Vandalii de după vandali

E de ajuns sa rasfoim editiile din urma ale principalelor publicatii internationale, ca sa aflam ca, în ultimele saptamâni cel putin, n-am pierdut, cum s-ar zice, nimic. Cu toate acestea, vom remarca aparitia volumului „Les tweets sont des chats“, la editura pariziana Albin Michel, fie si numai pentru ca autorul acestuia, Bernard Pivot, ne previne cu ironie ca „singurul sector în care economia nu are a se teme de recesiune este cel al productiei de eonomisti“. Si îi dam crezare pentru ca, desi pietele financiare au cerut guvernelor europene sa reduca politica de austeritate si sa ia masuri de crestere economica, indicii de redresare urca neconvingator. Lumea e în aceeasi situatie de criza generata de interese si de aranajamente politico-financiare; o lume vulnerabila, decazuta moral, agitata parca fara noima, rascolita de nemultumiri si proteste în urma carora rareori se înregistreaza vreun progres.
Nici pacea, nici bunastarea nu se întrevad la orizont. La Paris, dupa 100 de zile de la instalarea sa la Palatul Elysée, presedintele François Hollande a fost „sarbatorit“ cu proteste. Franta nu a avut niciodata atâtia someri – comentatorii avanseaza „cifre catastrofale“. La fel, în Spania. La 500 de zile, de asta data, de la preluarea mandatului, guvernul spaniol a încasat din partea expertilor evaluatori note rusinoase, Mariano Rajoy, seful executivului, fiind apreciat ( pe o scara de la 1 la 10) cu… 6,5, nota maxima! Ce note ar fi luat, din partea acelorasi evaluatori, la împlinirea unui un an de mandat, guvernul nostru, în frunte cu Victor Ponta, nici nu vrem sa ne gândim. În schimb, si acum ne mai întrebam ce promisiuni îi va fi facut Domnul Ponta peste noapte presedintelui la Cotroceni, pentru a-si dobândi un statut neasteptat, de co-premier, când alegatorii îi asigurasera avantajul unei largi majoritati parlamentare? Cât despre coruptie, ea exista si duduie din plin, la noi ca si aiurea, cu unele deosebiri amplificate de savoir faire-ul local. Naruind, fireste, încrederea în conducatori. Spaniolii, de pilda, s-au suparat chiar pe regele lor, unii, mai radicali, cerând ca Spania sa renunte la monarhie si sa redevina republica. Elvetia, ca întotdeauna, pragmatica, a decis sa mai puna stavila imigratiei, anuntând ca restrânge permisele de munca pentru cetatenii europeni comunitari. Într-un context în care, în fine, conservatorii britanici si-au prezentat si ei proiectul de organizare a referendumului pentru iesirea tarii lor din UE. Iar „clamoarea antieuropeana“ nu mai este o iluzie – se aude din ce în ce mai apasat.
N-am scapat, din pacate, în acest interval, de stiri grave si de imagini de cosmar: macelul din timpul maratonului de la Boston, dar si mortii din Siria, cei de la granita turco-siriana, iar ei vin sa li se alature celorlati, din alte conflicte, care ne-au ramas definitiv pe retina, de parca noi însine am fi murit deodata cu ei, cu ochii deschisi. Câstiga, în schimb, teren homosexualii, si nu numai la Eurovision; în Franta au repurtat o victorie, cuplurile obtinând dreptul de a-si legaliza casatoriile. Dar, fie si asa, poate cineva, oricât de partinitor, sa afirme ca este aceasta, în marasmul în care se afla acum omenirea, o rezolvare de fond?
Observam totodata ca stirile preponderent negative, sunt atât de coplesitoare, contradictorii, adeseori halucinante, încât noi, cititorii, suntem incapabili sa mai stabilim în mintea si în sufletul nostru o ierarhie a formelor, a intensitatii si eficientei raului. Ce este oare mai grav – ca în România, cum informeaza „Courrier International“, unul din doi dintre copiii adusi pe lume „nu sunt nascuti pe cale naturala“ sau ca în SUA, (potrivit aceluiasi hebdomadar francez) sinuciderile în rândul oamenilor de vârsta medie, cu precadere a barbatilor de 50 de ani, a crescut între 1999-2010 cu 30%“, „o posibila cauza fiind criza economica“? Sigur ca nu e bine nicicum, dar, ca simpli cetateni cititori ce suntem, nu stim niciodata cu certitudine de unde ni se trage raul, nici de ce sa ne îngrozim mai întâi si nici cum si de unde am putea sa începem îndreptarea lucrurilor.
