A trecut iute jumătatea de an de la moartea lui Nicolae Balotă (20 august 2014): timpul de după moarte se scurge repede şi pe nesimţite. Cu timpul vieţii e mult mai greu. Unii, chiar dintre cei mai mari, sunt împinşi să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii văzându-şi zi de zi şi ceas de ceas moartea cu ochii: pentru ei timpul se scurge greu, zilele-s ca anii, iar anul ca un secol ce nu se mai termină. Nici după moarte nu-s iertaţi, când un Adrian Marino n-a mai putut să afle că „minte şi mort“, după vorba dulce a lui Dinescu, aruncată la „o beţie cu Marx“… „Contemporanii noştri“ i-au întunecat timpul ce-i mai rămăsese de trăit umanistului erudit şi atemporal Nicolae Balotă înainte, ca şi acum, după 1989. Într-un număr mai vechi, dar actual din Apostrof (9/2014), Marta Petreu îl evocă pe „ultimul“ Nicolae Balotă, savant a cărui operă de erudiţie, ca şi a lui Marino, umple un raft de bibliotecă: „Mă bucur pentru el că îşi păstrase puterea de a râde, căci patria i-a dat mai ales motive de plâns: a fost victima totalitarismului comunist nu numai în timpul regimului, când a fost de două ori închis, ci şi după căderea acestuia, când a fost moralmente judecat conform criteriilor şi informaţiilor fostei Securităţi“. Pe scurt şi în esenţă, „contemporanii“ lui i-au scrutat, scurmat şi judecat viaţa, implicit opera, cu ochii torţionarilor lui, făcându-i traiul un iad. În aceşti ani liberi şi nu în cei „negri“, mai multe înalte porţi la care marele cărturar Nicolae Balotă ar fi avut tot dreptul să bată i-au fost trântite cu mare vuiet în faţă: solidaritatea „porţilor închise“ a fost remarcabilă. „Scriitorul n-a fost recunoscut în ţară la valoarea lui“ – scrie autoarea Cărţii mâniei şi adaugă: „Poate de aceea, pentru el, «patria» se redusese, în ultimii ani, la dimensiunea câtorva prieteni“. Nicolae Balotă i-a lăsat „patriei“ ingrate un raft de bibliotecă şi, în anii ingratitudinii, a isprăvit de scris o capodoperă: Abisul luminat ce-şi aşteaptă lumina tiparului. Exilat în patria prietenilor, unde îşi păstrase „puterea de a râde“ ce-i luminează şi „abisul“, Nicolae Balotă nu-i un „caz“ rar, ci unul paradigmatic şi pe care, mi se pare, lumea ce vine îl va sili să se înmulţească, înmiindu-l. Norul pesimismului ce întunecă viitorul greu de întrevăzut pare însă sfâşiat din când în când în ultimii ani de rachetele luminoase ale volumelor – din ce în ce mai dese – dedicate, la aniversare, unor mari scriitori care întâmplător şi din fericire trăiesc printre noi, deşi adesea rămân străini „contemporanilor“ lor. Sunt volume care, adunând într-o exemplară solidaritate comunitatea celor de acelaşi fel, sunt menite să se adauge cu o altă privire, în felul lor inimitabil, exegezelor sobre şi reci de tip academic deja întreprinse asupra operei acestor mari aniversaţi ai noştri. Asemenea cărţi vor să fie expresia unei solidarităţi renăscute, pe deasupra şi în dauna „războaielor“ de nimicire ce nu lipsesc din „patria“ literară, din scurta istorie a literaturii române: impactul acestor cărţi ale solidarităţii asupra publicului înstrăinat poate fi benefic, o formă de re-cunoaştere, din unghiuri inedite şi „umanizante“ (!) a vieţii şi operei scriitorilor români de azi şi de mâine. Ca de atâtea ori pânã acum, revista Apostrof de la Cluj contribuie exemplar la refacerea şi reîntruparea solidarităţii în jurul unui scriitor de anvergură naţională: eseistul şi exegetul Ion Vartic cu ocazia trecerii lui în randul septuagenarilor literaturii române de azi. (Cum precizează caseta redacţională a numărului respectiv din Apostrof, sunt „Pagini din volumul în curs de apariţie Ion Vartic 70, îngrijit de Marta Petreu şi Liviu Maliţa“). Aşadar, cine este acest „om secret“ prezent în toate paginile revistei, descusut şi întors pe toate feţele de Andrei Şerban, Silvia Balea, Ruxandra Cesereanu, Mihai Măniuţiu, Ion Pop, Eugen Uricariu, Cosmin Ciotloş, Mircea Popa, Iulian Boldea, Liana Cozea, Elisabeta Pop, Ovidiu Pecican şi Nicolae Oprea? Nu-i deloc întâmplător că „exegezele“ încep cu aceea a unui om de teatru, regizorul Andrei Şerban: eseistul strălucit Ion Vartic e un „om secret“ al barocului târziu, a cărui pasiune (patimă?) copleşitoare