La ieşirea din scena vieţii, Günter Grass, autor al unor cărţi „rebele şi excesive“, cum le caracterizează prozatorul britanic Lawrence Norfolk, al celebrului roman politic Toba de tinichea, care i-a adus Premiul Nobel, a fost omagiat mai curând de personalităţi din lumea politică germană decât de confraţi. Unul dintre liderii politici germani nu a ezitat să-l compare ca importanţă cu Goethe. Dar dincolo de retorica politicienilor şi a oamenilor de stat, de obicei găunoasă şi în asemenea împrejurări, trebuie spus că Günter Grass a fost o conştiinţă, o mare conştiinţă, nu doar a Germaniei, ci a Europei postbelice. Personalitate complexă şi contradictorie, cu o fermă orientare de stânga, după o juvenilă trecere pe la extrema dreaptă, el a fost admirat şi poate chiar iubit întâi de toate ca scriitor, dar şi ca cetăţean al ţării lui şi al continentului nostru atât de greu încercat. A fost însă şi contestat vehement, mai ales pentru opiniile politice şi judecăţile sale privind ceea ce s-a întâmplat în Europa şi în lume de-a lungul celor peste 75 de ani care s-au scurs de la declanşarea Războiului Al Doilea Mondial. Nu a plăcut multora, iar unii l-au pus, aşa-zicând, la zid, acuzându-l de inconsecvenţă, nesinceritate şi chiar de imoralitate. Romanul autobiografic Decojind ceapa, apărut când Günter Grass era octogenar, a provocat o adevărată furtună. La apariţia cărţii, un gazetar de la Der Spiegel ataca întreaga generaţie a marelui scriitor, ca fiind schizofrenică şi marcată iremediabil de ideologia nazistă, iar pe deasupra, laşă, neînstare a-şi recunoaşte ruşinea şi vina! Mă mir că nu a cerut şi condamnarea la moarte a celor din atât de demonizata generaţie care nu s-au învrednicit – nu-i aşa?! – să se spovedească la tribunalul de nimeni şi nimic legitimat al unor ziarişti justiţiari – mulţi, câtă frunză, câtă iarbă – de tipul celui de la Der Spiegel, care nu-şi ascund ura faţă de intelectuali şi îndeosebi faţă de scriitori şi artişti. Dar vocile de tinichea trec şi valorile rămân. Günter Grass a mărturisit cu o sinceritate şocantă: „…povara, eticheta şi stigmatul le pot furniza eu singur. Ca membru în Tineretul Hitlerist, am fost, desigur, un tânăr nazist. Credincios până la capăt“. O spovedanie (tardivă!) care a făcut mare vâlvă. Ceea ce e uimitor este însă că el nu a ratat nici o experienţă dintre multele, nu puţine terifiante, ce i-a fost dat să le trăiască. Convertită într-un mare destin, biografia sa ne oferă spectacolul victoriei unui învins care, pentru a birui, a învăţat, cum spune undeva, să eşueze!
