De câtiva ani încoace, din juriul care alege proiectele expozitionale care reprezinta România la Bienala de arta, ca si la cea de arhitectura, face parte, obligatoriu, un strain. Exista doua motive pentru care se întâmpla acest lucru.
Pe de o parte, scade gradul de subiectivism, inerent faptului ca în România toata lumea cunoaste pe toata lumea, iar antipatiile, ca si simpatiile, pot sa lase urmari în jurizare. Pe de alta parte, daca persoana invitata este cineva care este la curent cu ce se întâmpla azi în lume, sansele ca România sa fie reprezentata de niste proiecte expozitionale aflate în trend-ul mondial cresc. În consecinta, creste si gradul de vizibilitate al României. În context, trebuie spus ca, în pofida curentelor mondializatoare – despre care am mai avut prilejul sa aduc vorba, la precedentele cronici ale Bienalelor venetiene – nimeni nu pierde din vedere competitia mondiala între tari, care se desfasoara cu regularitate de fiecare data, în pofida faptului ca, uneori, curatorii sau chiar expozantii se misca dintr-o tara în alta (s-a întâmplat si în cazul României), dupa modelul echipelor sportive, „întarite“ cu jucatori adusi din strainatate si naturalizati. Amintesc, cu titlu de exemplu, faptul ca pentru prima oara în istorie expozitia germana a avut loc în pavilionul Frantei, iar cea franceza, în cel al Germaniei – drept dovada a faptului ca motorul franco-german al integrarii europene continua sa functioneze!
Dupa mai multe încercari, se pare ca juriul care a ales proiectele pentru acest an a stiut ce face sau, cel putin, a avut „mâna buna“. Este pentru prima oara, din 1991 încoace, când participarea româneasca este mentionata în niste cotidiene care, pâna acum, ne tratau cu indiferenta, cum sunt „The New York Times“, „The Guardian“ sau „Frankfurter Allgemeine Zeitung“.
Ideea Ralucai Voinea si a Corinei Bucea, pentru expozitia din „Giardini“, a fost aceea de a face o opera de re-enactment. Proiectul s-a intitulat (în traducere) „O retrospectiva imateriala a Bienalei de la Venetia“ (opinia mea este ca, în engleza, titlul este eronat, utilizând termenul immaterial, în loc de intangible – dar acesta este un detaliu prea putin important) si a urmarit o reconstituire a câte unei opere, de la fiecare dintre editiile Bienalei, din 1895 încoace – opera pe care, în fiecare caz în parte, autoarele proiectului au considerat-o relevanta pentru istoria artei sau pentru istoria mai mult sau mai putin politica a Bienalei. Numai ca acest sir de reconstituiri a fost realizat din trupuri umane – cele ale unor dansatori de la Centrul National al Dansului. În total, pentru întreaga durata a expozitiei, 30 de dansatori vor da viata unor opere, altfel statice. Experienta este îndrazneata si utilizeaza cu îndrazneala si inteligenta un spatiu (gol) pe care se pare ca nu stim uneori cu ce sa îl umplem mai bine. Alexandra Pirici si Manuel Pelmus sunt coregrafii care au dat viata acestui proiect, care tine spectatorii cu rasuflarea taiata, în asteptarea fiecarei re-creari de obiect, prin corpuri omenesti. Maiestrie, inventivitate, efort – toate la un loc au adus României numai laude. Nu am auzit nici macar o singura critica din partea cuiva, referitoare la pavilionul României. Nu pot decât sa sper ca, dupa închiderea Bienalei, se va gasi cineva (Ministerul Culturii, poate??) care sa finanteze un spectacol maraton cu toate cele 106 „tablouri“ dintr-o expozitie – una la fel de interesanta pentru lumea contemporana ca cea imaginata de Modest Musorgski si Maurice Ravel, acum aproape 140 de ani. Ar fi pacat ca aceasta opera sa nu fie vazuta si de publicul românesc – cel care nu are cum sa ajunga la Venetia pâna la finele lunii noiembrie, când se închide Bienala.
La sediul Institutului Cultural Român si de Cercetare Umanista, Anca Mihulet a pregatit o expozitie pentru care a apelat la mai multi tineri artisti (Erika Olea, Maria Farcas, Dragos Olea, Irina Boteam, Nicu Ilfoveanu, Karolina Bregula, Adi Matei, Olivia Mihaltianu si Sebastian Moldovan) – un „centru de reflectie pentru istorii suspendate – o încercare de a investiga reducerea la absurd a proceselor sociale si mentale specifice institutiilor culturale est-europene, concentrându-se asupra istoriilor minore, neatractive, suspendate între marile evenimente“. Este o expozitie care nu poate fi „povestita“, dar care are nevoie de putina rabdare pentru a fi vizitata, pe îndelete.
Exista o diferenta de abordare între cele doua expozitii, dincolo de discursul diferit. Ma refer strict la modalitatea în care proiectele curatoriale sunt „marketizate“. Într-o lume în care, adeseori, jumatate din bugetul unui proiect este investit în promovare, se pare ca proiectul românesc din „Giardini“ a facut economii serioase exact la acest capitol, astfel încât spectatorii neavizati au putine sanse sa înteleaga despre ce este vorba, în lipsa unor materiale promotionale adecvate.
Cred ca este momentul sa ne întoarcem la o alta explicatie: la modul în care statele participante înteleg sa îsi promoveze expozitiile si, mai ales, la modalitate de atribuire a premiilor.
În situatia în care absolut toti cei care au avut ocazia sa viziteze pavilioanele nationale au indicat un cu totul alt palmares decât cel oficial, mi se pare evident faptul ca o tara cum este România nu ar fi avut vreo sansa pentru a obtine „Leul de aur“, indiferent cât de bine ar fi fost promovata expozitia sa. Este evident faptul ca juriul are cu totul alte criterii decât valoarea si originalitatea. Îmi este greu sa spun daca este vorba despre politica sau … geopolitica. Poate ca la mijloc sunt simple calcule menite sa aduca în fata, de fiecare data, un alt continent sau un alt stat. Cert este ca nici macar Angola nu era pregatita, în vreun fel, sa obtina Leul, în acest an.
În fine, înainte de a discuta despre evenimentele colaterale, cred ca este cazul sa deplâng lipsa participarii Republicii Moldova. Au fost ani în care Moldova participa la Bienala în spatiile oferite gratuit de catre România. Acum, de când România are doua expozitii, Moldova s-a vazut nevoita sa renunte la a mai participa. Este o pierdere pentru toata lumea, pentru ca artistii dintre Prut si Nistru reprezinta un izvor nesecat de creativitate. Poate ca, la proxima editie, organizatorii din Ministerul român al Culturii se vor gândi ca, în spiritul nenumaratelor acorduri de cooperare – ramase litera moarta – dintre cele doua state românesti, sa organizeze un concurs deschis artistilor din România si Moldova, deopotriva. Ar fi o dovada reala ca podurile de flori de peste Prut au trecut de momentele copilariei si au evoluat catre pragmatismul unei epoci adulte.
Cu speranta ca apelul nostru va fi auzit în cladirea din beton si sticla a Ministerului, este momentul, cred, sa ne întoarcem la ceea ce reprezinta, de multi ani încoace, jumatatea „neorganizata“ a Bienalei: evenimentele colaterale.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 4282013-07-11