Alexandru Niculescu, Peregrinari universitare europene – si nu numai, Bucuresti, Editura „Logos“, 2010, 397 p
Pentru ca exista universitati, exista si universitari, iar cariera profesionala a unora dintre acestia se confunda cu propriul lor destin. Un astfel de caz descoperim în volumul semnat de Alexandru Niculescu, „Peregrinari universitare europene – si nu numai“, Bucuresti, Editura Logos, 2010. Pentru a veni în sprijinul cititorilor interesati de carte, dar care din diverse motive nu au ajuns la ea, o prezentam în maniera didactica.
La frontiera dintre memoralistica si amintiri, dintre lingvistica si beletristica, volumul semnat de Alexandru Niculescu se citeste cu mult interes, dar, mai ales, cu multa placere. Apartenenta la o specie sau la alta nu preocupa cititorul subjugat de lectura, autorul însusi, finis scribendi, ezitând între calificative: „paginile precedente (…) se numesc – de obicei – memorii. Prefer sa evit acest incolor termen si sa le numesc sinonimic, amintiri despre oameni, fapte (…) – mai ales gânduri post actum (…). Sunt uneori veritabile confesiuni“ (p. 379/1). Admitând necunoasterea totala a semnatarului, chiar titlul recomanda un universitar, a carui specialitate o aflam din primele pagini ale cartii, structurata pe capitole (5), cu numele unor orase universitare (II-V). Cel dintâi, „Incipit vita nova“ (p. 11-38), oarecum exterior titlului, ca si cele de încheiere „Finis scribendi“, „Post scriptum“, plus „Indice de nume“, corespunde unei perioade de „stabilitate“: debutul în cariera, adicã numirea ca preparator la catedra ILR sIstoria limbii românet a Universitatii din Bucuresti (14.I.1950), încheiata la o alta Universitate: Udine, 2002. Sunt „reînviate“ figuri emblematice de profesori, ilustri lingvisti: Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Boris Cazacu, a caror galerie se va completa, pe masura avansarii în Europa s= universitatile Europeit, cu personalitati de acelasi calibru: C. Th. Gossen (Viena), Gianfranco Folena (Padova), Maurice Molho (Paris) s.a. Perioadei de „preperegrinari“ îi corespunde, în plan politic, epoca de instalare a comunismului. Înfiintarea unor lectorate de limba româna peste hotare, dupa moartea lui I. V. Stalin (1953), a creat posibilitatea plecarii în Berlinul de Est. Momentul coincide cu începutul peregrinarilor universitare. Tocmai în legatura cu acestea, Alexandru Niculescu simte nevoia „sa dea seama“ celor ce vor sa stie si sa cunoasca ceea ce a fost; altfel spus, simte nevoia sa stea de vorba cu sine însusi, în prezenta cititorului. În acest sens, sunt punctate „pas cu pas“ momentele hotarâtoare din cariera universitara bucuresteana: mutarea în 1957 la catedra de lingvistica romanica condusa de Iorgu Iordan, participarea la cursurile de vara de la Sinaia, organizate de Universitatea din Bucuresti, prima etapa de cunoastere a profesorilor europeni Rosa del Conte, Carl Theodor Gossen, Carlo Tagliavini, André Martinet (p. 20/7), relatia dintre profesorul Iorgu Iordan si fostul student, la rândul lui angajat pe treptele aceleiasi cariere, dar, curând, pe o pozitie proprie: „studierea limbilor romanice ca individualitati lingvistice, prin urmare si a limbii române, în ansamblul comparativ al limbilor romanice, ca romanitate româneasca“ (p. 24/9). Exprimarea acestei pozitii în cartea „Individualitatea limbii române printre limbile romanice“, vol. I, ignorata de profesor, umbreste satisfactia elevului.
Al doilea capitol, „În Berlin-Est („RDG“) (martie – iulie 1955)“ (p. 38-58), rememoreaza, cu spirit critic, stagiul efectuat la Universitatea Berlineza (din Est!), starea institutiei, absenta oricarei emulatii stiintifice, cursa dupa grade universitare, având, în schimb, un mare avantaj: biblioteca înzestrata cu publicatii si periodice de romanistica (din Occident). Perspectiva în evaluarea oricarei situatii ramâne a profesorului, prin prisma caruia sunt evaluate si o receptie = „am mai putut cunoaste câtiva romanisti“ (p. 56/16), dar si plecarea de la Berlin, fara regrete: nu era o institutie stiintifica, ci una politica.
