Probabil ca în România postdecembrista tema reformei, a institutiilor, a statului în definitiv a reprezentat punctul de referinta în jurul caruia s-a concentrat discursul public al politicienilor autohtoni, logoreea acestora fiind însa, din nefericire pentru românii, invers proportionala cu punerea în aplicare a masurilor menite sa transforme si sa modernizeze statul. A rezultat, dupa 20 de ani de intense sfortari pe aceasta teama, o cantitate impresionanta de rumegus verbal, acribia politicienilor si insistenta lor pe un subiect devenit între timp desuet fiind în masura sa stârneasca lehamitea pâna si a celui mai rabdator cetatean.
Guvernarea celor 15.000
Singur Ion Iliescu, într-un puseu de sinceritate, l-a înfierat pe acel ce a întinat nobilele idealuri ale comunismului, domnia sa, lipsit de ambitii solemne, propunându-si, în acel sfârsit de decembrie 1989, un lucru mai simplu, pe masura calitatilor sale de om sarac, dar cinstit: reformarea statului comunist. Recursul la valorile statului comunist, apelul la cliseul cu mosierii rapace care nu au mâncat salam cu soia au reusit sa-i procure un important capital politic (doua, trei mandate de presedinte).
De la Emil Constantinescu încoace, veleitatile politicienilor s-au schimbat. Nu îsi propusesera cei din Conventia Democratica prin cei 15.000 de specialisti sa reformeze din temelii institutiile statului si sa încheie conturile cu vechiul regim? Nevoiti sa strânga cureaua pentru a vedea luminita de la capatul tunelului, românii s-au simtit nepregatiti pentru un asemenea mod de amenajare institutionala, asa încât, în anul de gratie 2000, Corneliu Vadim Tudor si Ion Iliescu s-au înfruntat în turul secund al prezidentialelor, pentru alegerile generale PDSR-ul de atunci laudându-se cu recolte record la productia de voturi pe judete.
Mare lucru nu s-a întâmplat în mandatul universitarului geolog, cu deosebirea ca foarte multi români si-au pierdut slujbele, salariile au înghetat, ce mai, s-a strâns cureaua pentru ca – nu-i asa? – românii trebuiau sa învete pe propria piele ce nazbâtii pot inventa oameni de calibrul unor Ioan Muresan, Mircea Ciumara, Decebal Traian Remes sau Gavril Dejeu.
De la „nu ne vindem tara“ la
„de ce ne-am vândut tara“
Când firmele capusa au secatuit si bruma de economie functionala ramasa mostenire de pe vremea defunctului regim, s-a trecut la nivelul urmator, vânzarea pe preturi mai mult decât modice a unor întregi ramuri industriale, în consens cu moda si discursul vremi, de a scoate de sub tutela statului acele domenii energofage si în plus mari pagubitoare pentru economia nationala.
Asa s-a avansat încet, încet catre statutul de tara bananiera si, în plus, ca un bonus pentru credulitatea cetatenilor, de colonie comerciala. Daca agricultorii români sunt nerentabili, nu mai bine ne aprovizionam de la alti agricultori din alte tari care stiu sa fie mai rentabili? Nu mai bine sa scapam de marile noastre întreprinderi energofage? Este bine de stiut ca toate aceste energofage au devenit brusc profitabile sub obladuirea unor manageri priceputi si cinstiti.
Timpurile s-au schimbat, însa tema reformei a ramas sa eternizeze spatiul dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. De la „nu ne vindem tara“ s-a trecut rapid la „de ce ne-am vândut tara“, tonul vesel al dezbaterilor ramânând mereu ancorat într-o retorica banala. Asa încât, la trecutele alegeri prezidentiale, elementele fundamentale pe care s-a înfiripat jalnicul discurs electoral au fost date de doua mari probleme: reforma si, ca un suport al acesteia, impozitul unic.
Cu impozitul unic ne-am lamurit ca trebuie sa existe pentru a produce exuberanta si plusvaloare în conturile unor cetateni de calibrul lui Adriean Videanu, Radu Berceanu si lista poate continua cu alti mii de beneficiari ai acestei unice cote. Ne-am linistit si cum sta treaba cu procesul de modernizare a statului român. Stim bine acum ca banii de la FMI nu sunt suficienti pentru a construi autostrazi (ne-a prevenit ministrul Berceanu), Ministerul Transporturilor are bani doar pentru unele reparatii minore de primavara. Investitii nu prea se fac pentru ca banii de-abia ajung pentru salarii.
Poate ca mult trâmbitata lege a pensiilor va elimina privilegiile si va produce acea solidaritate sociala despre care ne tot vorbea premierul Emil Boc. Nici aici nu este loc de reformare, întrucât pensiile fostilor militari sau politisti nu se pot recalcula (asa a stabilit reformatorul Boc), asa încât cei 140.000 de pensionari militari si politisti (militienii de pe vremuri) se pot bucura în continuare de privilegiile instituite prin legi ale nesimtirii, ceilalti români asteptând visatori clipa când vor putea spune ca articolul din Constitutia României cu acei cetateni egali în fata legii chiar înseamna ceva.
Aceste pensii costa statul român un miliard de euro pe an, dar ce mai înseamna aceasta suma acum, când românii ti-au mai acordat înca o data votul, iar FMI-ul nu este deranjat de aceste privilegii numite impropriu pensii? Si iata cu românii trebuie sa sustina în continuare niste mici printi travestiti în pensionari (am urmarit imagini sfidatoare cu cetateni aroganti ce-si justifica pensia, va vine sa credeti, de 160.000.000 lei vechi). Sa ne întrebam care este procentul românilor care câstiga aceasta suma pe parcursul unui întreg an?
Clanul lui Bercea
Sa vorbim despre reforma justitiei acum, în epoca Bercea Mondialu? Când fratele presedintelui intra în clanul mafiotului pe motiv de crestinare a unui copil (dupa ce în prealabil si Theodor Stolojan urmase acelasi traseu de botezator), când personaje importante ale justitiei nationale fac sluj în fata interlopului, mai are vreun rost sa ne gândim la lege si la respectarea ei?
Pentru ca nu doar modernizarea tarii intra în ambitiile unor lideri vremelnici, s-a pus si problema reformarii PDL-ului. La unele nemultumiri, firesti, exprimate de profesorul Cristian Preda s-a raspuns ironic si arogant, s-au dat replici din Sfântul Farncisc D’Assisi, mai ramânea sa se faca apel si la „întelepciunea“ lui Bercea Mondialu.
În tot acest rastimp, românii îsi vad de treburile lor zilnice, sufocati de un stat excesiv birocratizat si corupt, incapabili sa articuleze vreun protest vizavi de acest mod falimentar de a face politica. Asaltul de ani întregi, cu fraze sablon, în care au fost spalati pe creier, vorbindu-li-se obsesiv despre neproductivitatea muncii lor, si-a facut efectul: a creat omul de tip nou, un fel de sclav modern aflat la cheremul unor conationali platiti sa le reprezinte interesele, dar care fac exact opusul a ceea ce ar trebui sa faca.