De câteva decenii, vrajbei care fierbe in Orientul Apropiat nu i se gaseste leac, iar tragedia prin care trec palestinienii pare fara de sfârsit. Blestemul shakespearean aruncat pe capul acestui popor a inceput sa scoata istoria din tâtâni. In tinutul in care s-a ivit Isus Christos pentru a invata oamenii sa se inteleaga, sa se tolereze si sa se iubeasca, lectia Invatatorului este complet ignorata. E inlocuita de ura si de razbunare. Multi dintre cei care traiesc aici au sentimentul sigurantei numai când simt teava pustii pe piept si tin degetul pe tragaci. Escaladarea neintelegerii gaseste resurse oricând si in pricini nebanuite. Orice pretext pentru perpetuarea conflictului este exploatat. Confruntarea a capatat gust, criza pare sa fie intretinuta cu buna stiinta. Imediat dupa intrarea reprezentantilor gruparii Hamas in Administratia (guvernul) palestiniana (prin alegeri, deci democratic!), Israelul a decretat embargo in jurul Fâsiei Gaza, unul dintre cele doua petece de pamânt pe care palestinienii spera, din 1948, sa-si incropeasca un stat si sa revina din bejenia care dureaza de peste sase decenii. Nu se stie unde isi vor aseza casele, pentru ca cei care au reusit sa se stabileasca in Gaza traiesc deja inghesuiti ca sardelele in conserve. Dar aceasta este o alta discutie. Deocamdata, cei din aceste pamânturi nu au alte resurse de trai decât ajutoarele alimentare si umanitare pe care le primesc de la comunitatea internationala, in special de la Uniunea Europeana. Din când in când, nici macar aceste ajutoare nu ajung la destinatie. Depinde de suspiciunile Tel Aviv-ului: daca se banuieste ca in pachetele cu faina se afla si gloante pentru Hamas, atunci ajutoarele sunt oprite si palestinienii ramân cu saptamânile infometati. Au existat si vor mai exista si tentative de sprijinire a gruparilor radicale, nimeni nu contesta, dar problema cruciala si de viata este a palestinienilor, nu cea subversiva a Hamas-ului. Uneori interventiile Israelului pentru oprirea ajutoarelor se lasa cu morti, cum s-a intâmplat la 31 mai, când marina militara israeliana a luat cu asalt un vas cu ajutoare si a ucis opt marinari turci. Incidentul a condus la inghetarea relatiilor Turciei cu Israelul, altfel parteneri speciali in domeniul militar, si la un val de proteste pe plan international.
Si israelienii, si palestinienii suporta zilnic exercitii de familiarizare cu moartea. Intoleranta face ravagii, iar martiriul li se pare mai de acceptat decât Judecata de apoi. Marele paradox nu vine de la neluarea in seama a lectiei Invatatorului, ci tocmai de la acomodarea acestor traitori din fosta Palestina cu ideea de moarte. Pentru toti cei din regiune viata trebuie sa fie un calvar. Palestinienii recunosc deschis acest lucru. Impresia ca Gaza se transforma incet-incet intr-un urias crucifix in asteptarea martiriului colectiv nu este chiar lipsita de o anume concretete. Cei mari, care cândva au avut un cuvânt hotarâtor in privinta impartirii Palestinei, incep sa se revolte. Nu este un secret ca Orientul Apropiat costa imens comunitatea internationala, fie ca este vorba de cei care sustin Israelul, sau de cei care, din ratiuni politice sau umanitare, acorda ajutor palestinienilor. Redeschiderea Chartei ONU si aplicarea rezolutiei din 1948 privind impartirea Palestinei s-ar impune cu necesitate. Timpul a aratat, insa, ca Israelul evita orice punere in practica a rezolutiilor ONU care nu-i convin. Chiar si partenerii neconditionati ai Tel Aviv-ului incep sa-si piarda rabdarea: ,,Sa fie clar, a declarat premierul englez David Cameron, la 27 iulie, in timpul unei vizite la Ankara, situatia din Gaza trebuie schimbata… Nu putem si nu trebuie sa permitem ca Fâsia Gaza sa ramâna o puscarie cu cerul deschis”. Termeni grei pentru diagnosticarea situatiei. In viziunea premierului englez, ,,desi au fost facute unele progrese, suntem inca intr-o situatie in care este foarte dificil sa intram si foarte dificil sa iesim”. Cameron nu-i scuteste pe palestinienii radicali de culpa evidenta ca pun in joc securitatea Israelului prin imposibilitatea de a pune stavila atacurilor cu rachete pe care gruparile Hamas le declanseaza din Gaza. Acesta este un aspect.
