Suit într-un S58, cu pornire din Westbanhof, am ajuns la Schönbrunn, domeniul unde a închis ochii împăratul Franz Iosef, la vârsta de optzeci şi şase de ani, după o domnie de aproape o jumătate de secol. Palatul baroc, construit în decenii de muncă, are mii de încăperi, nu este o exagerare, specialiştii spun că 1.441, însă doar patruzeci şi cinci sunt deschise publicului pentru un circuit care se face în aproximativ o oră. Camerele lui Franz Iosef şi ale soţiei sale, alintată Sissi, au fost conservate pe cât posibil, ca şi alte încăperi pentru oaspeţi, cum este faimoasa Sală a Oglinzilor unde a concertat Mozart la vârsta de şase ani. Marţi, 13 ianuarie, a fost o zi cu mult soare la Viena şi oamenii au profitat pentru a-şi plimba paşii prin grădina acestui domeniu care atrage necontenit. Grupurile mari dominau asistenţa, căci lor le sunt promise reduceri substanţiale (un bilet pentru adulţi costă 16,5 euro), iar dintre cetele de vizitatori se detaşau, cum altfel, asiaticii. De unul singur am umblat prin aceste încăperi, deşi nu sunt un foarte atent vizitator în astfel de situaţii, preocupat mai degrabă de amănuntele care ies din normă, căci îmi displace generalul drapat în diorame solemne. Nu îmi plac amănuntele care ţin de scatologic (deşi teoria despre „merde“ a lui Milan Kundera merită toată atenţia…), însă buda bietului împărat era un loc al recluziunii atât de strâmt încât credeai, la prima vedere, că e un loc pentru rugăciune: pentru că era atât de îngustă, nu puteai să nu te întrebi ce statură avea bietul împărat şi cum „manevra“ într-un spaţiu atât de redus, el care a manevrat militar într-unul dintre cele mai mari imperii ale epocii sale!
Sissi – muza de tinereţe
a lui Cioran
Dormitorul şi camera de lucru a împăratului sunt sobre, fără pretenţii luxoase, căci Franz Josef ducea o viaţă simplă, bazată pe un program riguros. Se spune că dăduse ordin să fie trezit în fiecare noapte la ora 3,30, se scula cu noaptea-n cap, cum zice românul, avea griji. Patul unde a dormit nu mi se pare unul confortabil, e cumva cazon, dar iarăşi este ştiută ţinuta militară a împăratului, care a debutat în armata imperială cu rang de colonel la treisprezece ani. A purtat mai mereu haine cazone, iar statuia din Burggarten, nu pompoasă, deloc măreaţă, impresionează prin atitudinea în care sculptorul l-a ipostaziat: uşor înclinat, cumva meditativ, dar gata de acţiune, un simplu soldat ai zice dacă nu ai citi pe soclu cine este personajul. Statuia, aflată nu departe de cea a lui Mozart, este din marmură şi a fost ridicată abia în 1957, în urma unei iniţative particulare! Mai norocos, la câteva zeci de metri distanţă, Francisc I, împărat al Sfântului Imperiu Roman, priveşte de pe cal spre Schmetterlingshaus (Casa fluturilor), dar poate că şi spre Albertina. O simţi el oare că acolo sunt „cazaţi“ marii pictori ai modernităţii?
Franz Josef s-a născut în 1830, la Palatul Schönbrunn, şi acolo a închis ochii, pe 21 noiembrie 1916. În camera sa, o fotografie făcută imediat după moarte păstrează momentul pentru muritorii care se îmbulzesc să vadă cum trece gloria lumii. Este un om politic de care se leagă destule pagini ale istoriei noastre, a fost inclusiv mare principe al Transilvaniei, monarh absolutist, dar, cu toată faima sa, Sissi este cea care ia „caimacul“. Franz Iosef a cunoscut-o pe când ea avea zece ani. Elisabetha de Witelsbach, fata ducelui de Bavaria, era verişoara lui şi împlinise şaisprezece ani când Franz Iosef, care era împărat de şase ani, a luat-o de soţie. Se spune că a fost coup de foudre, dar dragostea în cuplurile imperiale rareori durează mult. Viaţa lor împreună a fost mereu umbrită de morţile tragice ale copiilor, dar şi de diferenţa de viziune dintre cei doi. Atât de netă, încât şi istoria le reţine dorinţa: în vreme ce ea are o statuie în Volksgarten, aşezată pe un tron de marmură albă, el se „plimbă“ preocupat prin Burggarten, undeva la un kilometru distanţă. Între ei, cedrul libanez uriaş adus ca pui de către împărat din Orient şi plantat cu mâna lui, astăzi falnic şi mereu verde. Dacă Franz Josef era preocupat de probleme militare, un om al rigorii şi al studiului, Sissi s-a dorit în scurta ei viaţă o femeie liberă – nu iubea foarte mult atmosfera de curte, protocolul riguros, asfixiant pentru felul său deschis de a fi. Viena nu era locul ei favorit, evada mereu, cu pasiunea marcată pentru natură şi călărie. A fost asasinată cu o lovitură de pumnal, pe malul lacului Geneva, de către un anarhist italian care a crezut că face o dreptate istorică. Este, cu mult înainte ca Lady D să fi devenit aşa ceva, „prinţesa inimilor sfărâmate“ ale austriecilor şi vinde bine cutii de ciocolată şi suveniruri cu te miri ce.