Fara îndoiala, deruta noastra sporeste si din cauza ca avem tot mai mult sentimentul ca adevarul – asa cum l-am mostenit din trecut – este o valoare perimata, legata de o morala obosita, drept pentru care viata noastra se desfasoara în fals. Dar fals este, ne spune în „nelinistirile“ sale Pessoa, mai degraba „prestigiul cu care se falesc toate realitatile“. Si, împreuna cu ele, oamenii. Nu demult, bunaoara, Esperanza Aguirre, presedinta Partidului Popular din Madrid, a declarat cu optimism ca (desi determinata de spectrul saraciei) plecarea tinerilor calificati la munca în strainatate este „pentru prima oara“ în Spania un motiv „de orgoliu“. Asa sa fie oare, chiar admitând ca în viitorul apropiat exodul acestora va avea asupra economiei spaniole, asa cum spera politiciana, un oarece „efect pozitiv“? Ar însemna ca România – o tara devitalizata, de-acum, de accesele ei hemoragice majore de forta de munca tânara, calificata si necalificata, care au doborât cele mai triste recorduri în UE, ar fi trebuit sa se considere de ani de zile leaganul fericit al unui popor de orgoliosi. Dar o declaratie ca aceasta, mai sus mentionata si comentata pe larg de „ABC“, „liderul ziarelor digitale“ din Spania, este doar o mostra de adevar trucat, ca sa nu-i spun minciuna. Care adevar, asemenea altora, ajustate „jurnalistic“, difera de la politician la politician si poate fi vehiculat de o publicatie sau alta, la fel cum se întâmpla la noi, în functie de interesele de partid si de politica trusturilor de presa. Cert este însa ca, în privinta acestui subiect, cel putin, de la politiciana spaniola oficialii români nu mai au nimic de învatat. Cât despre tinerii nostri, maturizati mai de timpuriu de saracie si de lipsa de perspective, ei parasesc masiv România, ori ca sunt ori ca nu sunt astfel gratulati. Noi, ceilalti cetateni, ramasi la vatra, facându-ne a nu vedea ceea ce însa bine întelegem, ne complacem într-o impostura. Pe de o parte, ne resemnam ca asta-i viata, câteodata e mai sanatos sa tainuim adevarul, adica sa mintim, iar pe de alta, vrem cu orice pret s-o terminam odata cu politicienii mincinosi. Prin urmare, ne tot luam avânt – dar mai mult în familie sau între prieteni: noi, tolaniti în fotoliu, certându-ne cu televizorul, iar ei, politicienii, ciorovaindu-se între ei pe micul ecran.
Sa recunoastem însa ca, daca am pune în fruntea tarii niste politicieni onesti si cu credinta în adevar, am fi si noi obligati sa-l respectam, sa stingem focul rationamentului mercantil si sa ne întrerupem goana furibunda dupa interese meschine. Sigur ca ar fi mai complicat. Drept pentru care, ne-am si învatat sa traim urât, dezgustator si sa ne suportam asa cum suntem – pagubosi, lasi, naufragiati la mijlocul drumului în praful bunelor intentii si al perspectivelor fracturate, gata în orice moment sa abdicam de la cea mai marunta responsabilitate civica. De teama ca pâna la Dumnezeu ne manânca sfintii si, pâna la adevar, minciunile. Dincolo de asta, spaima de prezent ne arunca obsesiv în trecutul recent: mângâiati de spuma lui obscura si cu mintea ratacita la un viitor incert pe care deja ni-l tes altii, parasiti de idei si lipsiti de vointa ne cufundam cu delicii în apele amneziei, de parca abia acolo, in adâncurile netulburate ale surzeniei, ne-am regasi, în fine, suprema libertate. Dar nu e nici o gingasie în aceasta boala a lasitatii – amnezia. Macina si distruge fara crutare, ca oricare alta, pâna la totala disparitie a organismului atacat. De altfel, lumea de azi este atât de ravasita, de instabila, deprimata si predispusa la uitare, încât o boala ca aceasta îsi gaseste cu usurinta prilejuri sa faca ravagii oriunde pe glob.
Tocmai de aceea, cred ca ar fi important sa stim daca, de pilda, dupa „Contra minciunii“, s-a mai încumetat cineva sa urmeze modelul Sfântului Augustin: sa gândeasca mai înâi un tratat – atât de necesar în zilele noastre – de însanatosire contra lasitatii. În România, precis nu, pe aici înca se lucreaza la liste. Fiindca daca nu s-a încumetat, atunci, când va fi, si daca va fi sa se scrie, ar fi de dorit ca o asemenea lucrare sa ne aiba în vedere pe toti – ca pe un singur popor de destinatari si „beneficiari“ ai unui capital istoric de minciuni politice. E suficient, bunaoara, sa ne gândim la noi, cei de-ai locului, din România, unde absorbtia de minciuni este mai mare decât absorbtia de fonduri europene, desi la ora actuala aceasta din urma este, în toata Europa, o problema vitala. Daca ne limitam însa la spatiul românesc, ar trebui sa recunoastem ca absorbtia e buna pentru ca productia de minciuni este slaba, sub capacitatea – sau voracitatea – consumului local. Totusi, macar comertul acesta dintre cetateni si politicieni, care ne face sincroni cu toate celelalte democratii functioneaza si la noi, pe principiul, atât de bine exprimat de proverbul scotian, „Minte tu pentru mine ca jur eu pentru tine“ – care spune totul despre rafinamentul si soliditatea unei asemenea complicitati.
