Visul neîmplinit: de la Biblioteca din Alexandria, la Palatul enciclopedic (I)

Atunci când, în 391, împaratul Teodosie cel Mare a interzis pe teritoriul Imperiului Roman de Rasarit orice alte culte în afara crestinismului niceean, patriarhul Teophilus din Alexandria a decis si distrugerea marii biblioteci alexandrine. A fost momentul în care Mouseionul, templul dedicat celor noua muze, a pierit. Împaratului i s-a spus „cel Mare pentru ca a fost ultimul care a reunit sub sceptrul sau întregul Imperiu Roman. Este o ironie trista faptul ca tocmai în timpul domniei lui a fost distrusa cea mai mare biblioteca a lumii de la acea data.
Visul strângerii întregii cunoasteri a lumii sub acelasi acoperis nu a încetat sa bântuie mintile oamenilor de atunci încoace. A fost, evident, si visul iluministilor, care au încercat sa sintetizeze cele mai valoroase informatii ale cunoasterii umane, într-o singura carte. A facut-o, pentru prima oara, londonezul John Harris, care a publicat, în 1704, un „Lexicon Technicum: Or, An Universal English Dictionary of Arts and Sciences: Explaining not only the Terms of Art, but the Arts Themselves“ (lucrare reeditata de câteva ori, în deceniile urmatoare), care l-a inspirat pe mai cunoscutul Ephraim Chambers sa publice „Cyclopaedia: or, An Universal Dictionary of Arts and Sciences“, în 1728, în doua volume in folio. Lucrarea acestuia din urma a fost augmentata în editiile ulterioare, devenind o opera colectiva, ceea ce s-a întâmplat, din capul locului, si cu ceea ce trebuia sa fie initial doar o simpla varianta franceza a cartii, dar a devenit mai apoi celebra „Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers“. Scopul anuntat al lucrarii coordonate de Diderot si d’Alembert a fost, în cuvintele lui Denis Diderot, nu doar acela de a strânge cunoasterea esentiala a omenirii între copertele unei singure carti, ci si cel de a disemina informatia catre public si pentru generatiile urmatoare. Nu e de mirare ca iezuitii au reusit (din fericire, nu pentru multa vreme) sa impuna interzicerea editarii, vânzarii si chiar a detinerii „Enciclopediei“; de ceva timp, Biserica (de fapt, toate Bisericile crestine) încetase sa mai fie un sustinator al cunoasterii (vom vedea, în anii care vor urma, daca argentinianul Bergoglio va fi sau nu un alt fel de iezuit). Apuse erau vremurile în care unul dintre cei mai mari savanti ai secolului al XVII-lea, Athanasius Kircher (1601-1680) era, el însusi, un iezuit! Kircher a fost unul dintre putinii oameni care, mânat de vorbele lui Platon („nimic nu e mai divin decât sa stii totul ), a încercat sa faca de unul singur acest efort supraomenesc.
Foarte scurt spus, secolele care au urmat nu au facut altceva decât sa consemneze mai multe încercari de a strânge la un loc fie întreaga cunoastere, sub forma sintetica a enciclopediilor, fie cele mai multe surse ale cunoasterii scrise în biblioteci (asa cum se stie, Biblioteca Congresului a ajuns, cu cele peste 30 de milioane de volume sa fie varianta contemporana a anticei Biblioteci din Alexandria), fie cele mai valoroase tezaure obiectuale, în muzee. Pentru acestea din urma, prin simplul fapt ca nu achizitioneaza – în mod normal – replici, criteriul cantitativ nu poate fi, desigur, singurul criteriu important. Daca ar fi asa Institutia Smithsonian, cu cele peste 137 milioane de obiecte adapostite în muzeele sale, s-ar situa,  evident, de departe pe primul loc în lume. Si, ce altceva decât tot o încercare de a strânge marile valori culturale ale Europei sub un singur „acoperis  este Europeana“ Initiativa Comisiei Europene, care pune la grea încercare muzeele, bibliotecile si arhivele Uniunii, nevoite sa aloce fonduri importante pentru numerizare a avut în vedere faptul ca este o utopie încercarea de a aduna marile valori ale omenirii într-o singura institutie altfel decât în mod virtual. De altfel, întreaga retea internetica a ajuns sa constituie cea mai mare biblioteca a lumii…
Dar, probabil ca oamenii nu vor înceta sa viseze la utopii. Si cum ar mai avansa omenirea fara visatori si fara utopisti?