Cel de al treilea capitol, „Viena (1963-1965)“ (p. 59-111), evoca Universitatea vienezã, unde ajunge ca Gastprofessor, sustinut de Iorgu Iordan si invitat de Carl Theodor Gossen (1915-1983). În prezentarea acestuia din urma, recunoastem, din nou, profesorul, cu fisa biobibliografica, „la îndemâna“, „pentru cei ce nu sunt lingvisti“ (p. 77/20): elev al marelui Walter von Wartburg, autor al celebrului FEW („Französisches Etymologisches Wörterbuch“), alaturi de REW („Romanisches Etymologisches Wörtherbuch“) al lui Wilhelm Meyer-Lübke, instrument fundamental de lucru al lingvisticii romanice (p. 79/20). Obiectivitatea programatica însoteste constant povestirea. Pe lânga proseminarele de limba si literatura româna, devenite curând „placute reuniuni“, cursul „magistral“ de lingvistica romanica (Romanische Sprachwissenschaft), tinut în franceza de Alexandru Niculescu, mergea destul de greu: „Dupa 2-3 sedinte am fost chemat în cabinetul profesorului Gossen, ca sa-mi spuna ca … franceza mea îi enerva si «încurca» pe studenti, obisnuiti cu lectorul de franceza, care, francez-nativ fiind, le impunea o limba corecta, fonetic si gramatical (…) Nu fusesem în Franta, aveam probleme de pronuntare, de vocale închise si deschise, adica de ceea ce constituia le bon usage du français“ (p. 78/20). Solutia?: traducerea, cu dictionarul în mâna, în limba germana, a lectiei de a doua zi (p. 81/21). Dar, în cele din urma, situatia se modifica: grupuri de studenti entuziasti înconjoara profesorul romanist din Est, unii dintre ei fiind trimisi la cursurile de vara de la Sinaia.
La Viena, Alexandru Niculescu va cunoaste personalitati stiintifice de baza ale Europei, invitate pentru conferinte (E. Coseriu, de la Tübingen), va primi invitatii, în acelasi scop (München si Padova) si va începe o anumita „italienizare“ (= largirea orizontului romanistic în directia amintita) prin profesori-colegi (Lorenzo Renzi), dar si prin studenti. Afirmatia „Padova aparea la orizontul vietii mele (universitare)“ trebuie înteleasa: viata mea = viata mea universitara. Cu alte cuvinte, viata mea = universitatea.
Padova mea (1965-1971)“ (p. 111-172) evoca Universitatea respectiva, cu o veche traditie, dominata „de o rigoare catolica omniprezenta, opusa, înca din Evul Mediu, libertatii de gândire (si de moravuri) din Venetia vecina“ (p. 115/8), cu un amfiteatru de disectii anatomice, înca din 1545, si un turn de observatii astronomice, La Speccola (unde, se crede, însusi Galileu si-ar fi facut cercetarile celeste), legata de istoria tarilor Române prin Miron Costin (care mentioneaza Italia si Padova în „De neamul moldovenilor“) si prin stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716). În tot ceea ce povesteste, Alexandru Niculescu ramâne profesor. Pentru foarte putin timp, si numai rareori, iese din rol, atunci când vorbeste despre sine, în (in)formare continua, redevenind „student“: „Padova a constituit pentru mine o adevarata scoala în care mi-am format si rectificat cunostintele politico-culturale românesti“ (p. 119/50).
Plecarea de la Viena (fusese invitat acolo!) la Padova, de la metropola la un oras mic, se motiveaza stiintific: si Gossen profesa aceeasi allgemeine, vergleichende romanische Sprachwissenschaft, ca si în tara (p. 116/9). Alexandru Niculescu dorea o disciplina dincolo de comparativismul unor structuri, dintr-o alta viziune, de ansamblu, a romanitatii. Lectoratul român de la Padova, cu un istoric legat de profesorii Ramiro Ortiz, Nina Façon si Alexandrina Mititelu (p. 118/20), prezinta o atractie speciala, ca si cel din Berlin: biblioteca, „o adevarata comoara“, asigurând accesul la toate lecturile interzise.
