Elsa Schmid-Kitsikis, Wilfred R. Bion, traducere de Corneliu Irimia, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003
Personalitatea, opera şi activitatea lui Wilfred Ruprecht Bion fac obiectului opusculului psihanalistei Elsa Schmid-Kitsikis, publicat în 1999 şi tradus în 2003 la Editura Fundaţiei Generaţia. Un obiect de studiu larger than life, cum ar zice englezul, sofisticat şi dificil şi, nu în ultimul rând, controversat. W. R. Bion este un clinician şi un teoretician care a fascinat şi care fascinează chiar mai mult azi, un om cu bizarerii, dar profund autentic, interiorizat şi hipersensibil şi un clinician cu mare aplecare şi de genială intuiţie pentru problemele psihoticilor. Foarte influent azi, cu idei de răscruce şi o operă fecundă, considerat deschizătorul unui drum şi, de nu puţini, al unui viitor pentru psihanaliză, greu de pătruns, totodată destul de ermetic. Concepţiile bioniene reprezintă azi, în psihanaliză, un teren de încercare şi de măiestrie pentru mulţi psihanalişti.
Un subiect mare, iată, cât un tratat, pe care autoarea, Elsa Schmid-Kitsikis, membră a Societăţii Psihanalitice din Paris şi profesor al Universităţii din Geneva, l-a documentat solid, nu în ultimul rând în cadrul unor întrevederi cu Francesca Bion, ultima soţie a psihanalistului, şi cu Parthenope, fiica acestuia – aşa cum, poate cu puţin prea multă modestie!, se mărturiseşte autoarea însăşi în două notiţe de subsol. Un subiect pe care, pe de altă parte, nu avea cum să îl aprofundeze, în cadrul unei lucrări de dimensiuni reduse, altfel decât pe repede înainte. Drept care cititorul care doreşte să ia un prim contact cu ideile lui Bion poate avea surpriza unui background, a unor noţiuni, implicaţii şi sugestii utile mai ales pentru aceia deja iniţiaţi.
Este interesant să aflăm, din primul capitol, biografic al cărţii ce bogată experienţă de viaţă va fi avut Bion, decupându-se net copilăria din India, dar şi secvenţa Marelui Război, în tranşeele căruia psihanalistul de mai târziu a participat activ, eroic şi adesea foarte inspirat, conducându-şi camarazii în lupte grele şi fiind decorat, dar totodată pradă a unor teribile angoase de anihilare. Succintul tablou al inserării sale ulterioare în clinicile britanice şi încercările de a-şi impune originalele idei sunt de cel mai mare interes pentru noi.
Pentru nu puţini W. R. Bion aşază borna unui al treilea mare moment în istoria psihanalizei, după acela fondator marcat de Sigmund Freud şi cel novator reprezentat de Melanie Klein. Faţă de Klein Bion situându-se oarecum la fel cum Klein faţă de Freud, într-o dialectică ce evidenţiază totodată continuitatea şi (mai ales) ruptura: recunoaştere a înaintaşului, preluarea unor concepte clinice de la acesta, pe de o parte; distanţare şi fundare a unei poziţii proprii, pe de altă parte. Dacă ar fi să comprimăm la maximum această evoluţie într-o pilulă, am spune atunci, împreună cu un postbionian convins şi creativ ca Antonino Ferro, că la Freud conceptul-cheie este refularea, la Klein este clivajul, iar pentru Bion centrală în relaţia psihanalitică se dovedeşte interrelaţia dintre conţinător şi conţinut, în directă legătură cu introiecţia reuşită a relaţiei cu cealaltă minte, cu capacitatea de a gândi şi cu repetarea experienţei – ţinând esenţial de comunicare – a interjocului dintre identificarea proiectivă şi reverie. Deşi nu procedează explicit la o ierarhizare, Ferro şi alţii îşi declară la vama ideilor preferinţa pentru bionism – şi te poţi întreba cu temei dacă ierarhizarea nu este de fapt tacită.
Bineînţeles, Elsa Schmid-Kitsikis trece în revistă principalele realizări conceptuale ale lui W. R. Bion şi încearcă să le articuleze coerent, ca într-un fel de tablou al elementelor (dar nu static, ci foarte dinamic şi transformator). Nu în ultimul rând, le aşază într-o ţesătură diacronică. Nu lipsesc, pentru că tocmai am amintit despre asta, explicaţiile pentru identificarea proiectivă – concept kleinian, dar care la bionieni capătă o amploare anterior nebănuită: identificarea proiectivă nu mai e doar un mecanism de apărare (important, desigur), ci condiţie esenţială – mai mult la bionieni decât la oricine altcineva – a procesului analitic al schimbării, care ar consta foarte mult într-un permanent schimb de identificări proiective, atât ale analizandului, cât şi ale analistului, şi pe capacitatea acestuia de a i le permite analizandului şi de a şi le analiza pe ale sale.
