CONSTANTIN COROIU
„Scriitori contemporani din Vrancea“ este titlul unui volum de interviuri semnat de Culita Ioan Usurelu si aparut, cu sprijinul Primariei orasului Panciu, la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacau. Cuprinde 60 de convorbiri cu tot atâtia oameni ai scrisului care traiesc în Vrancea sau îsi au obârsia în tarâmul Mioritei, acea liturghie cosmica, cum o caracteriza Mircea Eliade, care îl oripila pe eruditul carturar Adrian Marino întrucât mitul ei ar fi – nu-i asa?! – unul al capitularii. Dar sa trecem; la urma urmei, nu e obligatoriu ca eruditia sa fie dublata de metafizic. Ca, de altfel, nici de talent…
Sunt dator sa încep prin a marturisi ceea ce i-am spus si autorului în interviul pe care a avut amabilitatea sa mi-l solicite pentru aceasta carte. Detest obiceiul de a împarti literatura româna si, pâna la un punct, chiar viata literara pe zone, judete si provincii. Literatura româna este una si indivizibila. O literatura mica, îi soptea discret Calinescu lui Al. Rosetti („dar sa nu mai spui la nimeni!“) într-o scrisoare expediata din Iasi pe când lucra febril la monumentala „Istorie“, însa, cum cu finete nuanta într-un eseu Magda Ursache, nu si minora. În paranteza fie spus, dupa aproape trei sferturi de veac de la acea sentinta a lui Calinescu, care, sa recunoastem, era cel mai în masura s-o pronunte, o revizuire a ei este mai mult decât fireasca. Oricum, o literatura unitara, de vreme ce genialului critic i se revela ca fiind cea mai clara harta a sufletului românesc. O harta completa si, totodata, o legitimatie a istoriei noastre. Facând aceasta precizare, nu înseamna ca nu vad în demersul scriitorului si profesorului de limba si literatura româna Culita Ioan Usurelu unul demn de toata atentia si de toata lauda. Cu atât mai mult cu cât volumul „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri“ (aceasta adaugire putea lipsi) are în cuprins destule nume importante, precum, în ordinea alfabetica pe care o adopta si autorul cartii, cele ale Irinei Mavrodin, Liviu Ioan Stoiciu sau Varujan Vosganian. Pe altele, nu putine, Nicolae Manolescu le-ar expedia la „autori de dictionar“, iar pe unele poate le-ar ignora pur si simplu. Toti cei intervievati si fiecare în parte îsi au însa importanta lor în literatura sau macar în întretinerea unui climat spiritual fecund într-una dintre cele mai daruite provincii istorice românesti. Culita Usurelu largeste sfera – si bine face – abordându-i nu doar pe scriitorii mai mult sau mai putin consacrati ca atare, ci si pe autorii de alte profesii, dar care au publicat remarcabile scrieri memorialistice, ca, de pilda, pe reputatii oenologi Valeriu D. Cotea si Ion Pusca (sa nu uitam, Vrancea are cel mai mare bazin viticol al tarii, un fel de Bordeaux al României). Unii dintre cei cu care ne întâlnim în acest volum au parasit scena vietii, cea mai recenta plecare fiind a Irinei Mavrodin. Documentat, stapânind reperele, cu o viziune de ansamblu privind fenomenul literar, Culita Ioan Usurelu este si un jurnalist cultural care formuleaza întrebari incitante si aduce în dezbatere fapte, idei, evenimente, opere, teme ce intereseaza deopotriva pe cel intervievat si pe cititor. Iau la întâmplare una dintre problemele pe care o pune în dialogul cu Varujan Vosganian, si anume cea a complexelor: al „culturii mici“, al „retardarii“, al „inferioritatii“. Autorul „Cartii soaptelor“ pledeaza pentru autoevaluare lucida, profunda: „…nu cred ca exista culturi mari si culturi mici. Cu atât mai mult, nu cred ca maretia unei culturi se masoara cu metrul de la Sèvres, asa cum sugereaza orgolioasele comparatii din interiorul Basilicii San Pietro. Statura unei culturi nu se masoara în înaltimi, ca muntii, nici în suprafete, precum continentele. Maretia unei culturi se masoara în profunzimi, precum fântânile. O cultura mare e limpede si proaspata, precum apa fântânii, bauta dintr-un chiup de piatra. Trebuie însa numai sa ai rabdare sa o gusti. Nu cred, de aceea, ca trebuie sa avem vreun complex în fata nimanui. Fireste, cultura are ritmurile ei, întinderile ei peste timp si numele care o particularizeaza. Dar culturile nu pot fi comparate între ele, în acest fel. O cultura mai veche nu este superioara alteia, tot asa cum o cultura mai raspândita nu poate face din asta un ascendent de valoare“. Acute mi s-au parut si observatiile lui Varujan Vosganian privind cultura ca reflex al psihologiei unui popor, al mentalitatilor: „Prima este cultura saraciei, marea noastra problema nu este ca suntem saraci, marea noastra problema este ca traim într-o cultura a saraciei. Noi suntem educati sa fim saraci, simtim implacabilul ca românul este blestemat sa se nasca si sa moara sarac… Saracia este pentru noi un fel de conditie umana“.
