Istoria familiei Hasdeu e plină de legende despre comori fabuloase, de genealogii coborând până dincolo de descălecatul principatului Moldovei şi de înrudiri cu unele dintre cele mai de vază figuri din trecut şi din contemporaneitatea marelui savant.
În dorinţa de a-şi păstra identitatea naţională printre străini, în urma părăsirii ţării împreună cu Petriceicu Vodă, după episodul luptelor de la Hotin din noiembrie 1673 şi moartea hatmanului Ştefan Hâjdeu, dar mai ales tinzând să aureoleze imaginea patriei pentru a trezi în descendenţii căsătoriţi cu soţii de alt neam, aspiraţia revenirii pe locurile strămoşeşti, Hâjdeii au amplificat de la o generaţie la alta nimbul trecutului strălucit al neamului.
Urmărind, chipurile, să lumineze cu instrumentaţia omului de ştiinţă ascendenţele, Bogdan Petriceicu Hasdeu le-a proiectat în zonele imaginarului, desprinse, mai ales pe cele mai vechi, de orice contingenţe cu realitatea şi mărturiile documentare.
Crescută în această atmosferă – noi nu avem de unde să ştim ce alte poveşti genealogice i-a istorisit tatăl – Iulia Hasdeu îşi proiectează viaţa într-o fastuoasă existenţă regală, la Curtea României.
Jurnalul fantezist relevă mai mult decât s-a crezut, dincolo de zborurile ficţiunii, o parte a trăirilor reale ale autoarei.
Desigur, după o sută douăzeci de ani de la moartea Iuliei, când apărea prima versiune a plăsmuirilor ei cu titlul care nu-i aparţinea, publicul românesc şi chiar „cavalerii“ cărţii nu mai stăpâneau decât vag amănuntele epocii în care trăise autoarea.
E necesară, de aceea, o mai concretă ancorare în evenimentele sfârşitului de veac XIX.
Este arhicunoscut faptul că, după înlăturarea de la domnie a lui Cuza-Vodă, Ion C. Brătianu – în consensul aprobării marilor puteri şi al sondării populaţiei prin plebiscitul din 2-8 aprilie 1866 –, aducea în ţară, ca domn al românilor, pe Carol I, căsătorit, în noiembrie 1869 (când se năştea Iulia Hasdeu), cu Elisabeta, principesă de Wied.
Familia princiară se va bucura peste un an de singurul lor copil – Maria – mort în martie 1874.
Rămas fără moştenitori – regina fusese chiar la un pas de a fi repudiată la instigarea aceluiaşi Brătianu sub „pretext de sterilitate“ – Carol I îl desemnează ca urmaş la tron pe nepotul său de frate, Ferdinand, fiul principelui Leopold de Hohenzollern şi al Antoniei, sora regelui Pedro al Portugaliei.
La 19 mai 1881 şi încă o dată în 1886, Ferdinand, împreună cu tatăl său, vizitează România spre a perfecta documentele succesiunii, evenimente comentate pe larg în presa română şi internaţională.
Se înţelege că nu puţine românce îşi vor fi făcut vise în legătură cu tânărul de şaisprezece şi, peste cinci ani, de douăzeci şi unu de ani.
Dar mai mult ca oricine s-a aprins Iulia, după cea de-a doua vizită a principelui în ţară, de când, se pare, a început să se ipostazieze în paginile jurnalului – în paralel cu figura artistei multiple Camille Armand –, ca prinţesa şi apoi ca regina Iulia a României. Visa la o eventuală căsătorie cu Ferdinand, cu atât mai mult cu cât ea era realmente o autentică prinţesă, prin înfierea (reală sau legendară?) a celor doi fii ai lui Ştefan Hâjdeu (Nicolae şi Iancu-Gheorghe Lupaşcu) de către Voievodul Ştefan Petriceicu.