Padova i-a oferit profesorului român nenumarate avantaje:
– prezenta unei personalitati stiintifice exceptionale, prof. Gianfranco Folena (1920-1992), „dupa Al. Rosetti si Iorgu Iordan, unul dintre maestri“ (p. 122/14) si posibilitatea de a participa la cercul de studii al acestuia, „principala scoala de romanistica frecventata“ (p. 123/26), cu rol decisiv la desavârsirea formatiei profesorale: „si astazi cred ca Gianfranco Folena a fost cel mai important filolog si lingvist pe care am avut sansa de a-l cunoaste si de a-l frecventa în Europa occidentala“ (p. 126/16);
– orizonturi de specialitate noi, chiar si drumul spre alte universitati occidentale (Sorbona);
– sansa de a adera la „Societatea de Lingvistica italiana“, condusa de Tullio de Mauro;
– frecventarea altor „doi lingvisti (suta la suta!)“: Carlo Tagliavini, lingvist „di vecchio stampo“ (126/16); celalalt, Giambatista Pellegrini „un adevarat savant, dar pentru sine (…), cu o productie stiintifica enorma pe care numai un om dedicat exclusiv stiintei o poate avea“ (ibid.);
– contacte directe, ca professore incaricato, cu valorosi lingvisti si filologi ai acelor vremuri: Giacomo Devoto, Gh. Caragata, fost elev al lui Iorgu Iordan, B. Migliorini, G. Nencioni, G. Contini, Th. Onciulescu, R. Jakobson;
– posibilitatea de a organiza un convegno, prilejuit de împlinirea a 300 de ani de când stolnicul Constantin Cantacuzino frecventase Universitas artistarum din Padova, sub numele Constantinus Cantacuzenus Constantinopolitanus (1667-1668). Notele asupra evenimentelor din perioada 1665-1669, într-o ultima editie completa, în transcrierea fidela a acestora, dupa N. Iorga, au fost publicate de Florica Dimitrescu („Contributii la istoria limbii române vechi“, 1978, p. 106-120), pâna astazi textul de referinta. La convegno au participat si invitati „de acasa“, scopul fiind „de a-i REUNI pe Românii din exil, din Italia, cu cei din tara“ (p. 149/29);
– participarea la reuniunile „Atlasului lingvistic mediteranean“ (ALM), de la Venetia, sub conducerea lui G. Folena, precum si la congresul din 1969 de la Malta, pe baza lucrarilor ALM, unde G. Folena a reusit sa adune o buna parte dintre lingvistii de frunte ai Europei: E. Coseriu, A. Martinet, C. Tagliavini, G. Inneichen, Helmut Lüdtke, Al. Rosetti, B. Cazacu, filologi români din exil: profesorii Eugen Lozovan si Victor Buiescu.
Este rezumatul unei activitati bogate, desfasurate în chiar centrul romanitatii, în slujba românitatii, care ar fi trebuit sa se întrerupa brusc, prin tentativa (esuata) a autoritatilor române de a-l readuce în tara, dar Alexandru Niculescu, invitat nominalizat al partenerilor italieni, mai ramâne înca un an universitar. O calatorie la Paris cu Lorenzo Renzi produce romanistului si omului de cultura impresii revelatoare, prin imaginea bulevardelor pariziene cu tei si castani care aratau ca urbanistica româneasca urma îndeaproape pe cea franceza.
Dupa stagiile de la Berlin, Viena, Padova si revenirea la Bucuresti, ca profesor titular de lingvistica si filologie romanica, apare perspectiva universitatii cu cel mai înalt prestigiu european: „Sorbona (1980-1993)“ (p. 173-314). În cadrul acesteia, la acelasi „Institut l’ Études Roumaines“, predase Jean Boutière (1898-1967), cunoscut romanist, autor al unei monografii despre Creanga (1930), pe care îl tradusese magistral. Perioada pariziana nu este dintre cele mai comode pentru profesorul, fie si asociat! Prezentarea corpului profesoral de la Sorbona îi prilejuieste caracterizari definitorii, lapidare: P. Grimmal, „renumit clasicist“, Robert Martin „un lingvist de valoare“, Bernard Pottier, „un nume celebru în hispanistica si în lingvistica“, Matei Cazacu „un personaj fara repere morale“ (p. 222/34), sau mai ample: „profesorul Maurice Molho, cea mai valoroasa personalitate umana si stiintifica pe care am întâlnit-o în Franta (…) unul dintre cei mai inteligenti si valorosi hispanisti ai Frantei dupa Marcel Bataillon“ (p. 221/34).
