Liviu Vişan, Tarot cu icoane, Editura Semne, Bucureşti, 2015
Cartea lui Liviu Vişan Tarot cu icoane pune accentul pe o complexă lume a simbolurilor, căi ale iniţierii care pot lua, în funcţie de grila hermeneutică ce le este aplicată, majore interpretări. Icoanele poetului sunt reprezentate de temele asupra cărora meditează cu intensitate. Întâlnim aici atât ceea ce este accentuat omenesc, sentimente şi taine puternice, cât şi elevări caracteristice inalterabilelor energii interioare. Spiritul şi trupul îşi găsesc elocvente reprezentări lirice. Adresându-şi numeroase întrebări, poetul caută în permanenţă, ghidat fiind de activismul solar sau de interiorizarea lunară. Primordial, este pusă în discuţie condiţia existenţială a creatorului, act cu valoare fundamentală care circumscrie o fascinantă diversitate. Himerele şi viaţa cuvintelor edifică acel tot unitar atât de propriu regiunilor visului, special periplu printre maximalele transfigurări sufleteşti, în fond ofrande pe altarul Versului. Asumarea fireştilor pericole accentuează vibraţiile înconjurătoare. Iată o misterioasă întâmpinare poetică: „bine-aţi venit în raiul oniric/ poetul a deschis pentru noi/ cartea cărţilor/ uriaşul tarot/ al pierzaniei“. Introspectarea memoriei scoate la iveală variate ipostaze din perioada cvasi-edenică a copilăriei, cu valoare de icoană. Inegalabilul parfum al Curţilor Vechi dă o notă aparte acestei lirici. Ironia, atât de caracteristică autorului, destinde şi îmbogăţeşte atmosfera: „am traversat amiaza/ şi m-am aşezat la o masă/ cu prinţesa de treflă/ între îngerii adormiţi pe Lipscani/ grabnic am răsfoit Pagini Aurii/ cu soarele-n ochi spumoasă lectură/ am citit apoi Roşu şi Negru/ până mi s-au albăstrit dinţii şi buzele// vreo două-trei monografii despre Caragiale/ semnate în filigran de Mugur Isărescu/ ferestrele guvernatorului erau iluminate/ o prelungire de tiraj ar fi fost cred posibilă// spre seară mi-am făcut câteva cruci smerite/ la Biserica Stavropoleos/ Dumnezeu să vă ocrotească lecturile/ nu vă lăsaţi înşelaţi de dracii mirosind a tămâie“. Mai departe, Liviu Vişan ne propune eterice teritorii din zodia evanescenţei. Aici, parcă toate curg asemenea ceasurilor lui Salvador Dali, pe un accentuat fond silenţios. Paradoxala funcţie a tăcerii va asigura, conform poetului, perenitatea acestor însufleţiri, desigur în registru fluid. Abordarea testamentară nu este departe. Poetul ne încredinţează „moartea în chiar viaţa cuvintelor“, materie intens spiritualizată care aparţine poemelor ce poartă, înfiorate, „înţelesul lângă neînţeles“. Câteodată, oglinzile apei amintesc ecouri thanatice. Gesturile de trecere din poezia Călătorie ne proiectează aproape de neuitatele incursiuni lirice ale lui Emil Botta în regatul enigmei. La nivelul esenţializării mesajului poetic, atrage atenţia un ton straniu, terminal: „mi-e frică să nu mă afund/ şi mai mult/ în imaginea din iaz/ a pădurii// deasupra mea/ o mierlă zboară spre cuib/ cu un cocon de înger/ în colţul pliscului// am visat că trebuie/ să-mi leg singur la degetul mic/ un bănuţ de aramă/ pentru luntraş// atât de înalt/ atât de înalt/ mi se pare/ tărâmul celălalt“. Autorul apelează la ipostazieri sepulcrale, printre anotimpuri şi „scântei de lacrimi ce iar şi iar vor rodi“. Caracterul iluzoriu al anumitor prezenţe asigură puterea fascinatorie. Asistăm la un vertij universal normat de legi onirice. Maximalizările lui Liviu Vişan conţin incontestabile adevăruri despre starea poetică: „poetul spune numai vorbe de duh/ pentru că el este duhul vorbelor// dacă tace înseamnă că scrie un poem/ despre suferinţa din dragoste// poetul când tace/ nu vrea să-şi împartă amanta cu nimeni“. Sesizăm nedisimulate accese nostalgice în raport cu geometrizantul caracter al vechilor coloane şi capiteluri, irepetabilă solitudine a primelor adevăruri poetizate. Mereu glisantele oglindiri invocă statura tutelară a Dunării, iarna. Arca poemului se înscrie astfel pe o cale fără întoarcere, în fond un deja preconizat periplu labirintic. Poetul evocă şi constantele vieţii boeme, caracteristică unui tip de evaziune din cotidian. Incitante aglomerări barochizante marchează un straniu univers casnic în care ne introduce poetul. Forţa sugestivă este hipertrofiată. Ne putem aminti, astfel, deosebitul farmec al brumarienelor „bucătării de vară“. Liviu Vişan pare că distilează în retorte alchimice esenţa inimitabilă a naturii. Labirint reliefează tuşele accentuate ale transfigurării, situare într-o circumstanţă favorabilă abordărilor