e aceea de a descoperi „secretul“ funcţionării umane şi profesionale a unor personaje de pe marea scenă a lumii literare de la noi şi din alte literaturi (Ibsen, cu „teatrul invizibil“ e preferatul lui I.V.). E, în felul său, un „om de teatru“ care joacă şi străpunge „rolul“, „masca“ unor personaje mai mult sau mai puţin celebre spre a scoate la iveală resorturile, benefice ori malefice, ale raţiunii lor de a fi şi de a se manifesta în actul vieţuirii. Unul dintre volumele sale se intitulează Bulgakov şi secretul lui Koroviev. În alte locuri (cărţi sau studii) e vorba despre secretul unui nenea Anghelache din „clanul lui Caragiale“, pe care mulţi experţi s-au dat de ceasul morţii să-l afle. În fine, dar nici pe departe singurul sau cel din urmă, „secretul“ lui Pius Dabija, alter-ego al autorului unei Cronici de familie, al cărui secret, la rându-i, pare a scoate la iveală „dublul“ de origine română al unui Procopius din Cesareea într-o epopee apocaliptică şi tragică intitulată Drum fără pulbere, roman „mioritic“, privit de mulţi ca „tributul“ nemăsurat pe care supusul cioban carpatin Petru Dumitriu l-a plătit realismului socialist de import! Nu, demonstrează convingător Ion Vartic: sub „pulberea“ de pustă a drumului se ascund, iniţiatic, alte „secrete“ şi alt „drum“, de natură a schimba radical şi un pic revoluţionar destinul acestei cărţi rău citite. Clanul Caragiale, la rândul lui, închide o sumedenie de „secrete“ şi „conjuraţii“ textuale pe care cheia eseistului de o erudiţie copleşitoare abia le întredeschide, lăsându-ne visători… Autorul însuşi, cel care „desecretizează“, este, la rându-i, un „om secret“ şi greu de prins într-o formulă, pe care Andrei Şerban îl surprinde într-un rând, preferând „rolul de ermit“ sau, alteori, „mormăind monosilabic“, „omul cavernelor“! Acest eseist strălucitor ar fi şi un „maestru al farselor şi şotiilor“: se amuză des „să-l joace pe Puck – spune regizorul controversatului Oedip – ca să-şi pună prietenii în situa-ţii comice“. În situaţii „comice“: adică să-i smulgă din armura rigidităţii, a corsetului marţial pentru a-i flexibiliza şi a-i face mai… oameni. „Omul secret“ e, cum vedem, şi un mare demistificator, face „farse“ ca să demaşte farsa şi să denunţe ipocrizia. „Şi, culmea, astea vin din partea unui mare timid: Doru – adaugă regizorul – e un timid care, ca toţi timizii, poate deveni un vulcan aprins, iar lava lui frige rău“. La ieşirea din teatru după spectacolul cu Hedda Gabler (pus în scenă de Andrei Şerban!), e văzut „cu ochii în lacrimi“: „Vartic, intelectualul tăios şi rece în lacrimi? Aşadar, Doru e un tip emotiv. Distinsul şi temutul Domn Profesor, cel ce poate stârni teroarea printre cursanţi e, deci, şi el la fel de vulnerabil ca oricare dintre noi“. Este şi el un… om: acesta e ultimul şi cel dintâi „secret“ al lui Ion Vartic, un mare intelectual, monstruos de erudit, eseist subtil şi paradoxal. A pus în scenă, pe vremuri, acest insolit „om de teatru“ şi piese disidente, „spectacole subversive şi pamflete, de fapt, la adresa dictaturii satirizate – spune Ruxandra Cesereanu – prin intermediul unor omuleţi…“. Omuleţii au crescut, s-au făcut băieţi mari şi, în ’89, s-au răsculat, iar unii dintre ei vor fi căzut seceraţi la „baricade“ ca să putem asista noi azi, spectatori liberi de tot, la spectacolul unei lumi neaşezate, sfâşiată de „solidarităţi“ înarmate până-n dinţi! Fibra de hermeneut inconturnabil şi clarvăzător a lui Ion Vartic e privită cu maximă atenţie de Ion Pop: „Hermeneut de cea mai bună clasă, adevărat «detectiv», cum s-a spus, în materie de lectură stratificată şi subtilă a textului, Ion Vartic iese pe scena publică doar atunci cand are ceva de comunicat într-adevăr important. Nu s-a grăbit şi nu se grăbeşte, e practicantul, cum am mai spus cândva, al unor lecturi lente, concentrate, pătrunzătoare, iar expresia scrisă a acestora e întotdeauna de o rafinată caligrafie (…) Ion Vartic scrie, de altfel, şi la propriu foarte caligrafic. Bine ar fi ca nici anii ce trec şi pentru el să nu se grăbească, iar mâna cu care scrie să nu-i tremure niciodată“. Despre critica „detectivistică“ a hermeneutului scrie câteva randuri pertinente şi