Sari la conținut
Autor: CONSTANTIN COROIU
Apărut în nr. 344

Viata si moartea la Venetia

    In amintirea lui M., careia ii promisesem ca vom merge in acest an la Venetia, dar ea s-a grabit sa plece intr-o alta calatorie, ultima!

    Octavian Paler noteaza in jurnalul sau mexican ca intr-o calatorie nu descoperi decât ceea ce duci cu tine, orice calatorie insemnând o redescoperire de sine. Daca esti „gol“, nu vei gasi nimic nicaieri.
    Ce am dus eu cu mine la Venetia? Am dus mai intâi un mit luat din carti, nu in ultimul rând din acea… nebuna „Saptamâna nebunilor“ a lui Eugen Barbu, din filme, din muzica, dar si din jurnalele si reportajele unor confrati. Cea mai persistenta imagine a Venetiei era o fotografie pe care, cu multi ani in urma, o contemplasem nostalgic de nenumarate ori in casa familiei mele. Din acea fotografie ingalbenita de vreme imi surâdea un barbat impozant, un cunoscut scriitor de la „Viata Româneasca“, surprins in Piata San Marco cu un porumbel in mâna.
    Din binecunoscutul Turn, Venetia iti apare ca o mare rosie, impresie creata de culoarea acoperisurilor. O mare „sparta“ ici-acolo de câte o piateta, neindraznind si nesperând insa nici una sa aspire la somptuozitatea Pietei San Marco.
    Apus de soare la Venetia. Sintagma aceasta, o parafraza a titlului unei celebre picturi a lui Monet (care marcheaza inceputul impresionismului), nu exprima in ce ma priveste o realitate traita, ci un regret. Am haladuit o zi intreaga prin orasul fara zgomot de frâne si de claxoane, asteptând cu emotie apusul de soare. Cineva de acasa aproape ma somase ca nu cumva, ajungând la Venetia, sa nu vad un apus de soare. Este si acesta un mit al Venetiei, unul dintre numeroasele mituri intretinute si exploatate, cu mai multa sau mai putin abilitate, de o imensa si desigur profitabila industrie turistica. Numai ca nu am avut norocul sa contemplu fenomenul cosmic cu pricina, fiindca la Venetia, in timpul când m-am aflat acolo, cerul era acoperit de nori si ploua indecis.
    Intr-o seara târzie si mohorâta, nu fara o senzatie de frustrare, a trebuit sa ma urc in vaporasul-tramvai pentru a pleca de la Venetia pe faimosul Canal Grande. Un univers suprarealist, stralucitor si umed, grandios, dar exaltând si un nelinistitor miros de putreziciune.
    Si totusi, Venetia e atât de vie. Un giuvaer fara asemanare in coroana de minuni a lumii, cu o formula goetheana. Poate cel mai insolit oras de pe planeta, cum l-a caracterizat un alt mare scriitor. „Viata falnicei Venetii“ nu s-a stins, cum proclama Eminescu. Cântari se mai aud peste tot si nici „luminile de baluri“ nu lipsesc, cu toate ca balurile sunt acum ceva mai frivole. Inima Venetiei bate inca puternic, poate chiar prea puternic pentru vârsta si pentru madularele ei roase de reumatism. Gondolierii, cu statura lor impozanta, isi joaca cu un desavârsit profesionalism rolul intr-un spectacol ce nu se produce decât intr-un singur loc de pe Pamânt, la Venetia, mereu surâzatori, mereu indatorati spre a te indatora, vâslind cu maiestrie pe canalele inguste, gesticulând si cântând pe imensa scena a lagunei, ca niste Pavarotti de larg consum. Exuberanti si respectând un cod numai de ei stiut, vâslesc de parca ar cânta la un vechi instrument bizar, plimbând in gondolele lor ca niste dricuri clienti bogati, veniti la Venetia din cele patru colturi ale lumii. Turistii se prind intr-un scenariu operetistic, veselindu-se si aplaudându-si amfitrionul-gondolier cu o molipsitoare insufletire. E o veselie asa-zicând trista, ce vrea parca sa spuna cât de crud este neiertatorul timp, daca pâna si