Este moralitatea înnăscută firii noastre sau, mai curând, dobândită prin constrângere, prin crearea unor interdicţii, norme, reguli sau legi – în virtutea faptului că nimeni nu e moral „de bunăvoie şi nesilit de nimeni“, ci doar constrâns, forţat să fie?
Mitul lui Gyges, invocat de Platon în dialogul Republica, pledează într-o manieră cât se poate de subtilă şi de convingătoare pentru cea de-a doua variantă – a legii şi a constrângerii care asigură moralitatea şi o fac posibilă, absenţa lor, vecină cu permisivitatea sau „îngăduinţa“ maximă, ducând la ştergerea şi abolirea oricăror diferenţe valorice dintre omul moral şi omul imoral, aceştia topindu-se într-un amorf indistinct şi devenind „tot o apă şi-un pământ“.
Este, oare, imaginabilă o atare situaţie în care diferenţele dintre cel moral şi cel imoral să se şteargă, să se dizolve complet? Şi în ce dimensiune s-ar putea ele anula cu desăvârşire dacă nu în cea a invizibilităţii în care, neexistând limită, măsură sau constrângere exterioare, totul devine permis. Teribila, cruda şi insinuanta întrebare ar fi atunci: câţi dintre cei socotiţi morali nu ar comite, la o adică, cele mai condamnabile şi abominabile fapte dacă ar putea acţiona la „adăpostul“ invizibilităţii?
Nu ne rămâne decât să ne convingem că aşa stau lucrurile ascultând legenda lui Gyges, a păstorului aflat în slujba regelui Lydiei, care intrând în posesia unui inel fermecat descoperă că rotind piatra inelului spre interior, spre sine devenea numaidecât invizibil, nevăzut, comiţând din această pricină cele mai mari şi mai cumplite fărădelegi (de la înşelătorie şi furt până la crimă) pentru ca rotind apoi piatra în sens invers, spre exterior, spre lume să se facă din nou vizibil, văzut. Descifrat într-o cheie mai modernă, acest lucru exprimă tulburătorul adevăr că întors spre sine, spre invizibilul lăuntric şi privat al minţii subterane, orice om, oricât de moral, devine un candidat sigur la imoralitate şi că doar atins de vizibilitate, ca de o baghetă fermecată şi binecuvântată, el se poate comuta şi întoarce spre exterior, spre celălalt, spre realitate, spre moralitate.
Dimpotrivă, invizibilitatea devine potenţialul, premisa fărădelegii, nedreptăţii şi imoralităţii, tărâmul, dimensiunea în care nefiind văzut de nimeni, de niciun „ochi“, de nicio „lumină“ din afară, din exterior totul este posibil sau permis. Nu trebuie deci să ne mire că, supus testului invizibilităţii, până şi cel socotit moral ar eşua la fel de mult ca acela socotit imoral, dovedind acelaşi minus, aceeaşi incapacitate sau incompetenţă pentru moralitate, aceeaşi orbire dată de structura inconştientului, sediul tuturor pulsiunilor. Ca tărâm, ca dimensiune a invizibilităţii, inconştientul se sustrage, prin oarba-i pulsionalitate, oricăror diferenţieri şi distincţii valorice de tipul „moral“ sau „imoral“, acestea devenind cu putinţă doar în sfera mai înaltă a vizibilului care joacă, tocmai în virtutea evidenţei sale, un rol constrângător major.
Căci ce poate fi mai constrângător, mai paralizant şi mai vulnerabil pentru om decât faptul de a fi vizibil, de a fi văzut…? Iniţial, de ochii celuilalt, apoi, prin interiorizare, de ochii propriei conştiinţe şi, mai departe mergând, de ochii transcendenţi ai divinităţii. Vizibilitatea devine, astfel, cea mai mare vulnerabilitate morală a omului, deoarece pe baza experienţei capitale a ruşinii, inerentă vizibilităţii, din care izvorăşte şi conştiinţa morală, se instituie constrângerea, cenzura care împiedică, pe cât posibil, săvârşirea nedreptăţilor şi fărădelegilor, ducând la „separarea apelor“, la decantarea impurului de pur, a întunericului de lumină, a imoralităţii de moralitate.
Mă-ntreb dacă una dintre semnificaţiile morale ale faptului de a avea un trup nu ar putea fi tocmai aceea de a nu putea fi invizibili, de a nu ne putea ascunde, de a nu putea trăda, înşela şi minţi la nesfârşit, pe scurt, de a nu putea fi invulnerabili, ci, dimpotrivă, vulnerabili, adică reperabili, vizibili şi transparenţi nouă înşine şi celor din jur. Prin vizibilitatea-i grea şi constrângătoare care face imposibilă „uşurătatea fiinţei“, trupul devine, iată, un fel de reper, de barometru sau de unitate de măsură pentru „caracterul“ şi evoluţia sufletului. Într-adevăr, sufletul invizibil al omului s-a putut rafina, modela, transforma, transfigura şi chiar elibera în decursul ascensiunii şi desăvârşirii sale numai prin intermediul trupului vizibil, a cărui materialitate constrângătoare l-a făcut pe om să-i imprime sufletului o formă, o lege, o „greutate“ şi o determinaţie morale, care l-au propulsat în vizibil din invizibilul şi imoralul anonimat.
Autor: RAMONA ARDELEANApărut în nr. 530