Nu lipseşte, bineînţeles, din monografia realizată de Elsa Schmid-Kitsikis, nici referinţa foarte importantă la reverie, ipoteză de lucru permanentă pentru Bion, îndeosebi ca reverie maternă, cale de comunicare cu un rol fundamental pentru psihismul bebeluşului. Preocupându-se foarte îndeaproape de fiziologia şi psihosomatica relaţiei atât de intime şi de microscopice dintre mamă şi bebeluş, la vârste atât de fragede şi de imponderabile sub raportul observaţiei („Dacă ştim pe unde trece laptele, nu ştim însă pe unde trece iubirea“ – va spune el, citat de autoarea noastră), Bion încearcă o definire succintă a reveriei materne: „În acest sens restrâns şal conţinuturilor impregnate de iubire sau de ură – nota meaţ, reveria este o stare de spirit receptivă faţă de orice obiect iubit, altfel spus o stare de spirit capabilă să primească identificările proiective ale bebeluşului, indiferent că sunt resimţite ca bune sau rele. Pe scurt, reveria este un factor al funcţiei-alfa a mamei.“
Şi avem, desigur, în vedere, printre altele, şi conceptul-vedetă de funcţie-alfa (corelativ, şi pe cel al elementelor-beta), din perspectiva căreia Bion vede preconştientul şi activitatea onirică drept loc de întâlnire a părţilor fragmentate ale eului; şi pe temeiul căreia realizează o teorie extinsă a preconştientului, acesta participând acum atât la procesele pulsionale, cât şi la procesele inconştiente ale vieţii psihice. Preocupările pentru geneza gândurilor (cu faimosul paradox al gândurilor care se cer gândite, preexistente aşadar gândirii) se află de asemenea în atenţia autoarei, ca şi experienţele şi aportul novator al lui Bion la înţelegerea şi tratamentul pacienţilor psihotici, victimele unei „catastrofe psihologice“, trăind printre „ruinele psihismului“.
Terapia psihanalitică, cu solicitările şi particularităţile sale atât de neaşteptate faţă de viaţa cotidiană şi de relaţiile sociale obişnuite, psihanaliza, deci, aşa cum o preia Bion, este bine portretizată în carte pe baza lucrării sale Transformations din 1965, trimiţând, printre altele, la predilecţia maestrului britanic pentru abstractizarea şi formalizarea matematică (poate că am putea privi însă această preocupare nu în concret, cât mai mult ca pe o metaforă personală, creativă în planul gândirii sale). Citez mai amplu: „Experienţa originală, pentru psihanalist, constă în a-şi analiza pacientul fără presupoziţii de bază şori „fără memorie şi dorinţă“, după o exprimare mult mai celebră a sa – nota meaţ, ci doar prin intermediul capacităţilor senzoriale, emoţionale, de reverie, de ascultare şi de digestie psihică. Această experienţă originală este transformată prin intermediul analizei într-o «descriere psihanalitică». La acest grup de transformări, căruia analiza îi permite degajarea invarianţilor, se adaugă interpretarea, care reprezintă ea însăşi o transformare. <…> Bion compară această atitudine de observare psihanalitică cu cea a unui matematician care, în absenţa oricărui obiect, cu excepţia obiectelor sale matematice, poate încerca prin mijlocirea imaginilor şi a formulărilor sale rezolvarea unei probleme specifice. Într-adevăr, până la un anumit punct, psihanalistul poate face la fel prin intermediul schimburilor sale verbale. El poate lucra (din punct de vedere emoţional şi conceptual) cu pacientul său, el îşi poate transforma experienţa în cuvinte, îi poate comunica rezultatele sale sau poate să le pună la dispoziţia unui alt analist care va putea utiliza la rândul său travaliul deja realizat în momentul confruntării cu un nou caz sau cu o nouă problemă. Astfel, un anume travaliu a fost deja realizat, în absenţa pacientului, pentru a ne face să avansăm în rezolvarea unei probleme generale şi pentru a o supune apoi utilizării specifice într-o situaţie specifică.“
Monografia întocmită de Elsa Schmid-Kitsikis reprezintă o bună, deşi deloc facilă introducere în opera unuia dintre cei mai interesanţi gânditori şi clinicieni ai veacului psihanalitic, cu o influenţă tot mai marcată astăzi.