Pe Virgil Tanase l-am cunoscut la Iasi pe la mijlocul anilor ’90. Apoi l-am reîntâlnit tot la Iasi în 2001. Revenise de la Paris în orasul tineretii si studiilor parintilor sai pentru a pune în scena „O scrisoare pierduta“ la Teatrul National cu care, ca spectator, era oarecum familiarizat înca din copilarie si pe a carui legendara scena îsi trecuse examenul de diploma, la absolvirea Institutului, în anii ’70, cu „Burghezul gentilom“. Momente, acestea, evocate de el, nu fara o discreta unda de nostalgie, în „Leapsa pe murite“. Teatrul românesc – inclusiv cel din Iasii lui Asachi, Alecsandri si al atâtor mari actori si regizori care l-au slujit prin vremuri si vremuiri – nu mai era cel de altadata, adica din deceniile postbelice, când regizori de autentica anvergura europeana realizasera acea amintita deja „jonctiune fericita între traditia scolii ruse si cautarile oamenilor de teatru din Occident“. Cele doua întâlniri mi-au prilejuit interviurile cu Virgil Tanase aparute în 1996 si 2001, în „Adevarul“ si „Adevarul literar si artistic“, pe care le-am publicat apoi la Polirom, într-un volum intitulat „Paralele inegale“. Spectacolul cu „Scrisoarea pierduta“, despre care am scris atunci în ALIA, a avut oarecare succes, ceea ce nu-i putin lucru daca tinem seama de nivelul publicului iesean, educat si pretentios, dar si de nivelul modest al trupei Nationalului din capitala Moldovei, trupa compusa din multi profesori doctori de actorie la Universitatea de Arte (cine nu e profesor universitar în România de vreo 24 de ani încoace, în afara celor care chiar ar merita sa fie?!), dar din foarte putini… actori. Este acesta, se pare, un paradox al perioadelor postrevolutionare, de tulbure tranzitie. Dintre ideile mai frapante ale regizorului materializate în acea reprezentatie, îmi amintesc una de care îmi vorbise el însusi în dialogul avut înaintea premierei: „De mai multe ori, în actul IV se întreaba: «Unde e Catavencu?». Tipatescu spune: «A intrat în pamânt». Zoe îl întreaba pe Pristanda: «Unde-i Catavencu?», Pristanda raspunde: «Nu stiu, coana Joitica, parca a intrat în pamânt…». De ce Catavencu, care e într-adevar înspaimântat, a pierdut scrisoarea, n-ar intra exact în pamânt, de ce n-ar iesi apoi din pamânt?! Ceea ce însa nu vreau sa vad, de pilda, în Pristanda (se practica asta mult în Occident) un ofiter nazist, în Trahanache – un secretar de partid sau în Zoe – o patroana de bordel… Ma feresc de astfel de actualizari si comentarii regizorale pe marginea textului. Viziunea mea este modesta. Si daca cineva mi-ar face complimentul de a spune ca e cinstita, eu as fi foarte multumit“. I-am facut în comentariul meu din ALIA acest meritat compliment.
Revenind la „romanul adevarat“, cu formula autorului, „Leapsa pe murite“, as retine mai întâi referirile lui Virgil Tanase cu privire la grupul oniric, din care a facut parte. Dupa stiinta sa, onirismul este „singurul curent literar în adevaratul înteles al cuvântului constituit în tarile comuniste“. Singurul, vreau sa cred, nu presupune neaparat si o judecata de valoare, ci mai mult o constatare statistica. Mi se pare însa excesiva afirmatia potrivit careia literatura onirica ar fi „poate, pâna în momentul de fata, cel mai coerent manifest artistic provocat de prabusirea gândirii pozitiviste, de esecul metafizic al stiintei, de naruirea experientei sociale nascute din materialismul istoric“. Onirismul – mai scrie, între altele, Virgil Tanase – „avea o identitate comuna prin refuzul realismului plat“. Notiunea de „realism plat“ mi se pare, mai mult decât discutabila. Dupa cum discutabil este si faptul ca regimul comunist ar fi fost mai sever cu scriitorii oniristi, decât cu cei realisti, ceea ce ar discredita, în opinia lui Virgil Tanase – „teza comoda a unei literaturi pe care Nicolae Breban o considera «evazionista»“. Nu o discrediteaza deloc. Literatura oniricilor era, într-adevar, perceputa de ideologii vremii ca evazionista, dar mult mai deranjanta pentru ei era literatura realista, pentru a ramâne la acest termen general, care e susceptibil de multe nuantari. Evazionismul intra în conflict cu estetica marxist-leninista, pe când realismul intra în coliziune cu politica. Oniristii, care nu aveau nici pe departe audienta de care se bucurau si se vor bucura mereu realistii, nu puteau face vreo gaura… în cerul puterii, pe când cei din urma erau temuti fiindca constituiau un pericol pentru propaganda, linistea si chiar stabilitatea sistemului.