Parcul palatului, străjuit de statui cu personaje mitologice, urcă în trepte până la Gloriette, o belvedere splendidă de unde poţi avea Viena la picioare. Poţi? Am urcat însorit pe creasta dealului unde se înalţă Gloriette, alături de omenii care admirau panorama, iar efortul merită. Viena poate fi admirată în toată splendoarea sa, o imagine pe care Sissi ar simpatiza-o azi sau poate că ar detesta-o. Cea care l-a sfidat pe împărat toată viaţa, prietena lui Ludovic al II-lea, regele nebun al Bavariei, ale cărui ultime gânduri dintr-o scrisoare i-au fost adresate („Vulturul nu mai are încredere decât în porumbiţă“), este astăzi emblema Vienei. Eşti adorat(ă) mai ales atunci când respingi. Chipul ei melancolic poate fi văzut pe toate suvenirurile din oraş, iar în camera sa o păpuşă uriaşă, care se străduieşte să-i semene, se uită într-o oglindă care nu prezice viitorul. Cea care a detestat publicitatea şi a căutat solitudinea insulelor însorite ale Europei este astăzi barometrul de piaţă al unui oraş devenit una dintre bursele majore ale Europei. Sedusă parcă de naufragiu, Sissi, poetă ea însăşi („Ardenţa mea îngheţată este mortală/ şi dansez peste cadavre“), a atras atenţia bărbaţilor literaţi, inclusiv a lui Cioran, care a citit despre ea în jurnalul lui Constantin Christomanos, secretarul ei grec. Christomanos reproduce acolo ceva ce l-a frapat şi atras irezistibil pe tânărul nihilist ardelean: „Ideea morţii purifică şi face oficiu de grădinar care smulge buruienile din grădină. Dar acest grădinar vrea să fie singur şi se înfurie dacă unii vor să privească peste zid. Aşa şi eu, îmi ascund faţa înapoia umbrelei şi a evantaiului, pentru ca ideea de moarte să poată grădinări în voie prin mine“. Mai târziu, când i-a văzut portretul făcut de Anton Romako, în 1833, Cioran a exclamat: „Nu este Sissi pe care o cunosc eu; este marcată, rănită, condamnată. Priviţi-i mâinile“.
Astăzi, Sissi este emblema Vienei – dramele şi tragediile fac bani, iar evantaiele cu chipul ei te pot apăra de soare şi de indiscreţie. n
Venus în intimitate
sau Flora care se dă tuturor?
Întinsă cu spatele la public, cu linia şoldurilor dezvăluite promiţător, într-o leneş-voluptuoasă poziţie, privindu-şi chipul în oglinda întinsă de Cupidon, Venus astfel pictată de Velázquez aştepta de ceva timp s-o vizitez la Kunsthistoriche Museum (Muzeul de Istoria Artei). Însă primul tablou care-ţi iese în cale este Imaculata concepţiune, şi încă în două ipostaze. Fecioara a fost pictată de Velásquez pe când era încă ucenic, la doar şaptesprezece ani – ceea ce arată curaj, deşi nu trebuie absolutizat. Pictura religioasă era dominantă în epocă şi aducea faimă, comenzi şi bani. Şi pietatea vinde, nu doar aventura. Venus, în schimb, a fost executată când pictorul era mai matur, vizitase Italia – şi oricum, nu poţi pricepe o femeie la vârsta acneei.