Mai este si un altul, care tine de disponibilitatea Tel Aviv-ului de a accepta discutii directe si, apoi, tratative de pace cu palestinienii. Criticat deschis pâna si de Statele Unite, aliatul sau cel mai puternic, guvernul Netanyahu continua politica de izolare a palestinienilor. Dupa venirea lui Barack Obama la Casa Alba, Washington-ul a reactionat tot mai ferm la rigiditatea pozitiei Israelului, mai ales in privinta continuarii programului constructiilor de colonii. Cauza Tel-Aviv-ului nu mai este impartasita fara rezerve de nimeni dar autoritatile israeliene nu iau in seama nici avertismentele, nici riscurile. Tratativele de pace de pâna acum nu au dat rezultate. Esecul lor s-ar putea sa coste scump pe protagonistii conflictului, oricare ar fi ei, oricare ar fi ratiunile lor. Razboiul dus de Washington impotriva terorismului a facut ca Statele Unite sa aiba mai multi soldati in Afganistan decât in Irak, adica in apropierea Israelului. Viziunea americana privind conflictul israelo-palestinian se modifica, maniheismul nu s-a dovedit productiv, ci a alimentat intoleranta violenta a Hamasului si polii de rezistenta fundamentalista din Iran si Siria.
Interesele occidentalilor in Orientul Apropiat si in Orientul Mijlociu sunt diferite de la un stat la altul; in mare, acum, preponderente sunt cele economice; cele strategice sunt stabilite – chiar convenite – in alta parte. Proiectul occidental de privilegiere a ajutoarelor umanitare pentru palestinieni urmareste descurajarea ambitiilor militare si concentrarea energiile in vederea ralierii fortelor moderate pentru a le aduce la masa tratativelor. Reluarea negocierilor dintre Israel si palestinieni, directe sau prin intermediari, si crearea unui stat al palestinienilor sunt considerate cai normale pe care trebuie avansat spre pace in Orientul Apropiat. Si inca ceva important: sunt destui cei care doresc ca in aceasta regiune sa se instaleze o stabilitate controlata.
Noi, românii, fiind asezati in preajma focului, nu putem ramâne indiferenti la evolutia situatiei din Orientul Apropiat. Tragicul eveniment din Bucegi in care si-au pierdut viata sase militari israeliti gazduiti de România pentru antrenamente speciale ne reaminteste brutal acest lucru. Accidentul trebuie, evident, deplâns. El, insa, ar putea sa ridice chestiuni sensibile pentru România, mai ales ca alaturi de cei sase israelieni se afla si un militar român. Nu ma indoiesc ca, in urma investigatiilor, se va afla adevarul. Dar vor ramâne pentru marele public unele intrebari de pus. Una ar putea trimite la transparenta angajamentelor Bucurestiului privind gazduirea antrenamentelor militare pe teritoriul statului nostru. Este stiut ca orice acord international trebuie trecut prin Parlament. Un acord militar nu poate face exceptie. Este dreptul constitutional al contribuabililor sa fie informati, fie si cu un minimum de date, daca obligatiile si datoriile lor de cetateni sunt protejate de instantele statului. Moartea unor oameni nu ne este indiferenta.
Cândva, Bucurestiul contribuia la desfacerea itelor conflictelor israelo-palestinian, israelo-arab. Nu le incurca. România este indreptatita sa-si reia contributia la atenuarea crizei israelo-palestiniene. Obiectiv care nu poate fi atins decât printr-o corecta si egala masura in sustinerea cauzelor drepte ale fiecarei parti in conflict. De aceea, nu trebuie sa se recurga la nici un gest care sa alimenteze criza din Orientul Apropiat. Si sa nu ramânem indiferenti la vrajba care fierbe in Gaza.
Autor: George ApostoiuApărut în nr. 285