Dar sa ne ferim deocamdata sa tragem vreo concluzie pentru a nu ne îndeparta de întrebari. Unamuno spunea într-unul din eseurile sale, un lucru tulburator: ca exista „adevaruri vii“ si „adevaruri moarte“. Ca adevarul „nu poate muri si nici nu este mort“, dar ca sunt, cu toate acestea, printre ele, unele fata de care ne purtam de parca ar fi „moarte“ . Iar vinovat – crede filosoful spaniol – este „spiritul“ nostru care „nu le vivifica“. Si, totusi, de ce nu le vivifica? Din indolenta? Din neputinta? Sa fie spiritul nostru atât de insensibil si lipsit de interes? Sa fie chiar atât de las încât capituleaza îngrozit în fata unor adevaruri indicibile? Dar exista adevaruri atât de grave, de funeste încât, cunoscute fiind, sa nu poata fi, rostite? Marturisite? Adevaruri pe care, cu alte cuvinte, le omorâm noi, oamenii, ca apoi sa le îngropam?

De fapt, nici nu trebuie sa cercetam prea mult ca sa ajungem la ele. Înca ni le putem aminti, daca vrem sa ne apropiem de adevar. Si atunci ne întrebam: Ce sa însemne necazurile câtorva milioane de emigranti în comparatie cu atrocitatile din istoria omenirii, recenta si mai putin recenta? Cu tagediile unor generatii care au cunoscut gulagul si holocaustul? Cu crimele abominabile care s-au savârsit nu prin vointa, dar nici fara îngaduinta noastra, a popoarelor. Ce sa reprezinte niste drame familiale si sociale în comparatie cu masacrele, executiile, sacrificarea atâtor militari si civili? Si copii? Ce sume simbolice presupun alocatiile bugetare privind securitatea noastra sociala în raport cu investitiile uriase pe care le fac guvernele în scopuri militare? Si, la urma urmei, cât de mult ne mai pot impresiona – si pe noi si pe politicieni – nevroza somajului si a saraciei, când suntem, deopotriva autorii atâtor delicte împotriva umanitatii? Si împotriva mostenirii culturale? Delicte repetate aproape cu metoda. Stim preabine, doar nu putem nega, ca, sub imperiul unor necesitati militare s-au distrus situri istorice, s-au instalat în perimetrul lor tabere. Ca s-au spulberat vechi asezari sumeriene. Ca s-au facut praf si pulbere capitalele babiloniene. S-au facut scrum manuscrise vechi, de o valoare inestimabila, documente istorice, carti religioase si colectii de arta odata cu sutele de biblioteci incendiate care le-au adapostit mai multe sute de ani. Toate fiind marci identitare si totodata simboluri ale unei umanitati exemplare. Iar asemenea orori s-au facut nu numai în Iraq, ci si mai aproape de noi, în Serbia, în Croatia, în Bosnia si Hertegovina. Ori ca a fost razboi ori ca a fost pace, profitându-se de lipsa unei legislatii ferme de protejare a patrimoniului national, s-au distrus si s-au jefuit situri arheologice, s-au furat din muzee obiecte de arta pentru a le trafica ilicit din Orientul Mijlociu si pâna în America Latina. Daca mai adaugam la acest terifiant bilant retelele de prostitutie, de trafic de oameni si de organe, terorismul si narcoterorismul, aducem imaginea raului la proportii apocaliptice.
Nu putem, în fine, sa nu ne întrebam unde este România, în toata aceasta istorie? Si care sunt urgentele ei, si ale noastre, ale cetatenilor, în afara, bineînteles, de propunerea liberalilor de modificare a datei zilei nationale? Pentru ca, între noi fie vorba, putem avea si sapte zile nationale la rând si nu vom fi mai patrioti. Dupa cum, tot astfel, putem muta Curtea Constitutionala din Bucuresti nu numai oriunde în România, ci si în Insula Pastelui, si tot n-o vom putea apara, daca ea însasi nu are demnitatea sa se apere, de masinatiunile politicului. Si-apoi zilnic ne straduim sa facem dovada, de parca ne-am plati o datorie, ca noi, neavând razboaie care sa ne curme vietile si sa ne distruga orasele si siturile istorice, ne razboim unii cu altii, iar usor-usor ne vandalizam toata tara – muzee, cetati, castele, conace, case memoriale castre romane etc. La Sarmizegetusa, în urma cu doi ani, daca nu s-a intrat cu tancurile, s-a intrat cu utilajele pentru a se amenaja o parcare.
Dar, cu toate ca este înca atât de vie în amintirea noastra, cum spuneam, tragedia de la Boston, ca si atâtea altele, sa încercam sa revenim, totusi, la o viziune ceva mai optimista, în ideea ca România este o buna maratonista. Sa speram, asadar, ca va ramâne în cursa natiunilor, orice s-ar întâmpla. Fie si împotriva noastra, nevrednicii ei cetateni de azi, care, dupa ce am tuns-o zero, ca pe o detinuta, ma tem ca nu ne vom da în laturi sa-i dam sa bea si cianuri.