Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1821): studiu
monografic, Prefata de Iacob Mârza, Sibiu, Editura InfoArt Media, 2011, 428 p.
Vasile Aaron, Patima Domnului si a Mântuitorului nostru Isus Hristos, Prefata de Ioan Chindris, editie îngrijita si studiu introductiv de Liliana Maria Popa si Ioan-Nicolae Popa, Sibiu, Editura InfoArt Media, 2012, 208 + LXXX p.
Pe cine mai intereseaza Vasile Aaron? Întâi sa aflam cine a fost. Ca istoric literar, nu ma afecteaza deloc indiferenta cititorilor. Orice epoca are uitatii ei. Problema ignorarii mi se pare gresit formulata. Ar fi necesar sa determinam daca autorul respectiv s-a bucurat, cât a trait, de aprecieri sau de glorie. (Auto)marginalizatii din orice vremuri apartin aproape în totalitate posteritatii. Nu discut neaparat despre obligatia de a reevalua opere, ci despre îndreptari biobibliografice. Miza esentiala a acestor stradanii trebuie sa fie corijarea informatiilor din dictionare. Aici nu încape tocmeala. Detaliile nu devin balast. G. Calinescu a anticipat, în anii ’50, necesitatea ca Institutul Academiei, pe care îl conducea, sa culeaga materiale despre autori marunti din veacul al XIX-lea. Îi ajuta pe cercetatorii lipsiti de abilitati analitice. Îsi justifica activitatea de coordonator. Se ferea si îi proteja pe subalterni de compromisurile ideologice majore. Completa fisele pentru republicarea „Istoriei…“. Impunea disciplina muncii de teren. Îi deprindea pe colegi sa redacteze monografii. Sa transforme niste nume în niste personaje.
Profil iluminist
Sotii Liliana Maria si Ioan-Nicolae Popa au realizat o lucrare ampla despre viata si scrierile lui Vasile Aaron. Au recuperat profilul unui iluminist de frunte. Efortul de a-l scoate din anonimat pe intelectualul transilvanean este o reusita categorica datorita abilitatii de a descoperi carnea ascunsa în hârtie. Fiinta meticuloasa prin formatie, magistratul a pastrat 1.000 de epistole, primite, printre altii, de la Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior. Viata lui (familie, biblioteca, preocupari, procese, litigii, datorii, evenimente politice, progrese tehnice) a ramas cuminte într-o mapa. Documente batrâne, consultate la Directia Judeteana Sibiu a Arhivelor Nationale, i-au împrospatat imaginea. Contactele cu Scoala Ardeleana, axate pe probleme lingvistice – excluderea slavonismelor si relatinizarea lexicului –, dar si pe schimburile de carti, fixeaza imaginea unui carturar polivalent, devotat emanciparii prin cultura: „Se cuvine deci sa-l acceptam pe Vasile Aaron, cel ale carui scrieri au fost citite si rascitite în toate tinuturile locuite de români pe tot parcursul secolului al XIX-lea si chiar mai târziu, drept un pionier al literaturii române, cu incontestabile merite în promovarea unor teme si motive ale clasicismului antic, în raspândirea ideilor de latinitate a poporului si a limbii române, în sustinerea unor sanatoase principii morale, în slefuirea limbii române, într-un cuvânt în pregatirea publicului pentru receptarea viitoarelor valori, care vor aparea târziu si se vor afirma cu destule dificultati“ (p. 187; 2011).
Concluzia cercetatorilor este sustinuta de editarea scrupuloasa a bestsellerului „Patima Domnului si a Mântuitorului nostru Isus Hristos“ (Brasov, 1805), dupa ultima versiune supravegheata de Vasile Aaron (Sibiu, 1808). Având în vedere tirajul însumat de circa 3.000 de exemplare si proportia între alfabetizati si întreaga populatie româneasca de atunci, observam ca situatia nu prea difera de standardele tipografice si culturale de azi. De altfel, dupa cum aflam din studiul introductiv, succesul volumului a anulat meritele creatorului, potrivit practicilor de ocultare specifice unui sistem care, pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea, nu a renuntat la traditia bizantina. Aparitia generatiei pasoptiste si a Junimii a stârnit iluzia retrospectiva ca originalitatea si asumarea paternitatii au ajuns, pe la 1830, paradigme dominante: „Prin interesul constant pentru aceasta scriere, crescut pe masura înmultirii numarului de stiutori de carte, se explica numeroasele reeditari sibiene, dupa modelul editiei din 1808: în 1829 tipografia Barth scoate editia a treia, urmata de altele, în 1837, 1853, 1862, 1870, 1888, aparute la tipografia lui Closius si a urmasilor acestuia si, în 1894, la editura si tipografia Krafft, toate fara numele autorului“ (p. XIX; 2012).
Chiar si Vasile Aaron a pastrat câteva reflexe din mentalitatea medievala, tainuind faptul ca a prelucrat epopeea germana „Der Messias“ de Friedrich Gotlieb Klopstock. A rezultat nu o talmacire integrala, ci o forma comprimata, pliata pe nevoile religioase ale românilor (p. XL-XLII). Nu doar distribuirea integrala a cartii l-a îndemnat pe Vasile Aaron sa puna iar în circulatie „Patima…“. Exista si ratiuni de limba. Variatia unor termeni („blastamat“ – „blestemat“ – „blastemat“), semnalata de îngrijitori în notita premergatoare textului, s-ar explica, în opinia mea, si prin interactiunea între educatia primita la seminarul teologic din Blaj, discutiile purtate cu fondatorii Scolii Ardelene si propriile conceptii – poate fluctuante – despre ortografie. Între 1780 si 1880, schimbarile de norma se produceau frecvent. Nu stim daca formele alternative erau sau nu tolerate.