Ori de câte ori am citit jurnale, memorii, confesiuni în dialog etc. ale unor intelectuali, scriitori, artisti, apartinând diasporei sau care au cunoscut bine diaspora (G. Uscatescu, Dumitru Tepeneag, Matei Calinescu, Nicolae Breban, Gellu Ionescu, Valeriu Anania si multi altii), m-a pasionat sa aflu cât mai multe lucruri despre exil în general si despre exilul românesc în special. Dincolo de diversele aspecte, de întâmplarile sau de figurile evocate de unii sau altii dintre memorialisti, sunt lesne de observat starea de dezbinare a exilului românesc, dar mai ales lipsa de responsabilitate patriotica, altfel cum s-o numesc?, a unei apreciabile parti a lui. Recent, consemnam aici marturia lui G. Uscatescu despre aceasta dramatica situatie. Virgil Tanase se refera la exilul românesc de la Paris mai mult tangential, atunci când contextul o impune, dar nu mai putin critic. La Paris îi cunoaste pe cei mari, în primul rând pe „americanul“ Mircea Eliade cu care leaga chiar o prietenie, primul contact cu savantul si scriitorul de la Chicago producându-se la cenaclul lui Leonid Mamaliga. Impresionând printr-o mare seriozitate, Eliade nu discuta politica – ca si un alt ilustru savant româno-american, Emil Palade, pe care am avut norocul sa-l cunosc, ca jurnalist, la Iasi, orasul sau natal –, dar, atentie, pune multe întrebari, este preocupat de mersul lucrurilor în tara, de viata culturala, intelectuala din România, îl intereseaza oamenii – „cine sunt, ce fac, ce scriu“. Îmi pot imagina si emotia sotilor Tanase la botezul unuia dintre fiii lor de catre Cristinel si Mircea Eliade. În rest, caractere diferite, dar mai ales, ca si în tara, multi viteji care „ca sa rascumpere pasivitatea lor din România si uneori avantajele avute prin parintii pe care acuma îi reneaga, sunt mai catolici decât papa, înversunati si excesivi“. La ceasul când Virgil Tanase începe sa descopere realitatile exilului românesc de la Paris, asa cum era si cum este el, nu mitizat, „vechiul exil“, cum îl numeste, îi apare împartit în doua privind atitudinea si însemnatatea lui în Franta. O parte formata din „câteva personalitati recunoscute, dar care, din motive diverse, voiau sa faca uitata obârsia lor româneasca si care nu considerau ca au a se implica în luptele noastre“ („Nu ma intereseaza nimic. Nu vreau decât sa beau“ – i-ar fi spus Eugen Ionescu lui Dumitru Tepeneag). În cealalta parte existau multi intelectuali, unii de calitate, dar total necunoscuti, fiindca erau ocupati cu diverse afaceri, cu activitati lucrative. Scriind doar în publicatiile exilului, practic ei nu existau. Posturile de radio „Europa Libera“ si „Libertatea“ erau total necunoscute în Occident. Judecatile lui Virgil Tanase sunt în primul rând morale. Detesta „neroziile, înversunarile excesive si exigentele irealiste ale celor care, la adapost în Occident, cereau unor oameni ca toti ceilalti un eroism suicidar si gratuit“. Unde mai pui ca acestia nu faceau decât sa traga cu prastia într-un munte, criticând adica aspecte minore ale vietii sociale din tara, cum ar fi cresterea pretului la oua si alte asemenea. Aceasta era, sa zicem, partea ridicola, derizorie. Totul devenea însa de o maxima gravitate atunci când „patriotii“ din exil mergeau pâna acolo încât pentru a servi – nu-i asa! – cauza recurgeau la incitari si mistificari pe teme precum cea a statutului minoritatilor nationale din România carora – vezi Doamne! – nu li s-ar respecta drepturile – „un subiect care merge la public si mai ales la presa“. Ceea ce nu mai era o lupta cu Ceausescu ori cu regimul politic din tara, ci o actiune dintre cele care intra în categoria crimelor împotriva statului român. Pentru ca atunci când unii, ca Virgil Tanase, erau împotriva unor minciuni grosolane despre situatia minoritatilor, li se raspundea ca „orice mijloc e bun ca sa stârnim opinia publica împotriva lui Nicolae Ceausescu, chiar daca «colateral» dam apa la moara celor care, numerosi la Paris, ar vrea ca Transilvania sa fie desprinsa de România“. Aceasta ar fi însemnat o eficienta „manipulare tactica“ necesara. Orbiti, manipulati ei însisi, vajnicii luptatori la adapostul exilului eludau un adevar pe care îl reaminteste Virgil Tanase: „fiinta unei tari si a poporului care o locuieste este infinit mai vasta decât dictatorul sau vremelnic“. Este acesta înca un motiv ce m-a facut sa afirm în prima parte a acestor însemnari ca „Leapsa pe murite“ e o carte trista.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 450