Vremea nemerniciei

Nu ştiu cum vor mai sta lucrurile la data publicării acestor rânduri. Dar ştiu cum stau ele astăzi, 20 aprilie 2015, când scriu. Deschid la prima oră a dimineţii televizorul să ascult ştirile. Şi mă pomenesc ţipând singură prin casă. Copilul scos din apele Mediteranei de către paza de coastă e o fetiţă frumoasă care seamănă leit cu nepoata mea africană. Dau telefon în Franţa unde e familia fetei mele. Au văzut şi ei copilul mort. Şi-au dat şi ei seama de asemănare. Şi sunt şocaţi. Slavă Domnului că nu s-au trezit cele mici.
Fetiţa noastră a fost adoptată şi adusă în Europa când avea câteva luni. Dintr-o ţară distrusă de războaie de pe continentul negru. Copilul scos din ape acum de pe coasta italiană venea şi el dintr-o ţară africană distrusă de războaie. Dar a avut mai puţin noroc decât fetiţa noastră. L-a înghiţit Mare Nostrum. Aşa aud că se numeşte programul de salvare a naufragiaţilor de pe Marea Mediterană. Mare Nostrum. Un nume arogant din pornire. Fiindcă Mediterana nu este numai a noastră, adică a Europei de Vest. Mediterana este şi Thalassa, este şi Bahar. Ea este şi a fost totdeauna binecuvântare pentru trei continente. Mare mai frumoasă nici nu cred că există pe lume!
Miniştrii ţărilor europene adunaţi la Luxemburg păstrează un moment de reculegere pentru morţii din noaptea trecută. Se crede că sunt vreo şapte sute. De la oră la oră numărul lor creşte. Acum sunt nouă sute. Din vasul naufragiat pe coasta libiană. Dar în aceleaşi douăzeci şi patru de ore s-au mai înecat câteva sute aproape de Lampedusa. Şi alţii o sută în apropierea unei insule greceşti. Astãzi, când scriu.
Proiectul italian are nevoie de bani europeni pentru apărarea coastelor. Apărarea coastelor costă mai mult decât îşi poate permite o singură ţară. Aşa că statele europene consimt să-şi adune puterile pentru a apăra Europa. Bani şi iar bani, pentru echipamente acvatice, pentru personal specializat, ambulanţe, spitale… autopsii. Pentru cei care şi-au ales cum să moară. Înecaţi în apele Marei Nostrum sau ucişi de bombe la ei acasă. Bombe care tot ale noastre sunt. Noi le trimitem, noi le luăm bani pe ele, noi îi învrăjbim unii împotriva altora, susţinem guverne de trădători, plătim pentru propagandă, le distrugem tradiţiile, le dăm foc. Mai ales dacă ne stau în drum. Sau în drumurile prin care încercăm să ne apărăm de creşterea unor economii care ne-ar putea concura. Destabilizăm zonele prin care ele ar putea ajunge spre noi. Uitaţi-vă pe hartă. De ce coasta de nord a continentului african? De ce Irakul? De ce Iranul? Unde este aşezat Yemenul, de a început şi acolo omorul?
Într-unul dintre oraşele de la Marea Nordului există un muzeu. Şi în muzeu sunt expuse corăbiile cu care se făcea comerţul de sclavi. Am fost acolo cu copiii de la o şcoală. Partea scufundată în ape a ambarcaţiunilor era prevăzută cu trape. Prin ele se aruncau în mare cadavrele sutelor de negri care nu rezistau la drum. Cei care rezistau au umplut cealaltă parte a pământurilor de pe coasta Oceanului Atlantic. Mirare pe care şi-a exprimat-o o dată, pe vremea când o duceam să vadă muzeele Europei, copila mea. „Mamă, m-a întrebat, cum se explică că în America sunt atâţia africani?“ „Au fost duşi acolo cu forţa, i-am spus, într-o vreme a nemerniciei“.
Copilul pe care l-a adoptat fiica mea, fetiţa frumoasă crescută de la câteva luni printre noi, aşteaptă numărând zilele să vină-n vacanţă pe malul Mediteranei. Îi place să stea pe ţărm. Îi place să înoate. Îi place la „Thalassa“. Nu ştim cum se spune în limba ei Thalassa. Arabii îi spun Bahar, dar fetiţa noastră este din Etiopia. Şi pentru ea, limba ei, printre atâtea neamuri europene, va fi pierdută.
Nu ştiu ce îi vom spune când se va face mare. Şi când probabil că ne va întreba într-o zi de ce Mare Nostrum a devenit cimitir. Nu o sută, nu o mie, ci zeci de mii de naufragiaţi  în doar câţiva ani.
„Mamă, o va întreba şi ea pe fiica mea, de ce negrii, de ce africanii, de ce oamenii de pe celălalt mal au murit înecaţi în Mediterană? Şi cum de şi-au ales ei de bunăvoie o asemenea moarte?“ „Nu şi-au ales-o de bunăvoie. Dar era o vreme a nemerniciei“, îi va spune la rândul ei fata mea.
Îi va fi greu să-i explice că ei sperau că pe celălalt mal vor avea parte de-o viaţă mai bună. Neînţelegînd că unii, de pe cealaltă parte, le-au trimis întâi bombe. Apoi le-au luat ultimul ban ca să-i scape de bombe. Ziarele în ţările lor sunt pline de anunţuri în acest sens. Pe cei care dau anunţuri nu-i urmăreşte nimeni. Disperaţii sunt urcaţi pe ambarcaţiuni primitive. Dar li se pare un risc mai mic decât cel de a muri îngropaţi de explozii. Cerul e albastru. Marea e albastră. Doar fundul ei este negru ca moartea.
Cei care sunt salvaţi de la naufragiu nu cred că vor mai avea vreo şansă de a fi vreodată oameni echilibraţi psihic. Femeia din spitalul atenian care a născut pe barcă doi gemeni, care s-a scufundat în mare cu cei doi prunci de câteva ore în braţe, care a fost pescuită la scurt timp strângându-şi gemenii la piept, femeia care acum stă sub pături şi dârdâie, fără să se poată apropia de copiii ei aşezaţi alături, nu mai scoate o vorbă de când a ajuns pe ţărm. Nici privirea sticloasă nu mi se pare de bun augur. Dacă va fi să-şi revină, dacă va fi să-şi crească gemenii printre noi, ne va putea ierta oare vreodată? Că a trebuit să ajungă aici. Că a trebuit pentru asta să o pornească complet conştientă de pericolul la care se expune, pe mare? Că am scos-o din mare?