plastice: „toate insectele netrebnice din gospodărie/ ard trosnind cu scântei la distilerie/ greieri furnici muşte ţânţari/ tăuni libelule gărgăuni şi cleştari/ printre mere putrede corcoduşe prune/ pere cireşe amare miez de nucă şi de alune/ măceşe smochine verzi coji uscate şi pere/ pepeni galbeni fermentaţi în resturi răsuflate de bere/ prin ţevi de aramă fierbinţi şi întortocheate/ se scurg cu vaiet şi disperare amară/ nespovedite şi plutind în nespuse păcate/ prin labirintul anume încins foc şi pară/ şi picură printre musculiţe beţive-n ibric/ ba dând năvală ba fără jet pic cu pic/ spre miezul nopţii când jarul se face pentru proţap/şi toată foşnăiala fierbinte îmi zornăie-n cap“. Centrifuga vocalelor marchează interiorul creatorului, acum, când ceasul se arată capabil de impresionante volute. Dimensiunea iniţiatică a poeziei se conjugă cu broderiile ludice marca Liviu Vişan, rezultând imagini greu de uitat: „la morga spitalului militar au adus/ leacuri miraculoase pentru îmbălsămare/ uleiuri binefăcătoare pomezi parfumate/ muguri de papirus frunze de palmier culese pe rouă// în bandaje de cocon sarcofagul poeziei e gata/ colonele e timpul să începi o viaţă nouă/ scribii şi-au pus sandalele de crocodil/ la intrare te aşteaptă hierofantul“. Expediţiile pe diverse falii imaginare determină scene cu natură picarescă. Subteranele fiinţei pulsează în ritmul marilor esenţe care aşteptă apoteotice exteriorizări. Astfel, redemptoriu, „trecerea prin cuvânt ne poartă spre/ ultima iniţiere/ zeii se clatină/ îngerii plâng/ foc verde aprinde câmpia/ se apropie Învierea/ la miezul nopţii/ se întâlnesc/ viii cu vii“. Punctualele sensibilizări art nouveau întregesc o formă a eclectismului estetic de cea mai bună calitate: „în duminica floriilor/ versurile au muguri de ceară/ cu trup de vârfuri de salcie/ înfloritoare de nestins lumânări“. În altă parte e invocat „Sfântul Graal al poeziei“, vis absolut în oglinda fundamentelor. Ritualurile se succed, explicite sau doar intuite. Piatra angulară a întregii simbolistici e reprezentată de Poezie. Totalitatea amalgamărilor vizează un joc soteriologic, deoarece „pe firida cerului/ e tot mai frig/ la marginea galaxiei/ desenez/ pe table de lut ars/ inima poeziei“. Uneori, estetica visului determină excepţionalul halo al multiplicităţii stărilor diafane. O foarte sensibilă proximitate, aproape tangibilă, semnalează despărţirea de mundaneitate şi descinderea în regatul nopţilor inspirate, acolo unde plutirile poartă însemnele luminoaselor pasteluri ascendente. Cu toate aceste aparente detaşări, magnetismul oglindirilor cvasi-carnivore, supliciante, încă marchează conştiinţa poetică: „mi-am pierdut/ chipul tânăr/ în argintul unor perfide oglinzi/ dureroasă magie/ risipire de mici bucurii/ o astfel de rană/ se vindecă greu/ cicatrice adâncă/ urmă de cuţit/ a rămas în oglindă/ vad pustiu/ vale a timpului fără întoarcere/ chipul tânăr/ se uită peste umăr în viitor/ ca şi cum ar privi/ poemul neputinţei/ în ochi/ mi-am înstrăinat tinereţea/ zbatere fără folos/ pasărea destinului a zburat/ cu măştile copilăriei/ în plisc/ s-a pierdut/ în argintul oglinzii/ sau cine ştie/ în cer“. Imagini ale lirismului abisal, temele apocaliptice vestesc reactualizarea unora dintre neîmpliniri. Se întorc ochii stinşi, detaliu al puternicei înstrăinări. Din când în când, hrănitorul sânge al poeziei vizitează şi luxuriantele sfere suprareale, model sincretic insurgent, cum însuşi autorul clamează. E încercată o atipică formă de clarviziune, în străfundurile poemului dorind a fi aflate căile revelatorii. Asistăm la câteodată dure luări în posesie a tainelor sufleteşti. Spaţiul fantasmatic poartă cu evlavie icoanele acestui plin de patimi interior al poetului Liviu Vişan. Fugit irreparabile tempus pare a spune autorul Tarotului cu icoane, deoarece clipa are funcţia de a uni viaţa cu moartea, totul într-o stranie ocultare. Numai voiajele în timp pot recupera (chiar şi iluzoriu) trăsăturile versului supravieţuitor, care va enunţa un „fantastic înfricoşător canon“. Esenţa evaziunilor rămâne aceeaşi, profund necesară spre a rezista solicitantelor încercări. Postura de schimnic al umbrei este o altă accepţiune care-i poate fi atribuită poetului, corespondenţă cu marea trecere spre ideal, spre „icoana poemului“. În prezentul volum al lui Liviu Vişan persistă impresia că ar rămâne întotdeauna ceva care ne scapă, atunci când credem mai mult în elucidare. Nimic nu este uşor de numit, evidenţiindu-se pluralitatea accepţiunilor.