Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 328 p.
Cartea lui Cristian Teodorescu aparţine altei Românii. Tematica şi perspectiva sunt din vremea primei tranziţii postdecembriste. Cadrul textului este capitalismul de cumetrie. Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui marchează trecerea de la monopolul statului la contractele preferenţiale între stat şi un furnizor. În acest sens, romanul are factură istorică. Numai că mentalităţile de atunci s-au perpetuat până la imunizare. Actualitatea subiectului este întărită de tăierea, în 2009, a salariilor bugetare, de transformarea ziarelor şi a posturilor de televiziune în moşii, de fecunditatea baroneţilor locali, de implicarea intelectualilor umanişti în dispute conjuncturale şi de nevoia ca scriitorimea să propună o voce pertinentă, dezinhibată şi nesubordonată vreunei clici. E uşor să constatăm cum, în spaţiul public, formatorii de opinie proveniţi din mediul literar şi-au consolidat statutul. Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Mircea Vasilescu, Costi Rogozanu şi, bineînţeles, Cristian Teodorescu apar tot mai des la dezbaterile televizate.
Stăpâne, stăpâne…
Reciprocităţile între literaţi şi mass-media îşi află cauza acută în scăderea capitalului simbolic al scriitorului antedecembrist: patriarh cultural, mentor, disident, estet, mare ignorat sau meseriaş. Declaraţiile lui Ştefan Agopian (din revista Cuvântul, 28 martie 1990) atenţionează asupra faptului că, în acel an, nu se produsese o fractură. Mai degrabă, breasla achita, în conturile societăţii civile, cea dintâi factură veridică, luând astfel act de realitatea terenului. Agopian era contrariat că persoane străine de bibliotecă îl felicitau pentru puţinele articolele de atitudine socială publicate de la începutul lui 1990. Îşi dădea seama că abia practicarea acestui tip de jurnalism îi adusese adevărata promovare: „E o iluzie că noi, scriitorii, avem nume publice. Am impresia că am devenit cunoscut abia acum, după ce-am scris trei sau patru articole politice. Primesc telefoane de la persoane care nu mi-au citit cărţile, dar ţin neapărat să mă cunoască, să colaboreze cu mine. Încât nu mai ştiu ce sunt: autorul a cinci cărţi sau a patru articole?”. Deruta din întrebarea lui Agopian depune mărturie pentru dificultatea de a gestiona tendinţele aparent divergente ale oricărei personalităţi. Lucrurile s-ar tempera dacă nu am judeca în termeni conflictuali raportul între creaţie şi implicarea în treburile cetăţii. Aptitudinile nu se află în competiţie, ci funcţionează precum instrumentiştii unei orchestre. Dispersia luminii nu înseamnă irosire. Desigur, timpul literaturii şi timpul gazetăriei se concurează. Dar evit să afirm că proza şi poezia cer sacrificii.
Şoseaua Virtuţii este un roman politic, polemic şi pamfletar. Volumul este conceput în stilul rubricii Bârfe, şmenuri, şuşanele din Academia Caţavencu. De altminteri, atmosfera Bucureştiului este a unui tripou, în care au rămas doar adevăraţii Arnoteni. Viaţa privată (sexuală) a personajelor devine tabloid. Iar viaţa publică (întâlnirile la masă) ajunge o caricatură. Chiolhanul alimentează orgiile. Lumea din Şoseaua Virtuţii este nesătulă. Oamenii se dau nababi şi miros a deşeuri. Degeaba se spală, dacă nu schimbă cămăşile transpirate. Cât sunt în termenul de valabilitate, dau randamentul optim. Când se află în perioada de garanţie, li se acceptă scârţâielile şi pârâiturile şi li se aplică tratamente gratuite. Când nu au poftă, li se administrează, în alternanţă, stimulente şi sedative. Când expiră ori se epuizează, sunt mângâiaţi pentru servicii şi trecuţi în rezervă. Câinele, personajul central, o bestiuţă revirilizată, îşi începe mărirea cu lecţii de politeţe, primite de la doamna Surugiu, o expertă vârstnică, dar în putere, care, conform numelui, pune şaua pe el, iar după prima lor intimitate, „l-a sărutat pe frunte“ (p. 32). Umorul lui Cristian Teodorescu seamănă cu un stilou chinezesc. Scrie subţire, ca la orele de caligrafie, fără ca peniţa să se împiedice de coală, dar mânjeşte degetele. Totodată, prozatorul desfiinţează discriminarea cum că feministele ar avea gen închis. Li se alătură gratuit.