Este o zi de sâmbătă, iar lumea face coadă la intrarea în sălile muzeului construit de Franz Iosef între 1872-1891. De cealaltă parte a Pieţei Maria Tereza, geamănul său, Naturhistoriche Museum, pare ceva mai puţin asaltat. Expoziţia dedicată mamuţilor atrage în special copii şi tineri, dar nu-i văd înghesuindu-se acolo sau poate sunt deja în sălile unde Ice Age dezvăluie ochiului aceste „bestii“ care au dominat cândva pământul. Vi-l mai amintiţi pe „tipul cu ghinda“? Era şi el contemporan cu uriaşii aceia. Kunsthistoriche Museu“ (KHM, pe scurt) a fost comandat de împărat cu gândul de a proteja comorile de artă adunate în timp, o colecţie valoroasă de tablouri răspândite în diverse locuri din imperiu, care a fost ameninţată în timpul războielor napoleoniene şi care fusese depozitată de Maria Tereza, după mai multe strămutări, la Palatul Belvedere. În cadrul acestui complex muzeal mai sunt şi alte clădiri cu destinaţie de patrimoniu, între care vestita Schatzkamer (Tezaurul Imperial), Muzeul Ambras din Innsbruck, Muzeul trăsurilor imperiale, din incinta Palatului Schönbrunn, Theater Museum, Ephesos Museum şi Weltmuseum. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, austriecii au ascuns comorile lor de artă în minele de sare de la Altausee – şi bine au făcut, acum le au întregi şi nu sunt nevoiţi să le caute cu lumânarea în lumea largă.
Clădirea din Piaţa Maria Tereza este, pardon de expresie, fastuoasă, cu scări uriaşe de marmură care duc spre numeroasele încăperi deasupra cărora se ridică o cupolă înaltă de şaizeci de metri. Cum ajungi în capul scărilor, te întâmpină statuia uriaşă a lui Cannova, Tezeu omorând un centaur, o splendidă concepţie a forţei eroice în plină acţiune împotriva unei făpturi supraumane. Dar centaurii nu au fost totdeauna reprezentaţi astfel – aici am văzut şi un tablou în care tânărul Ahile este învăţat să tragă cu arcul de centaurul Chiron. Nu am intrat în sălile care adăpostesc colecţiile egiptene, am lăsat pentru altă dată această vizită şi m-am concentrat asupra expoziţiei Velásquez, cu tablouri aduse de la Prado, Fundaţia Focus-Abengoa (Sevilla), National Gallery (Londra), Muzeul de Artă Barcelona, Musée des Beaux Arts (Orléans), Muzeul de Stat din Berlin, Muzeul de Artă din Boston, Muzeul Meadows (Dallas), Colecţia Pallavicini (Roma), Galeriile Uffizi (Florenţa), Muzeul de Stat din Dresda sau colecţii private din câteva ţări ale lumii. M-am concentrat e un fel de-a zice, turiştii luaseră cu asalt muzeul, nu a fost o zi tocmai inspirat aleasă, însă am fost nevoit. Pentru acea zi îmi propusesem să merg la Theater Museum, dar cum era închis, am înclinat către Kunsthistoriche Museum. Expoziţia este impresionantă şi este organizată de instituţia-gazdă în colaborare cu Réunion des Musées Nationaux şi Muzeul Luvru. Însă trebuie remarcat faptul că dintre cele patruzeci şi şase de tablouri expuse, destule aparţin Kunsthistoriche Museum – ceea ce nu-i de colea.
Geniul bine plasat
Diego Rodriguez de Silva y Velásquez a avut geniu, dar a fost şi norocos: la unsprezece ani a putut intra ucenic la Francesco Pacheco, un renumit meşter al epocii, care l-a primit bine: i-a pus la dispoziţie nu doar cunoaşterea tainelor picturii sau pe fiica sa, ci şi bunele sale relaţii la curtea regală. Aşa se face că, graţie talentului său, dar şi lui tata-socru, Velásquez a ajuns în cercul intim al familiei regale şi a pictat tot ce se putea picta. Comenzile regale i-au adus faimă, a devenit încă de tânăr „pinto de camera“ (pictor de curte). A făcut portretele membrilor familiei regale, dar şi pe cel al marelui poet spaniol Luis de Góngora y Argote, capelan la curte, cel recunoscut ca marele poet al epocii sale, dar nepublicat în timpul vieţii – operele sale nu erau admise de Inchiziţie. Don Luis ne priveşte sobru din tabloul făcut de Velásquez, cu ochi pătrunzători sub fruntea înaltă, iar poezia sa, tradusă admirabil la noi de Ştefan Aug. Doinaş sau de Darie Novăceanu, ne vorbeşte criptic-solemn şi astăzi.