substanţiale Cosmin Ciotloş, care preferă însă a defini critica lui Ion Vartic „ca pe un gest de devoţiune faţă de actul lecturii“. „Spectacol al unei lecturi atente a textului literar – îl completează fericit Iulian Boldea –, critica lui Ion Vartic este nu mai puţin o probă, abil regizată, de virtuozitate analitică. Remarcând «detectivismul semnificaţiei», apetenţa pentru redeschiderea unor dosare «aparent închise», dar şi spiritul circumspect, tenace şi subtil al eseistului, Nicolae Manolescu observa că Ion Vartic este în postura de hermeneut, «un vânător de semnificaţii profunde (în cunoştinţă de psihanaliză) şi ascunse în opere. Legătura dintre evidenţa şi enigma oricărui text literar constituie preocuparea cea mai vie a eseistului»“. Personalitatea împlinită şi de o remarcabilă tinereţe spirituală a lui Ion Vartic îi face pe unii dintre prietenii şi colegii săi să mărturisească o anume îndoială… carteziană: „Mă îndoiesc – afirmă Elisabeta Pop – că prietenul meu Ion Vartic împlineşte 70 de ani. Nici nu cred, ştiu sigur că pentru mine el nu are vârstă“.
Despre acest „critic fără vârstă“ şi ingenios ca Hermes scriu în ProSaeculum (nr. 100) bunul poet şi „schimnic“ din Răchiţele, Teofil Răchiţeanu, Marin Iancu, profesor şi autor curios de „enigmele“ istoriei literare (cum ar fi momentul „Sârmei ghimpate“ scoase în timpul războiului de un grup de „pacifişti“ între care a strălucit marele poet al Libertăţii de a trage cu puşca, Geo Dumitrescu) şi Viorel Chirilă, poet şi eseist remarcabil de la Oradea. În evocarea lui Marin Iancu, hermeneutul de azi este „criticul tânăr“ de odinioară, asistentul universitar de 25 de ani, cu doi-trei ani mai mare decât studenţii seminarului de literatură universală. Evocatorul păstrează vie, ca ieri, imaginea unui mare model, „reper fundamental“, spune el, care i-a marcat puternic biografia: „Aveam, în fond, în faţa noastră, un mare model spiritual de mare rafinament, un veritabil «orchestrator de focuri», o lecţie seducătoare a unei admirabile sensibilităţi faţă de valorile literaturii“.
Reper atipic, „modelul“ se poate să-l fi „jucat“ şi pe Puck, cum spunea regizorul, însă nu creditează întru totul trăsăturile unui „jucăuş“ pus pe „farse“ ori şotii tinereşti, ci, din contră, sugerează în „criticul fără vârstă“ din portretul lui Marin Iancu şi o prezenţă aulică, plină de respect, cutumiar, pentru mediul universitar al profesiei pe care, la 25 de ani, Ion Vartic o exercita cu, iată, „impactul“ mărturisit de fostul student: „Domnul profesor avea doar 25 de ani, dar era, cum spune o vorbă, şi tânăr şi bătrân, tânăr prin vârstă, cu doar trei-patru ani mai mare decât noi, şi matur prin înţelepciunea şi talentul de a crea o atât de seducătoare emulaţie“. Aliajul subtil şi armonios dintre o predispoziţie ludică şi substanţa aulică, maiorescian-ardeleană a criticului fără vârstă constituie, probabil, chiar „secretul“ personalităţii lui. „Secret“ pe care îl urmăreşte admirabil Viorel Chirilă, răsfoind şi citind cu sagacitate cărţile pe care le-a scris până acum Ion Vartic. Autorul studiului substanţial despre „un maestru al eseului“ o ia, ardeleneşte, pornind la drum într-o călătorie-disertaţie la pas prin opera criticului: „Ceea ce defineşte cel mai bine demersul eseistic al lui Ion Vartic din cele şapte volume publicate până acum este fuga de comentariul anost, de factologia banală, de o interpretare placidă, ştearsă, pentru a face loc unei perspective critice noi, percutante dacă se poate, care să bulverseze opiniile ruginite ale abordărilor critice anterioare. Nu e vorba de un nihilism critic demolator, ci de o voinţă tenace de înnoire a unghiurilor critice, de o scotocire mai atentă a detaliilor în care se ascund mecanismele şi tensiunile care structurează ansamblul textului analizat. Vine apoi dorinţa de a desluşi în aceste opere ecourile unui flux modernizator, conştient sau subiacent, ce se relevă cel mai bine prin comparaţii şi raportări revelatoare la marii exponenţi ai literaturii moderne europene. Eseistul se apropie strategic de preocupările noii critici europene care e fascinată de profunzimile operei, de mesajul intrinsec al textelor, eliberat de intenţiile autorilor.