Fata de experientele universitare anterioare, cu bune rezultate, relatiile cu studentii si colaboratorii francezi sunt evocate critic. Statutul profesorului în Franta, un enseignant, un prof, o meserie ca oricare alta, ori scopul instructiei universitare, departe de a fi le savoir, de altfel ca si învatamântul minimal practicat, „bon pour l’ Orient“ (p. 243/43) constituie motive suficiente de nemultumire pentru Alexandru Niculescu. Studentii de la Viena si Padova se orientasera catre cariere universitare, la Sorbona, rezultatul stradaniilor profesorale: un „fiasco didactic“ (p. 245/43). A fi „enseignant à la Sorbonne“, pentru oricine o onoare, în realitate, prin inexistenta relatiei profesor / student, o mare deceptie!: „Niciun student care frecventase cursurile mele (si ale celorlalti membri ai Departamentului de italiana-româna) nu s-a remarcat: nici în timpul cursurilor, nici dupa terminarea studiilor“ (p. 244/43). Nici onoarea de a fi fost recomandat, în virtutea competentei recunoscute, de catre un eminent profesor italian (G. Folena), ca succesor la cursurile de lingvistica italiana, dupa plecarea acestuia de la Sorbona, nu anuleaza insatisfactia profunda a profesorului.
De perioada pariziana se leaga, totusi, un moment „pozitiv“, realizarea volumelor omagiale (3) „Studi rumeni e romanzi. Ommaggio a Florica Dimitrescu e Alexandru Niculescu“ (Padova, 1995), pe baza unor colaborari din Padova, Udine, Timisoara, Cracovia, Bucuresti, Roma, Potenza, Paris, Cluj, Bloomington (USA), Glensdale (USA), prin efortul profesorilor Lorenzo Renzi (Padova) si Coman Lupu (Bucuresti), cu serbarea de omagiere la Sorbona, dar în cadrul … „Institutului de Studii hispano-americane“ (p. 306/77).
Ultimul capitol, „Udine (1986-2002)“ (p. 314-373) corespunde unei noi Universitati. Italia purtata în suflet, ca o a doua patrie, îi ofera „continuitatea profesoratului“ (p. 314/1), caci Alexandru Niculescu reuseste sa-si reconstruiasca un statut de profesor titular si prin faima Sorbonei. Postul câstigat prin concurs înseamna un nou „drum“ (la propriu si la figurat!) la Udine – Catedra di romeno, din 26 XI 1986, urmând sa fie onorat prin naveta de la Paris. Si aici, ca si la Viena (sau Padova), Alexandru Niculescu paseste pe urme celebre: „româna, la Udine era cunoscuta, ca termen de comparatie cu friulana, înca de pe vremea lui Graziaddio Isaia Ascoli, autorul unui studiu despre limba valaha“ (p. 321/7). Meritele profesorului sunt recunoscute, acordându-i-se doctoratul honoris causa la Universitatea din Timisoara si titlul professore emmerito al Universitatii din Udine, cu satisfactia de a mai lucra efectiv, dupa pensionare, înca doi ani. Bilantul „udinez“ este evaluat obiectiv: „nu mi-am putut crea o scoala stiintifica de românisti la Udine, dar… am format o echipa de buni cunoscatori ai limbii si culturii noastre“ (p. 345/19).
