, un zgomot cu spectru continuu şi spaţii dezolante: „triste birouri garsoniere/ din gipscarton albastru şi balcon/ transformat într-un mic punct de lucru” (p. 39). Apoi, câteva sonete – nisipurile de aur 2010 – în care orice formă de relaţionare e anulată şi gesturile mecanice, ca pornirea climatizării sau mesele bogate, ţin la suprafaţă personajul şi îi anihilează pornirile: „Jos în foyer e iarăşi Latino/ Party şi nu poţi să dormi, şi ai vrea/ să-i înjuri pe toţi, să-i fuţi, să-i omori” (p. 43). Dincolo de această singurătate (chiar dacă în doi) şi plonjare în lux, realitatea se manifestă tragic, prin moartea bebeluşilor de la maternitatea Giuleşti. Deşi rima pare că maschează întâmplările sumbre, ea alimentează atât dezorientarea existenţială a personajului, cât şi drama exterioară lui.
În octombrie, poemele narative explorează ritualurile din viaţa de cuplu: se începe prin imaginarea unui traseu fericit, cu încredere în „suflete şi ambiţii frumoase” (p. 53); banii ca putere, micile remuşcări, fetiţa care întregeşte familia, dar limitează apropierea erotică, sunt cumulate printr-o semi-concluzie – mult prea generală şi fără rost – privind tipurile de relaţii. Ultimele poeme din acest ciclu diluează sau chiar anulează efectele obţinute prin vocea iniţială, frecvent decuplată de la orice mecanism obiectiv de funcţionare (de aici, realitatea ca vis, amintirile, totul ca hiperreal moderat), versuri precum: corpul iubitei – „bumerang amorţit” (p. 59), „te gândeşti la ea ca la o fereastră de internet banking” (p. 61) fiind mai degrabă forţate şi rupte de discursul anterior.
„şIţnima mea iese la luptă a voastră bate din palme” (p. 67) pare să fie logica fundamentală a penultimului grupaj, deasupra oraşului. Dinamicitate şi iluzia rezistenţei la atacul sistemului, muncă până la epuizare pentru construirea viitorului, derapajul ce nu mai poate fi controlat. Aici e spaţiul în care Duţescu se manifestă pe deplin: personalitatea omului este treptat neutralizată, el caută refugii alternative, dar toate se prăbuşesc, fie că e vorba de trecut, amăgiri sau propulsări în viitor. Un fel de tabula rasa, regresie identitară greu/ imposibil de împiedicat, în ciuda aparentei împliniri oferite de activitatea profesională. Ciclul din urmă, it’s not a religion, it’s a relationship, prezintă trecutul cu situaţii amare, întreruperea stării naturale de sănătate, forme uşoare de disperare. Poemul final, „în care dispare tonul impersonal şi în care se distinge cu adevărat vocea poetului M. Duţescu” (Marius Chivu) este, poate, cel mai sincer din toată cartea. Nu e vorba doar de renunţarea la referinţele raţionale, care nu mai funcţionează, ci de o confirmare, un alt fel de reper, „supapa acelei îmbrăţisări imposibil de primit de la toţi cei din jur” (p. 82). E nevoia unei prezenţe deasupra sistemului, care să fie acolo când totul se prăbuşeşte: „Doamne/ Dumnezeule arată-mi un semn” şi care încheie simplu tot ce s-a spus în franceza un avantaj.
Tot în 2014, M. Duţescu a publicat Uranus Park, roman în care personajul principal, Horia Petrescu, ilustrează corporatismul pur. Aruncat în jungla real estate, e obligat la raiduri precise pentru a ieşi din anonimat şi a triumfa pe piaţa dură a arhitecturii din capitală: „Nu fi letargic, neîncrezător, ci escaladează răbdător şi mecanic, treaptă cu treaptă. Sau dacă poţi, sari câte două trepte deodată, iute, lucid, ca o capră neagră” (p.168). Duţescu surprinde fundamentul capitalist al mediului, cu planuri de viitor, cu scheme care să faciliteze prosperitatea. De remarcat momentele pline de eroism (profesional) ale tânărului, care nu se fereşte de nicio acţiune, contracarate de decuplarea sa emoţională: momente în şir în care priveşte ecranul mobilului, sperând să primească un mesaj de la Ema, ce obişnuia să îi fie parteneră de viaţă, necesitatea unui prieten adevărat alături: „un apel pierdut de la Paul, ce mă umple de o bucurie atroce ş…ţ îmi e din ce în ce mai dor de el” (p. 236) şi „o tristeţe care parcă s-a acumulat şi care în curând are să facă ravagii” (p.115).
Dacă în proză scăpările lui Duţescu sunt mai evidente – liste întregi de obiecte decorative, ce nu potenţează deloc nivelul discursiv, schimbări de atitudine ale personajului, prea puţin justificate, precum şi o nevoie majoră de epatare prin limbaj –, franceza un avantaj evită patetismul prin alternarea continuă a planului profesional cu cel sentimental, validând atât calităţile analitice, conectate la real, ale poetului, cât şi înţelegerea exactă a relaţiilor fragile dintre oameni. Astfel, poezia lui
M. Duţescu depăşeşte orice formă de reducţionism proprie mediilor exclusiviste – corporate –, arătându-ne că omul alienat, înstrăinat este parte integrantă a societăţii actuale. Într-un an destul de sărac în ceea ce priveşte poezia, volumul lui Duţescu are un aer fresh, aproape cosmopolit, prin ieşirea din nişa strict sentimentală, uneori dramatică, şi pătrunderea într-o zonă de tip urban, mult mai ofertantă în momentul de faţă.