El crede cu tărie în autonomia operei faţă de autorul ei, în capacitatea textelor de a exprima şi un alt adevăr decât cel explicit, al autorului“. Precizările de la urmă sunt fundamentale pentru corecta situare a puternicei vocaţii hermeneutice a lui Ion Vartic: „Eseistul vrea să reformeze actul hermeneutic, tipul de înţelegere, modelul tradiţional de inteligibilitate practicat de critica universitară. Sensurile noi, uneori împotriva unor abordări canonizate, dar şi a unor inerţii de înţelegere osificate, aparţin unei spectaculoase împrospătări a sensului literar pe care îl vânează şi visează orice comentator“. Spirit „decanonizator“, care merge până la a smulge opera din mâna creatorului – prea lipit de paginile ei şi „tendenţios“ până la dogmatism cu propriul său mesaj –, pentru a o elibera de „imperialismul“ auctorial, Ion Vartic restituie astfel cu îndrăzneala unei inteligenţe ieşite din comun „mesajele secrete“ pe care operele, eliberate de constrângerile dictaturii auctoriale, le poartă către cititor: chiar şi ori mai ales împotriva autorilor înşişi. Spiritelor comode şi fără imaginaţie acest îndrăzneţ demers comparatist şi hermeneutic eliberator li se poate părea, prin efectele lui, „nihilism critic“: de aceea, autorul studiului avertiza în chip oportun, din capul locului, asupra unui risc asumat şi pus în serviciul deplinei autonomii a operei în raport cu cel ce a scris-o. Însă este evident că această spectaculoasă tentativă de „expropriere“ a ctitorilor, a autorilor, majoritatea mari scriitori, nu se soldează niciunde cu „homerizarea“ şi „anonimizarea“ lor: dimpotrivă, la capătul excursiilor sale comparatiste, Ion Vartic, mesager „infidel“ şi deplin plauzibil, îmbogăţeşte operele cu noi „mesaje“, secrete „uitate“ ori nepremeditate de creatorii lor. În litera lor, dincolo de evidenţă, marile opere ascund „enigme“ ce aşteaptă să fie descoperite. E rândul hemeneutului să „decoperteze“ palimpsestul şi, de sub învelişul evident, să extragă mesajul enigmatic şi secret. Noutatea modernizatoare a acestui tip de lectură hermeneutică, spectaculoasă şi profundă, nu poate scăpa unui cititor care a început să dea semne de oboseală (plictiseală) supus clişeelor de tot felul, ce apasă ca o placă de marmură viaţa lăuntrică, vulcan în continuă fierbere, a operelor literare. De la Spectacolul interior din 1977, debutul spectaculos al lui Ion Vartic, şi până la ultima sa contribuţie hermeneutică din Bulgakov şi secretul lui Koroviev (2007), aceste „mesaje secrete“ din mari opere literare curg întruna de sub condeiul unui „reformist“ impenitent şi admirabil cărturar al literaturii române. În excelentul său studiu din ProSaeculum, Viorel Chirilă previne în chip nimerit asupra „ruginei“ ce apasă multe dintre deprinderile noastre de lectură, fie că suntem simpli cititori curioşi şi pasionaţi sau chiar critici eminenţi şi autori de substanţiale istorii literare pentru cei care citesc: „În ciuda faptului că unii critici au reproşat eseistului caracterul exagerat al unor abordări, «antipatice din prea multă inteligenţă» (N. Manolescu), ele sunt perfect argumentate cu fapte de text, cu materiale prezente în structura operelor discutate. E nevoie de timp ca să ne obişnuim cu ipotezele de lucru ale eseistului ca să-i admirăm demersul hermeneutic“. E un mare noroc pentru cărţile româneşti să dea, rareori, peste câte un asemenea cititor de elită „antipatic din prea multă inteligenţă“: cu timpul, deprinderile se uită ori se reformează, iar antipatia se preschimbă în simpatie şi în pricină de recunoştinţă.
Autor: C. StănescuApărut în nr. 500