Ura şi performanta

Povestea votului „gresit“ privitor la reducerea T.V.A.-ului la alimente, singura fapta buna, omeneasca a celor de la Putere, a facut înconjurul lumii. Ea ma obliga sa nu-i cred pe cei ce sustin ca, în minunatul nostru spatiu national, unde haosul si incompetenta au atins desavârsirea, nu ar mai exista nimic în masura sa ne uimeasca. Si când spun asta, nu ma gândesc si la afirmatii de genul: „Basescu este ultimul bastion al democratiei în România“ sau ca acelasi înalt personaj este „fondatorul optimismului românesc“.  Lucruri mult mai trasnite, laude infinit mai sforaitoare s-au scris despre  regele Carol al ll-lea, Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu, ba chiar si despre slugile slugilor acestora. Timp ar mai fi, slava Domnului, iar laudatorii nu o fac din cine stie ce impulsuri ale constiintei, ci pentru ca asemenea elogii sunt rentabile. Chiar foarte rentabile.

Important mi se pare, asadar, sa nu ne pierdem optimismul pomenit, „optimismul românesc“, caci „fondatorul“ lui mai are înca destui ani în fruntea statului si, cum ne-a obisnuit cu surprizele, am certitudinea ca nu ne va lasa prea mult sa le asteptam. Mai ales ca ura este infinit mai inventiva si mai eficienta decât dragostea. În realitate, toate câte se petrec în jurul nostru, mizeria, degradarea, umilirea oamenilor si, pâna la urma, disolutia statului nu au nicio legatura cu afectiunea fata de semeni. Dar, mergând cu adevarul pâna la capat si recurgând, cu voia dumneavoastra, la o parafraza, nu de dictator ma cutremur, ci de servitorii lui de pe toate palierele societatii: lichele, idioti, marionete, mercenari, o oaste de strânsura gata în orice moment sa-i sfâsie pe adversari, dar si pe cel ce l-au servit, de îndata ce pozitia acestuia începe sa se clatine. Spectacolele oferite zilnic la televiziune sunt demne de teatrul lui Eugène Ionesco. Rinoceri orbi, fara parinti, fara rude si, mai ales, fara memorie. Din cauza lor îndeosebi, nimic nu poate ramâne întreg, nemurdarit, nebagatelizat, în gura lor cuvintele vitale agonizeaza si mor. Acum performanta, reforma si  modernizarea  se pregatesc sa-si piarda, pentru mult timp, continutul. Dar sa nu uit: si curajul! Iar curajosul acestor ultimi ani ar fi chiar Emil Boc. Caci nimeni pâna la el n-a avut curajul sa îsi asume raspunderea unor reforme radicale. E foarte greu de spus ce a reformat Boc, dar daca  reducerile de salarii si de personal, zecile de mii de someri si milioanele de români care au fost fugariti din tara, starea jalnica a sanatatii si a scolii se numesc reforme, atunci ne aflam în fata unui mare reformator. Caci, la noi, prin grija actualei conduceri, a reforma a devenit sinonim cu a distruge si a vinde. Avem numerosi parlamentari de vânzare, cu si fara dosare de cadre sau caziere, unii chiar mai scumpi decât fotbalistii, dar si primari si consilieri la preturi acceptabile. În cadrul modernizarii tarii, totul se vinde si totul se cumpara, de la fabrici la constiinte. Si nu e de mirare. Avem o buna si îndelungata traditie. Este suficient sa citim Cronicarii, Cronicile lui Neculce, de exemplu, pentru a ne vedea adevaratul chip în marime naturala. Cultura a fost prima care a fost sacrificata pe altarul privatizarii, dar nimeni nu s-a revoltat si asta se vede.  Se reformeaza neîncetat sanatatea si scoala. Fiecare ministru, cu ideile lui. Si dupa atâtea reforme, viitorul este pus sub semnul întrebarii.  În aceste zile, reformatorii mai au  nevoie de înca 630 de victime din principalele institutii de cultura si, n-am nicio îndoiala, le vor avea cu usurinta cu care au reusit sa distruga o tara.
Statul nu câstiga nimic de pe urma acestor disponibilizari, pentru ei, însa, pentru domolirea complexelor lor de inferioritate, important este ca ura sa fie distribuita cu aceeasi grija în toate mediile sociale. Va functiona, se zice, criteriul performantei. Dar cum sa apere cultura niste oameni fara cultura? – întrebare, desigur, inutila. Cert este ca, niste oarecari cu diplome si cu carnete ale unor partide din… arcul guvernamental vor avea grija sa îsi protejeze fidelii! Austria a  acordat culturii 7% din P.I.B., Franta 10%, iar România 0,18%! Si rezultatul e clar: nicio victorie în niciun domeniu. Ce s-a obtinut ca urmare a politicii culturale din acesti ani se vede oriunde în lume. Criminalul italian care a ucis o biata românca nevinovata a fost aplaudat când politia l-a scos din casa! Ce oferim astazi lumii este un model de haos si de lipsa de responsabilitate. Locuitorii acestei tari nu stiu ce se va întâmpla de la prânz pâna seara, ce vor mânca sau daca vor mai avea un loc de munca în ziua urmatoare, dar li s-a pus la dispozitie lista cu candidatii la Presedintie de peste patru ani! O tara pe dos, cu ierarhii pe dos, cu modele pe dos si cu rezultate pe masura. Zilele trecute, într-un moment de respiro, încercând sa gasesc ceva ce merita sa fie vazut, am descoperit unul dintre aceste modele. Tabloidele nu obosesc sa-i popularizeze faptele si silicoanele. Tânara cu pricina a fost întrebata daca are laptop si ea a raspuns cu seninatate: „Am, dar nu-l prea folosesc. Îmi tin pe el rujurile si pudra iar, uneori, manânca tata pe el!“ Privita prin prisma preocuparii actualilor guvernanti pentru viitor, persoana respectiva ar putea deveni o buna membra de partid în ipoteza ca, mai târziu, va încerca sa-si caute norocul în acest domeniu atât de accesibil. De fapt, si ea este tot o particica din lumea pe dos care, sunt convins, nu a fost „creata“ la întâmplare. Caci daca n-as avea dreptate,  ar fi trebuit ca în toti acesti ani sa se mai fi produs macar înca o „eroare“ asemanatoare celei legata de T.V.A.! Din nefericire, în deceniile care au trecut de la Revolutie, nimeni nu s-a gândit sa întrebe cu glas tare cine sunt cei ce dau note, cei ce condamna sau stabilesc ierarhii, cei ce scormonesc gunoaiele nu din nevoia de a face curatenie, ci pentru a se urca pe umerii altora spre a se face vazuti. Cei ce, bine remunerati, au facut imposibilul pentru a taia orice legatura cu trecutul nostru, cu miturile si valorile noastre adevarate, iar astazi tot ei se mira de ce am ajuns unde am ajuns. Caci un popor fara scoala, fara cultura, fara parinti spirituali, fara trecut poate fi manipulat cu usurinta. Irvin D. Yalom, celebrul psihanalist si romancier american, vorbeste despre un model de abordare brutala si insolenta a vietii, pe care nu mi-l amintesc tocmai din întâmplare. Este vorba despre un baiat care si-a omorât parintii, ca apoi sa ceara clementa  judecatorului pentru ca este orfan.  Oare n-ar trebui sa întârziem ceva mai mult asupra acestui exemplu?