Combinaţia
Titlul cărţii trimite la una dintre cele mai cunoscute artere de circulaţie din Bucureşti, situată în cartierul Militari. Or, numai pentru ordine, disciplină şi morală nu e loc în Şoseaua Virtuţii. Bărbăţia face trotuarul. Totodată, formula atenţionează asupra obsesiei politicienilor de a-şi conserva imaginea incoruptibilă. În acest sens, printre parveniţii postrevoluţionari, Câinele se transformă în antierou. Nu corespunde standardelor şi, de aceea, figurează pe lista suspecţilor care ar fi asasinat-o pe doamna Surugiu. Se străduieşte să-şi caute culoarul, să se adapteze regulilor scandalului. Se vede însă obligat să se uite după găurile din uluci, deoarece „se simţea hingherit“ (p. 90) de poliţie şi de ziarişti. Câinele are abilităţi să gătească un diplomat, nu să se şi comporte. Fost cercetător ştiinţific II la Institutul de Cercetări Alimentare (ICA), fost inventator al salamului cu soia, al caşcavalului de sinteză şi al şuncii-parizer de Praga, fost confident al securistului trimis să supravegheze starea de spirit a angajaţilor, fost revoluţionar de peluză, fost deţinut politic la Jilava în 21-22 decembrie 1989, bărbatul de 47 de ani intră în combinaţie cu nişte investitori dubioşi.
Modelul său de prosperitate îl reprezintă C. Dobrogeanu-Gherea, la al cărui bust, de lângă Ambasada Angliei, se duce în pelerinaj în clipele de cumpănă. Ideea Câinelui, pe care îl cunoaştem exclusiv prin porecle (cealaltă fiind Gastronomul), este specifică perioadei. Vrea să devină particular şi să scoată bani dintr-o revistă de artă culinară. Reţeta succesului funcţionează. Se căpătuieşte, ajunge mare consilier al protocolului prezidenţial, intermediază tranzacţii pentru amicii lui, este răsplătit cu ordinul „Serviciul credincios“. Ajunge vel pitar. Actuali interlopi, partenerii Câinelui au biografii dalmaţiene: Mateescu, patronul unui restaurant soios (fost grangur la serviciile secrete externe); Luca, avocat şi senator; Nana, avocat şi deputat (fostă informatoare), şi Dumitru, fost băiat cu ochi albaştri. Despre cel din urmă nu avem decât bănuieli, pentru că-i zărim chipul abia când era proaspăt răposat.
Câinele îşi dezamăgeşte echipa de machiaj nefiind în stare să-şi tempereze instinctul incandescent. Umblă cu limba scoasă în toate direcţiile. Altfel, n-ar putea să transpire. Şi cine nu transpiră moare. Nu descoperim de ce fusese ales tocmai el, un nătărău, cu studii de chimie alimentară (profesie infamă aşadar după 1990), ca să împlinească aşteptările grupului. Ştim, potrivit limbajului de lemn recuperat din perioada comunistă, că bărbatul promitea, că era cadru de nădejde şi că, de câte ori depăşea un prag, sponsorii lui îi achitau consumaţia, pe care, în mod obişnuit, le-o oferea angajaţilor revistei (p. 134 şi 266). Nana îi dezvăluie planul: „Proiectul era ca, prin popularitatea lui, Gastronomul să intre în politică, fără să rămână directorul revistei. Şi, odată intrat în politică, fără să se bage într-un partid, ci aşa, ca şi cum ar fi venit din partea cetăţenilor nehotărâţi, din sfătuitor al bunelor maniere şi din star al bucătăriei la televizor, ar fi putut ajunge un prezidenţiabil interesant. Iar el, în loc să joace rolul pentru care se băgaseră bani în el, ceea ce ar fi însemnat o viaţă de familie impecabilă, o silise să-i acopere criza de vârstă, de-a dreptul jalnică, şi să se întâlnească prin parcuri cu el, ca să nu pice în braţele vreunei curve cu misiune din partea SRI-ului“ (p. 306-307).
Dar Câinele rămâne tot un copil. Inteligenţa lui nu depăşeşte nivelul senzorial. Javră, cain, cinic, filosof, personajul amuşină pe oricine. Simţul lui olfactiv reacţionează la feminin. Îi plac apa caldă şi gelurile de duş. Deosebeşte un deodorant de un parfum. Dar, Câine până la capăt, vede în alb şi în negru lumea gri din jurul său. Şi, nu că l-ar uimi câte ceva, dar stă mereu cu gura căscată. Ar vrea să muşte şi nu are colţi. Cartea lui Cristian Teodorescu este un concurs de frumuseţe, unde maidanezii se dau corcituri.