Günter Grass pare să împartă biografiile – poate prea tranşant – în două categorii: greşite şi corecte. Pe a sa înclină să o considere mai mult greşită, oricum aflată sub semnul unui start cum nu se poate mai prost şi mai invalidant, când, minor fiind, cu o copilărie fracturată („Odată cu începutul războiului, copilăria mea se sfârşise“), atras de uniformă şi de deviza „Tineretul trebuie să fie condus de tineret“ (un slogan care sună a gol, dar care în anumite momente ale istoriei s-a dovedit mobilizator), intră cu elan în organizaţia tineretului hitlerist („ţâncii“, „micii cercetaşi“), ajungând apoi tunar-tanchist al Waffen SS, în pădurile Boemiei. „Istoria se ascundea în spatele ei înseşi şi se transforma cât ai clipi în legendă“, rememorează prozatorul. Şi, e de observat, nimic nu pătrunde mai adânc şi mai insidios în sufletul unui adolescent, al unui tânăr, decât legendele, miturile, din păcate şi cele false, cultivate de diverşi papagali paranoici, cu precădere în momente-limită ale istoriei: războaie, „revoluţii“, epoci de tranziţie. Numai că, peste toate acestea, marele scriitor are dreptate când spune: „Nimic nu ne oferă informaţii despre ceea ce se petrece în mintea unui băiat de cincisprezece ani care vrea de bunăvoie să se ducă neapărat acolo unde se luptă şi – lucru pe care l-ar putea bănui sau chiar cunoaşte din cărţi – unde moartea face ravagii. Bănuielile se perindă una după alta: să fi fost asaltul unor torente afective ce dădeau pe dinafară, cheful de a acţiona de capul meu, dorinţa de a creşte mai repede, de a ajunge adult, bărbat între bărbaţi?“
Tanchist, miner, prizonier într-un lagăr american, cioplitor de pietre funerare, dar şi sculptor-artist sau pictor mai mult decât promiţător, poet, prozator, adolescentul şi, apoi, tânărul Günter Grass traversează într-adevăr repede multe etape, dintre care unele dramatice îndeosebi în plan afectiv. Dintre cele decisive, în primul rând privind opţiunea politică, se detaşează perioada mineritului („Viitorul e-n lignit“ – era o deviză în faţa dezastrului provocat de război). Asistă în acel mediu muncitoresc de o duritate maximă la înfruntarea extremelor, cea fascistă, ce îi era deja cunoscută, cu stânga radicală. Balanţa (Günter Grass este născut în Zodia Balanţei) se înclină, în ceea ce-l priveşte, spre stânga, spre social-democraţie, influenţat de discursul contaminant al unui miner pe nume Schumacher: „După ani de închisoare în perioada nazistă, se transformase într-un ascet. Un sfânt stâlpnic se făcea auzit. El chema la înnoirea naţiunii. Din ruine trebuia să se nască, după viaţa lui severă, o Germanie socială şi democrată. Fiecare cuvânt era o lovitură de baros de fier. Împotriva voinţei mele – căci, de fapt, strigătele mă făceau să iau distanţă – tovarăşul Schumacher m-a convins“.
După război, într-o vreme când „se celebra supravieţuirea“, Günter Grass trăieşte ani de zile într-un cămin de bătrâni din Düsseldorf Rath, administrat de franciscani, unde i se înfăţişează întreaga privelişte a decrepitudinii fiinţei umane; o mică lume crepusculară vegheată de un călugăr, personaj coborât parcă din veacuri demult apuse. Aici, hrănindu-se cu nelipsitul terci de griş cu lapte, la care se adăugau două felii de pâine intermediară, un boţ de margarină şi magiunul de prune, existenţa era totuşi suportabilă faţă de cea a majorităţii germanilor în a căror ţară „nu numai casele erau transformate în ruine“, dar „fiecăruia îi lipsea câte cineva“. Günter Grass va evoca în amintitul roman autobiografic acei ani petrecuţi în căminul de bătrâni. Este o pagină de mare literatură încălzită de umorul, chiar dacă trist, al povestirii unei bizare misiuni: programul de ieşire cu o capră, pe numele ei Genoveva, la păscut, sub ochii curioşi ai numeroşilor vizitatori ai căminului, ţintă a ironiilor surorilor medicale ieşite şi ele să se plimbe în grupuri vesele, distrându-se copios şi umilitor pe seama „accesoriului tragicomic al unei capre recalcitrante cu ugeru-n vânt“ şi „a celei mai ridicole perechi cu putinţă…“. Ar fi absurd să le fi pretins acelor tinere femei, la farmecele cărora râvnea, fără speranţe, tânărul bărbat, de a fi intuit cumva destinul caraghiosului însoţitor al zvăpăiatului, dar atât de utilului patruped, cu atât mai puţin faptul că va deveni un scriitor celebru, laureat al Premiului Nobel.