Spre a înlătura orice obiecţie ce i s-ar fi putut aduce cândva cu privire la ascendenţa sa, în perspectiva practicii caselor regale europene, care impunea „necesitatea egalităţii de naştere“ – Ebenburtigkeit – între soţi, Iulia Hasdeu ţinea să specifice în dreptul datei de 29 mai 1916 din jurnal: „Pe 2 iunie se aniversează căsătoria regelui Ferdinand cu domnişoara Iulia Petriceicu Hasdeu, fiica celebrului scriitor şi savant Bogdan Tadeu Petriceicu Hasdeu, prinţ rus şi baron austriac, descendent dintr-o veche familie de boieri moldoveni“… Iar în imaginarul „ferpar“ din 3 februarie 1973, scris de ea şi inclus la sfârşitul jurnalului, ţinea să precizeze: „Majestatea Sa – regina moştenitoare a României şi Bulgariei – s-a născut în 1869, pe 14 noiembrie şi l-a avut ca tată pe ilustrul savant şi scriitor român Bogdan-Tadeu Petriceicu Hasdeu, fiul lui Alexandru-Napoleon Petriceicu Hasdeu, dintr-o veche familie de boieri moldoveni din neam şi descendenţi ai prinţului domnitor Petriceicu, având din timpul regelui Sobieţki titlul de prinţi şi fiind înscrişi în Cartea a VI-a a nobilimii ruse, iar de la începutul secolului al XIX-lea şi titlul de baroni austrieci, iar mamă pe Iulia Falici, dintr-o familie de mineri aurari bogaţi, în Transilvania“.
În plus, imaginara „regină Iulia“ invoca – printr-o genealogie încă neştiută, dar posibilă – faptul că ea ar fi fost nepoata reginei Elisabeta (Carmen Sylva), după cum Ferdinand era nepotul regelui Carol.
Desigur, înrudirea respectivă, aflată poate de la tatăl ei, pare aparent imposibilă. Dar şi imposibilul îşi relevă uneori încrengăturile posibile, după cum ne-a fost dat să aflăm absolut întâmplător că, prin paisprezece inele genealogice, „în vinele principilor României (Ferdinand şi Carol al II-lea) curge sânge moldovenesc, care, făcând ocolul Europei, prin Polonia, Franţa, Italia, Portugalia şi Germania, s-a întors la matca lui, în mediul său strămoşesc, unde are glorioasa menire să continue tradiţiile marilor noştri voievozi“.
Iar ca să arate cât de căutată a fost, în timpul vieţii, Iulia n. Hasdeu, tot în „ferparul“ menţionat se invocă pasiunea prinţului moştenitor de la curtea din Karlesruhe (Germania) pentru ea şi refuzul de către ea a „celor mai strălucite partide“ pentru ca, în final, să-i acorde mâna prinţului regal Ferdinand al României, cu care s-a logodit la Sigmaringen pe 20 august ş1892ţ, şi a făcut „nunta cu mare fast“ pe 22 octombrie, după care l-a născut pe Carol Alexandru Anton, „devenit mai târziu strălucitul rege Carol al II-lea.“
Nu vi se pare întreg scenariul deja cunoscut? S-a petrecut întrucâtva aidoma, numai că nu cu Iulia Hasdeu, ca personaj principal, ci imediat după moartea ei, în anii 1889–1891, prin intrarea în scenă a Elenei Văcărescu care dorea insistent să devină principesă.
Regina Elisabeta a sprijinit-o cu tot elanul, datorită, între altele, şedinţelor de spiritism în cadrul cărora prima domnişoară de onoare, ca medium, a câştigat-o, de parte ei. S-a oficiat în taină, cu aprobarea reginei, şi logodna lor.
Considera Carmen Sylva că o astfel de unire ar fi contribuit la împământenirea dinastiei. Nu altfel gândea Iulia Hasdeu visând la căsătoria cu principele Ferdinand.
Când Carol I s-a opus pe motivul „inegalităţii de naştere“, Elena Văcărescu a pretins că neamul ei provine din prinţii (ducii) de Făgăraş, dar n-a putut face proba cu hrisoave.
Cauza reală a respingerii unei asemenea uniri de către rege o constituia însă înţelegerea avută cu fruntaşii partidelor politice naţionale şi, desigur, cu marile puteri, de a nu admite, el şi dinastia Hohenzollern implantată în România, nici o legătură conjugală cu autohtonii.