in carnea Venetiei acesta si-a infipt si isi infige pe zi ce trece tot mai adânc dintii. Si ce inseamna viata unui om pe lânga viata Venetiei? De fapt, inseamna totul, chiar daca este mult mai scurta si mult mai vulnerabila decât piatra si zidurile palatelor venetiene. Asa se face ca, dupa ce am privit un convoi de vreo 12 gondole, pline cu turisti sositi de pe indepartatele meleaguri asiatice, strabatând in mare larma labirintul canalelor, pe sub podurile pline cu spectatori de ocazie, undeva mi s-a parut a se contura silueta eroului lui Thomas Mann din „Moartea la Venetia“. Si parca el a murit inca o data, acolo, sub privirile mele…
    Venetia fara poduri este, fara indoiala, de neimaginat. Poduri mici si multe, rege fiind desigur celebrul Pod al Suspinelor. Podurile leaga palate, piete si stradute. Multe de proportii aproape miniaturale – incât gondolierii, ca si pasagerii lor euforici, trebuie sa ia seama sa nu se loveasca la trecerea pe sub ele –, podurile Venetiei depasesc cu mult functia utilitar-urbanistica. Ele sunt chiar poezia si filosofia podului.
    A vorbi de solidaritate umana intr-un oras al lagunelor pare, probabil, tautologic. A spune insa ca podul, nicaieri ca la Venetia, nu devine un simbol al acestei solidaritati, este obligatoriu. Dar nu numai atât. La Venetia podul are si un efect asa-zicând terapeutic. Il apara pe venetian de boala cumplita a izolarii, de alienare. Mergi pe marginea unui canal – acolo unde marginea sa-i zicem pietonala exista, adica acolo unde apa nu bate direct in zidul suferind al palatelor – si când incepe sa te cuprinda nelinistea imposibilitatii trecerii „dincolo“, in mod sigur apare un pod. Cei ce au durat podurile Venetiei au fost nu doar constructori de geniu, dar si subtili psihologi. Ei stiau multe despre drama incomunicarii. Poate ca daca i s-ar lua podurile, Venetia ar deveni treptat, dar foarte repede, un urias muzeu parasit. Ceea ce o umanizeaza si-i confera suflet sunt inainte de toate tocmai podurile.
    Am vazut destule poduri si viaducte, unele de o masivitate strivitoare si de o functionalitate vitala, economic vorbind, pentru zone intregi ale unei tari, ale unui continent, ale planetei. De pilda, la Sankt Petersburg. Dar nicaieri, ca la Venetia, nu am avut senzatia ca pe ele nu trec in primul rând fiinte si vehicule, ci suflete. Podurile Venetiei sunt facute sa uneasca suflete. Si, eventual, trupuri…
    Ca oriunde vine lume multa, fascinata de un mit, in latura lui profunda sau in cea superficiala, si la Venetia, kitsch-ul isi are locul sau. Se vând si se cumpara, la propriu si la figurat, mai ales la propriu, multe produse – suveniruri asa-zise specifice. Dar ceea ce e specific Venetiei este cu totul altceva: vocatia pentru marea arta, pentru cultura. O expozitie Chagall, un spectacol de opera, celebra Bienala de arta erau doar câteva dintre evenimentele artistice ale miezului de vara in care m-am aflat la Venetia.
    La Iasi sau la Alba Iulia, intr-un sat din Vrancea mea sau pe malul lacului Baikal, la Manastirea Agapia ori la Pecerscaia Lavra din Kievul lui Petru Movila, la Hradul din Praga sau in Piata Catedralei din solara Havana, in „orasul lui Dumnezeu“ – Florenta ori la Catedrala Sf. Isaac din Sankt Petersburg, la Moscova, lânga zidurile de Cetate de la Novodevicie, sau la Paris, „sarbatoarea de neuitat“ a lui Hemingway, in indepartatul Saigon ori in celesta Roma, m-a infiorat intotdeauna un dangat de clopot. La Venetia, atunci când clopotele din turnuri incep sa bata si sa-si raspunda, ai sentimentul ca te desprinzi de cele pamântesti si incepi sa plutesti…