În alta ordine de idei, aflu ca prozatorul a scris romanul „Cartea soaptelor“, ce se bucura de un real succes pe diferite meridiane (europene si hispano-americane), la îndemnul lui Nicolae Breban, care i-a fost si primul „recenzor“. De unde se vede, înca o data, ca marii romancieri sunt uneori mai inspirati în a intui si a descoperi valoarea decât criticii de profesie. Ca vrâncean, cândva elev al Liceului „Unirea“ din Focsani, orasul atâtor visuri si trairi tulburi de neuitat ale adolescentei mele, am citit cu emotie aceasta evocare înfiorata de o nostalgie virila a fostului focsanean Varujan Vosganian: „La noi, în Focsani, când începeau sa se scuture frunzele castanilor, dintr-o parte într-alta a orasului, de la Strada Garii si pâna la soseaua spre Adjud si Tecuci, puteai trece calcând numai pe frunze. Între timp, castanii au disparut. Trunchiurile castanilor retezati s-au latit sub asfalt. Fiecare strada e un fel de groapa comuna a copacilor de odinioara. Clopotul Bisericii Domnesti, darâmata dupa cutremurul cel mare din 1977, e întors, asa cum mor clopotele, cu gura cascata catre cer. La noi, în Focsani, pe vremea asta, oamenii nu mai stiu cum pasi, unii spre altii. Într-un fel, oamenii stau nemiscati, precum altadata copacii. Oamenii sunt statui ale copacilor. Dintr-o parte în alta, de la strada Garii pâna la bariera spre nord, orasul meu a ramas un Erechteion al vechilor castani“.
E de apreciat în mod deosebit spiritul polemic care guverneaza aceasta voluminoasa carte de interviuri cu scriitori vrânceni contemporani. Este ceea ce o face cu atât mai vie si mai captivanta. Interlocutorii polemizeaza, nu o data, inclusiv cu cel ce întreaba si lanseaza samânta de discutie si de polemica Un exemplu ilustrativ (si) în aceasta privinta este interviul de douazeci de pagini, cu Liviu Ioan Stoiciu, cel mai lung dintre toate cele saizeci, dar nu mai putin substantial. Iritat de o întrebare în care amfitrionul trimite la o veche opinie critica a lui Al. Piru, potrivit careia LIS ar fi un poet „fara îndrazneala, cuminte, proiectând un traditionalism abia camuflat“, acesta se dezlantuie: „Observ ca va face si Dumneavoastra placere sa o amintiti aici, didactic, odata ce n-ati uitat-o – impresionat probabil de personalitatea «profesorului universitar» Al. Piru, care împartea la Focsani titluri cam dupa câte damigene i se mai carau acasa (asa era legenda). Desi stiu ca Dumneavoastra sunteti revoltat de structura versurilor mele revoltat tocmai fiindca nu sunt… cuminte si… traditionalist, cum credea Al. Piru). Ma mir ca n-ati pomenit, peiorativ, de autodidacticismul meu, nu conteaza ca nu se învata în nici o universitate cum se scrie poezie originala sau ca facultatile de Litere au scos cohorte de veleitari în literatura româna). La Focsani, Al. Piru era mereu citat în 1989 cu aceasta «caracterizare» a lui (într-o cronica la volumul «O lume paralela» – nota mea, C.C.) si ajunsese sa ma amuze (era transformata în judecata… politica).
Al. Piru, stralucit istoric al literaturii române scrise pâna la începutul secolului 20, n-avea «organ» pentru poezia contemporana, a recunoscut chiar el, era un bagator de seama, pe cât de didacticist pe atât de arogant si, din pacate, oportunist (cum e azi un Alex Stefanescu). Au aparut atunci cronici cu adevarat importante la cartile mele, care au minimalizat de la sine si «caracterizarea» lui Al. Piru (…) Nicolae Manolescu atragea atentia, raspunzându-i explicit lui Al. Piru, ca poezia mea e dominata de memorie, de fapt, si ca sunt orientat catre asa-zisul retro al postmodernismului actual (în «România literara» din 4 mai 1989)“. Mai vehement este LIS, si aici îl aprob în totalitate, când vine vorba de Eminescu si de efortul „mititeilor“ care îl trag de pulpana într-un efort ridicol de a-l scoate din canon si din orizontul estetic al noilor generatii de poeti, de critici si de cititori: „Totul e trecator, Eminescu a avut mereu parte de contestatari (smecheri nevoie mare, care-si fac un nume contestându-l) si a iesit învingator, peren, «nemuritor si rece»… Ce importanta are ce crede o mâna de nou-veniti chipurile nonconformisti (de fapt, niste lasi iresponsabili în viata publica) despre Eminescu?“. (Va urma)