Editia întocmita de sotii Popa este fundamentala pentru a întelege adecvat statutul lui Vasile Aaron în etapa desavârsirii lui literare si juridice (1803-1808). Poem de aproape 10.000 de versuri, „Patima…“ marcheaza diferente enorme de perspectiva între carturarul interesat de transmiterea unor cunostinte catre public si „poetii ceasurilor de zabava“, asa cum i-a definit Leon Volovici, în „Aparitia scriitorului în cultura româna“, pe Ienachita, Alecu, si Nicolae Vacarescu, Alexandru Beldiman, Costache Conachi si Anton Pann. El nu se ocupa de stihuiri. Nu-si socoteste mestesugul o îndeletnicire minora, sub aspectul cantitatii, al tonalitatii si al implicarii auctoriale. Vasile Aaron intra în categoria filologilor, care, în viziunea Scolii Ardelene, se suprapuneau cu notiunea de „scriitor“. Istoric, lingvist, clasicist, teolog, moralist si abia apoi literat, avocatul stabilit la Sibiu s-a comportat ca om de stiinta si când a transpus în româneste 8 cânturi din „Eneida“: „Ca si în alte scrieri, Vasile Aaron recurge la folosirea notelor de subsol pentru a oferi explicatii privitoare la personajele sau locurile despre care se vorbeste sau la momente ale mitologiei, necunoscute potentialilor cititori“ (p. 250).
Rectificari biografice
Partea inovatoare si incontestabila a monografiei vizeaza impunerea câtorva repere biografice. Nu oricui îi este dat sa se bucure ca a curmat controverse cronologice. Nu oricine are sansa extraordinara de a sanctiona prejudecatile statornicite. Desigur, au avut si avantajul terenului viran. Cu rabdare i-au aflat optima întrebuintare, mirându-se uneori de opacitatea istoricilor literari care au mai atins subiectul. De pilda, nici nu le vine sa creada ca transeaza chestiunea referitoare la confesiunea lui Vasile Aaron, dupa ce Alexandru Piru si Mircea Popa l-au socotit ortodox. Verdictul lor se asaza pe fondul unei ilogice absente a contextualizarii: „nu putem întelege cum asemenea minti luminate nu si-au putut pune, macar tangential, întrebarea daca un fiu de preot de lânga Blaj, cu studii la scolile Blajului, inclusiv teologice, cu specializarea la Liceul piaristilor din Cluj, nu ar putea fi de religie greco-catolica“ (p. 136). Dispunând de majoritatea pieselor, fiecare amanunt capata însemnatate. Pâna acum, Vasile Aaron era o tema ocolita, desi în antologia „Scrieri literare inedite“ (Minerva, 1981), Paul Cornea, Petre Costinescu si Andrei Nestorescu au adus în atentie un alt poem masiv – „Reporta din vis“ – de peste 4.000 de versuri.
Un maldar de manuscrise a rodit o sinteza fundamentala. De numele sotilor Popa se leaga eliminarea ipotezei ca iluministul ar fi trait între 1770 si 1822, asa cum figureaza în „Dictionarul literaturii române pâna la 1900“ si în „DGLR“, indicând intervalul 1780-1821. Asemenea „maruntisuri“ le asigura meseriasilor recunoasterea trudei. Revelatiile actelor nu se limiteaza la constatari serbezi. Exista suficienta miscare, declansata de necazurile protagonistului: „decesul avocatului a survenit, în urma unei boli îndelungate si necrutatoare, la numai 41 de ani, în 22 august 1821. Astfel, la 25 august 1821 farmacistul Friedrich Schuster, caruia avocatul îi ramasese dator uriasa suma de 481 fl.(orini), adreseaza Magistratului o petitie, careia îi anexeaza si o factura, cerând sa fie despagubit din masa succesorala a decedatului“ (p. 90). Si cum asezarea se baza pe legislatia austriaca stricta, instanta a stabilit executarea silita a neplatnicului, prin scoaterea la licitatie a bunurilor acestuia.
Vasile Aaron se dovedeste, concomitent, agent si pacient al agitatiei. Bogatia de evenimente traversate îl avantajeaza în planul epicului, al anecdoticului si al psihologiei. Daca omul a suportat un mariaj chinuitor cu Anna Eva Stahldinger (identificata tot de sotii Popa), de tipul kir Ianulea-Acrivita, scriitorul a cedat. Daca seful familiei a adoptat copilul nevestei, Fredericus (alintat Fritzi), ocupându-se de instruirea lui temeinica, omul de cultura si-a cam încetat proiectele dupa nunta. Astfel, asistam la o noua rectificare a carierei lui literare, puse gresit pe seama supararilor din casnicie de Dimitrie Popovici, Al. Piru si Domokos Samuel. Scrisul nu a constituit prilej de refugiu: „Asemenea aprecieri, în afara faptului ca nu au acoperire documentara, nici nu tin seama de faptul ca la data casatoriei lui Aron, în 1806, toate scrierile lui din prima perioada – «Metamorfozele», «Eneida», «Praxisul», «Patimile Domnului», «Leonat si Doftana» – erau deja terminate, fiind rodul unui extraordinar elan creator de tinerete“ (p. 77-78).
Cele doua studii sunt indispensabile pentru viitoarele dictionare.