Potretele copiilor din familia regală sunt impresionante, ca şi cele ale sfinţilor sau apostolilor. Tânărul rege Baltasar Carlos, suit pe un cal cabrat este emblema expoziţiei: mândru, priveşte departe, graţie calului ridicat, dar şi a ceva care înseamnă încredere în viitor. Şi nu are dreptate? Regii Spaniei sunt şi azi în fruntea naţiunii, printre puţinele monarhii ale lumii. Mai încolo, pe peretele rezervat sfinţilor, simţi forţa inspiraţiei şi mâna puternică a unui pictor care înţelege prin ce trece Sf. Petru atunci cînd îşi dă seama că l-a abandonat pe Iisus. E un chip îndurerat, încremenit în muţenia unui gând care nu-i dă pace. Nici eu nu am fost în stare să fiu alături de el, m-am lepădat de trei ori, pare să spună cel ce a devenit piatra de temelie a Bisericii. Saul, viitorul sfânt Pavel, este înfăţişat doborât de pe cal de puterea dumnezeiască. Forţa sa de şef militar este nimicită: căzut la picioarele calului său alb, el este un ins oarecare. Abia viitorul îi va spune cine este cu adevărat: cel care va propovădui creştinismul urbi et orbi, el, primul securist creştinat din istorie, cum îl definea ironic Cioran.
Velásquez are forţă, nu întâmplător Manet îl numea „maestrul maeştrilor“, dar zeci de camere cu pictori puternici îl înconjoară şi vezi cum istoria artei stă în faţa ochilor tăi uimiţi, în sute şi sute de capodopere: picturi pe care le vedeai prin albume sau de care doar auziseşi chiar există aici, ieşite de sub penelul unor Tizian, Tintoretto, Giorgione, Fra Bartolomeo, Parmigianino, Coreggio, Veronese, Caravaggio, Mantegna, Rafael, Canaletto, Carpaccio, Salvator Rosa, Rubens, Van Dyck, Dürer, Hieronymus Bosch, Vermeer, Rembrandt, Teer Borch, van Ruysdael, Bruegel (cu faimosul Turn Babel), Arcimboldo. Ultimul stă într-un mic holişor cu cele „patru elemente“, apa, focul, aerul şi pământul, pictate pe când era la Praga, la curtea lui Maximilian al II-lea şi mai apoi a lui Rudolf al II-lea, care l-au făcut faimos. Capetele sale reprezintă o profuziune a obiectelor, fructe, flori, animale, alegorii ce impresionează prin măiestrie, ca şi printr-o anume cruzime a detaliului. Arcimboldo a pictat treisprezece astfel de capete, după mulţi ani reunite şi arătate publicului, care se va bucura în februarie de o expoziţie extinsă. Atunci, picturile lui Arcimboldo vor fi prezentate aici alãturi de colecţia împăratului Rudolf al II-lea, prima oară după patru sute de ani. Flora, pe care am văzut-o aici în două variante, dintre care una este meretrix, este expusă pentru prima oară publicului, cele două lucrări aflându-se în colecţii particulare. KHM deţine şi două dintre cele patru anotimpuri marca Arcimboldo, Vara, respectiv Iarna. Merită să vii în toate anotimpurile „arcimboldiene“ la KHM.
Totuşi, Venus la oglindă, singurul nud feminin al lui Velásquez, confiscat de autorităţi şi ţinut departe de public ani în şir, este tabloul care se imprimă cel mai mult pe retină, mult timp după ce ai văzut minunile de aici. Zeiţa dragostei te invită la otium şi îţi refuză graba: întoarsă cu spatele la lume, pierdută în oglinda care o reflectă, parcă auzi cum îţi şopteşte că restul imaginilor sunt simulacre ale vieţii – dragostea şi frumuseţea sunt tot ceea ce contează. Rămâne, parcă, în auz, un sonet al lui Góngora dedicat iubirii, cea care mişcă sori şi stele, dar creează şi spaţii, clipe de memento pentru cei care vor să afle cum trăiau şi simţeau oamenii din alte vremuri: „O, element lichid, mărire ţie,/ dulce pârâu de-argint cu unda-nceată,/ a cărui apă-n ierburi se dilată,/ cu pas furiş şi zvon de bucurie!/ căci ei, care cu foc şi frig mă-mbie,/ (când se priveşte-n tine) e furată/ de obraz roşeaţa, neaua toată/ de-Amor, şi dusă-n unda străvezie,/ să fii ca ea; deci stăpâneşte calma/ ta curgere, cu frâu-n mii de feţe/ ce sprintenul cutreier ţi-l îndrumă;/ căci nu e bine să preia de-a valma/ la sânul lui atâta frumuseţe/ măreţul rege cu Trident de spumă“ (trad. Ştefan Aug. Doinaş).