Unul dintre acestia a fost, fara îndoiala, Marino Auriti. Nascut în Italia, în 1891, Auriti a parasit tara natala în 1923, se pare,  pentru a ajunge peste Ocean, unde s-a stabilit în Pennsylvania, lucrând ca mecanic auto. Asta nu l-a împiedicat sa viseze la marea lui pasiune, arhitectura. La 16 noiembrie 1955, Auriti a înregistrat, la Biroul Patentelor, proiectul pentru ceea ce el a dorit sa fie un muzeu al întregii cunoasteri a lumii.
„Il Enciclopedico Palazzo del Mondo“ (dupa cum si-a botezat, în italiana, lucrarea) are si o macheta, pe care a realizat-o, în doua variante, începând cu anul 1950. Dupa proiectul sau, muzeul trebuia sa fie o cladire cu 136 de etaje, atingând o înaltime de 700 de metri si ar fi trebuit sa se înalte în zona celebrului Mall din Washington, pe o suprafata de c. 1,6 km2.
Proiectul lui Auriti (care a murit în 1980) a fost considerat, în cel mai bun caz, o excentricitate, iar macheta lui a ajuns într-un depozit oarecare.
A fost meritul unui alt italian, Massimiliano Gioni, sa îsi aduca aminte de compatriotul sau. Nascut în 1973, Gioni a ajuns sa lucreze si el în SUA, devenind director artistic al unui muzeu (Noul Muzeu) de arta contemporana din New York. Dupa ce, la doar 30 de ani, a curatoriat o parte din Bienala venetiana din 2003, noua ani mai târziu, presedintele Bienalei, Paolo Baratta, i-a încredintat conducerea întregii manifestari. Tema aleasa de Gioni a fost chiar „Palatul enciclopedic“, cu trimitere directa la ideea lui Auriti.
Desigur, pavilioanele nationale au încercat, mai mult sau mai putin, sa îsi adapteze expunerile acestei teme. Ceea ce mi s-a parut însa cu adevarat interesant la aceasta editie a Bienalei a fost tocmai selectia facuta de curatorul italiano – american, care a încercat sa faca, pur si simplu, o expozitie despre cunoastere. Asa dupa cum se stie, începând din 1998, bienalele de arta si cele de arhitectura includ o asemenea selectie, încredintata unui singur curator, care are posibilitatea sa îsi organizeze propria expozitie, atât în pavilionul central de la Gradini, cât si în cea mai mare parte a cladirii principale de la Arsenal. În cuvintele sale, Massimiliano Gioni a ales sa se ocupe de „dorinta de a vedea si de a sti totul, pâna la punctul în care acest impuls devine definit de obsesie si de paranoia. În aceasta privinta, ea este, de asemenea, o expozitie despre imposibilitatea cunoasterii, despre esecul de a atinge omniscienta si despre melancolia de care suferim atunci când devine clar ca asemenea eforturi vor constitui niste esecuri ale dorintelor noastre . Marturisesc faptul ca tema în sine mi se pare chiar mai interesanta decât precedentele „Making Worlds“ (aleasa de Daniel Birnbaum, pentru Bienala din 2009) si „Illuminations“ (decisa de Brice Curiger, pentru editia de acum doi ani). Gioni a încercat sa realizeze nu doar o expozitie temporara, ci chiar un muzeu temporar, unul în care îsi gasesc locul deopotriva artisti profesionisti si amatori si în care obiectul de arta este, adeseori, cautat în afara a ceea ce denumim, de regula, arta. În viziunea curatorului italian, aceasta din urma trebuie sa coboare de pe piedestalul pe care este de regula asezata, însotindu-ne în aventura vietii de zi cu zi. Din aceasta perspectiva, micul muzeu temporar încearca sa se dedice viziunilor unor oameni care privesc lumea cu ochii mintii, cu cei acoperiti, uneori de pleoape, dar deschisi apoi, doar pentru a supraveghea întruchiparea formelor visate…