După multe decenii, decojind ceapa memoriei, care, „tocată strat cu strat, declanşează lacrimi ce tulbură privirea“, achitându-şi o datorie veche, Günter Grass retrăieşte un început de drum şi un parcurs mult mai răscolitor, decât mărturisirea unei erori generate de o iluzie: „În general, desfăşurarea cronologică a poveştii mele mă strânge ca un corset. O, de-aş putea acum să vâslesc înapoi şi să acostez pe una din plajele de la Marea Baltică pe care, copil fiind, însăilam cetăţi de nisip ud… O, de-aş mai şedea o dată la fereastra podului şi de-aş putea să citesc, pierdut de mine însumi, ca niciodată după aceea… Sau să mă ciucesc o dată sub pânza de cort (în lagărul american – nota mea) cu camaradul meu Joseph (Joseph Ratzinger, devenit Papa Benedict al XVI-lea – nota mea) şi să jucăm viitorul la zaruri, atunci când acesta părea încă proaspăt şi imaculat… Joseph a avut zarul cel mai mare… Aşa se face că eu am ajuns, din păcate, doar scriitor, el, însă…“
Povestindu-şi viaţa, în speţă adolescenţa şi prima tinereţe, nu i-a fost deloc uşor să-şi reamintească atmosfera postbelică – „haita noilor îmbogăţiţi“ care „se umfla în pene, exhibându-şi bogăţia“, sau să constate încă o dată, la vârsta de 80 de ani, adevărul crud că, de obicei, intelectualii „eşuează în propriul lor orgoliu“. E mai mult decât traumatizant apoi, scriind, să retrăieşti drama propriei tale familii care, atunci când „au venit ruşii“, a fost, practic, strivită (mama scriitorului fiind violată de soldaţii sovietici, dar reuşind să-şi salveze de la un astfel de coşmar fiica). Paginile, numeroase, în care o evocă pe mama sa, moartă în 1954, căreia îi datorează tot, inclusiv cariera de scriitor („…şi după moartea ei mi se uită peste umăr şi zice «Taie asta, e urât» – , dar eu nu o ascult decât rareori şi, când o ascult, e prea târziu…“) sunt cele mai răscolitoare. Două fiinţe care s-au nemurit reciproc.
Günter Grass nu acuză şi nu condamnă pe cineva anume, căci, aşa cum lasă să se înţeleagă, de cea mai mare tragedie pe care a trăit-o umanitatea toţi suntem vinovaţi. Vina tragică, ar spune marea poetă şi eseistă Ileana Mălăncioiu. Supravieţuitorii cataclismului nu pot încremeni însă în această vină. Viaţa trebuie să continue. Şi nu mergând cu spatele înainte şi cu faţa spre trecut. Este, în fond, lecţia memorabilă pe care mama scriitorului, victimă a războiului, o dă celui ce cândva era „micul ei Peer Gynt“. Oricum – „trecutul trebuie lăsat să se odihnească“, abia apoi poate fi scrisă şi cartea mărturisitoare. Cât timp trebuie lăsat să se odihnească? Greu de spus. De pildă, până în ziua vizitei la Dachau: „A trecut ceva timp până când am priceput în salturi şi am recunoscut ezitant că, fără să ştiu sau, mai exact, fără să vreau să ştiu, luasem parte la o crimă care, cu anii, nu a devenit mai puţin gravă, nu vrea să se prescrie, de care încă mai sufăr ca de o boală“.
La apariţia cărţii autobiografice Decojind coaja, Michael Jurgs, biograful lui Günter Grass, afirma că ea înseamnă „moartea unei instituţii morale“. Cuvinte grele, cuvinte nedrepte, rostite parcă în stare de şoc. Numai timpul este însă judecătorul suprem. O va dovedi probabil o dată în plus posteritatea marelui scriitor.
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 514