Drept urmare, Elena Văcărescu a trebuit să plece din ţară, iar Ferdinand s-a căsătorit cu o prinţesă engleză, la fel de voluntară şi de talentată artistic.
Spunem „la fel de voluntară“, întrucât una dintre cauzele pentru care regina Elisabeta ar fi dorit s-o alăture pe Elena Văcărescu lui Ferdinand o constituia tocmai îngrijorarea că acesta nu i se părea îndeajuns de hotărât în tot ce întreprindea pentru a domni.
Iulia Hasdeu avea să mai imagineze în jurnal, în 1915, flirtul prinţului Carol, fiul reginei Iulia, cu domnişoara de onoare Caterina Lahovari (Tinculina), de douăzeci şi cinci de ani, pe care ea o iubea, dar de data aceasta – contrar celor întâmplate în realitate între Elena Văcărescu şi Ferdinand – regina se opune, din aceeaşi pricină a „inegalităţii de naştere“, care trebuie s-o fi frământat mult pe tânăra studentă pariziană ce visa la purpura regală.
Prin fiul său, autoarea, în ipostază de regină, aspira să înalţe prestigiul regalităţii. Ea nu se mulţumea, de aceea, cu o domnişoară de onoare, ci „nutrea speranţa să-şi facă noră pe prinţesa Letiţia Bonaparte, fiica prinţului Victor-Napoleon“, spre a ţine în mâini, prin fii, fiice, nepoţi şi nepoate, frâiele continentului.
Simpatia şi respectul atât de profunde ale Iuliei Hasdeu pentru Carmen Sylva, vizibile în jurnal, le regăsim – indiferent dacă va fi existat sau nu vreo legătură de sânge între ele – şi într-o altă formă de manifestare artistică a presupusei nepoate, şi anume în grafica ei.
Caietele de lecţii şi notiţe, cărţile şi manuscrisele Iuliei pline de portrete ale unor personaje istorice, artistice sau ale unor figuri contemporane – reale sau imaginare – au un leitmotiv: imaginea reginei Carmen Sylva.
Nu ştim dacă Iulia a întâlnit-o vreodată pe regină. Cum fiica marelui învăţat era înconjurată de nimbul excepţionalităţii, nu-i exclus ca regina să fi dorit s-o cunoască. De asemenea, cum B.P. Hasdeu se mişca în cercurile cele mai înalte şi participa la evenimentele de vârf ale vieţii culturale româneşti, e posibil, iarăşi, ca Iulia s-o fi văzut, măcar la premierele teatrale ale pieselor tatălui său, la care, sigur, familia regală a asistat.
Existau, desigur, în epocă şi unele imagini ale reginei, care îi vor fi dat artistei unele sugestii.
Cele mai multe portrete regale relevă însă deschideri grafice speciale către sufletul reginei, percepţii personale ale Elisabetei a României.
Sunt şi cazuri (a se vedea, de pildă, portretul reprodus pe coperta a IV-a a ediţiei a II-a a Jurnalului fantezist) în care imaginea autoarei pare a se suprapune, în trăsăturile ei sufleteşti esenţiale, peste cea a reginei.
E o dovadă de a se fi regăsit în felul ei de a fi, de a gândi şi de a crea, ceea ce presupune descoperirea în Carmen Sylva a unui model artistic şi uman.
Se crease, deci, condiţia preliminară necesară pentru ca Iulia să dea cândva un portret-cheie.
Aceasta ne-a şi făcut să adăugăm primului volum din Cugetările unei regine desenele atât de sugestive ale Iuliei Hasdeu.
Impresionant e îndeosebi desenul de pe copertă, în care, în cursul unei discuţii amicale imaginare, Carmen Sylva o ţine pe autoare, tandru, proteguitor, de mână.
Fără să ştie, regina îşi găsise un artist contemporan care i-a desenat neştiut chipul cu evidentă iubire şi preţuire, dar şi cu aspiraţia comuniunii sufleteşti de la egal la egal, ca între marii artişti.
Autor: I. OPRIŞANApărut în nr. 527