***
Cartea constituie un veritabil prilej pentru autor de a mai tine un „curs“, poate cel mai lung dintre toate, având ca obiect propria viata universitara, desfasurata pe parcursul a 52 de ani. O cariera lunga, cu satisfactii si insatisfactii, cu sanse mari de desavârsire a formatiei profesorale în strainatate, în buna traditie a Universitatii românesti de pâna la razboi, dar si cu dificultati. Plecarile dus-întors în acest scop, în conditii de normalitate, se dezechilibrasera, instalarea unui altfel de regim politic perturbând bunul mers al evenimentelor. Cel dintâi efect traumatizant, la nivelul Universitatii: îndepartarea marilor profesori de la catedra. Readucerea acestora, dupa moartea lui Stalin, reinstaureaza un anumit echilibru (discipolii nu se nasc fara maestri!). Momentul special de „deschidere“ si comunicare între institutiile universitare, prin intermediul lectoratelor, îi aduce lui Alexandru Niculescu o prima plecare, adica sansa de a se confrunta cu lumea universitara europeana. Dar, în ciuda împlinirilor si investitiilor sufletesti în oameni (maestri, colegi, studenti, prieteni) si în locuri (cf. „Padova mea“), profesorul trebuie sa revina în tara, la termenul fixat de autoritatile române. Starile sufletesti contradictorii, de revolta si de acceptare a implacabilului, sunt retraite (pentru a câta oara?), „sub ochii“ cititorului: „Întelegeam cu greu ca din Padova mea în care construisem sase ani de-a rândul o adevarata scoala de românistica, unde aveam legaturi profesionale si prietenesti (…) trebuie sa plec. Nu-mi venea sa cred! Nu gaseam puterea de a-mi imagina plecarea din Padova. Sa abandonez tot (…)? Mi se parea nedrept“ (p. 163/37). „Aceasta despartire ma facea sa sufar (…) / Toti îmi regretau sincer plecarea, dar niciunul nu o putea împiedica“ (p. 168/43). Avem în fata o carte la granita literaturii, pentru ca autorul, prin trairile si retrairile faptelor, cu sinceritate, creeaza atmosfera. În viata privata, apasarea tensionata a plecarii de la Padova, culminând cu sosirea înlocuitorului, este evocata cu prospetimea emotiei de atunci: „La sfârsitul anului 1971, într-o seara ploioasa, am fost anuntat de portarul universitatii ca fusesem cautat de un profesor «conazionale», care o sa revina mai târziu. Era el, bineînteles, el! El, cel care urma sa se instaleze în biblioteca, biroul, Universitatea si orasul «meu», acolo unde ma credeam de neînlocuit. si, totusi! Ceasul schimbarii sosise!“ (p. 170/45). Cariera universitara desfasurata în Occident, cu putine exceptii, legate de Padova, a înseamnat „o aventura de unul singur“ pe termen lung, caci pusi cap la cap, anii sunt multi. Cu siguranta, Alexandru Niculescu nu si-a propus sa faca literatura, dar „îi iese“. Remarcam, la acest capitol, portretele memorabile realizate din câteva trasaturi morale si fizice, într-o expunere sobra, esentiala. Dintre toate, cel al lui Roman Jakobson ramâne inegalabil, prin finetea observatiei si intuirea calitatilor unice ale acestuia: „Mi-a parut atunci, acest om de geniu (îmi cumpanesc bine cuvintele!) care se sprijinea anxios, pe bratul meu stâng, un legendar patriarh oriental, un Rus în exil, un mare evreu ratacitor într-o lume straina, indiferenta care nu-i percepea genialitatea. Îl asemuiam Albatrosului lui Baudelaire. L-am considerat întotdeauna pe Roman Jakobson un geniu – singurul geniu pe care l-am cunoscut în viata. Poate si cel mai chinuit interior de vâlvataile sale în exil, dincolo de spatiu si timp. Precum un legendar Ahasverus, contemporan cu noi, printre noi“ (p. 147/28).
Volumul are valente literare si prin formula narativa, rezultatul „peregrinarilor universitare“ echivalând cu formarea s= desavârsirea profesoralat unui romanist, ca într-un „Bildungsroman“. Pretutindeni, unde a ajuns, Alexandru Niculescu a învatat si a studiat recunoscându-si conditia, cu exces de modestie. Fata de cei care i-au oferit o astfel de posibilitate, gratitudinea sa este totala. Pe C. Th. Gossen îl considera: „primul meu binefacator, el m-a adus în Occident, care, pe-atunci, echivala, pentru noi, românii cu Viena, el mi-a dat prilejul primei mele prestatii profesionale cu adevarat occidentale, el a fost cel care mi-a completat pregatirea de romanist. Prin el am luat contact cu alti profesori europeni (…) în contact cu ei ma autoevaluam si eu, citind si învatând ca un umil student. În cele ale stiintei am fost totdeauna, pâna astazi, numai un student, dornic de a sti cât mai mult. Nu m-am falit niciodata cu cunostintele mele stiintifice“ (p. 78/20). Noua identitate romanistica dobândita i-o atribuie lui G. Folena: „Daca C. Th. Gossen m-a adus în Austria (…), Gianfranco Folena a dat prezentei mele în Europa un sens si o recunoastere, de fapt o validare universitara occidentala“ (123/14).
În evocare, Alexandru Niculescu lasa cititorul sa vada omul, mereu exigent cu sine, din spatele ilustrului lingvist a carui împlinire, ca romanist si italienist, s-a realizat pe urmele unor înaintasi celebri în domeniu: la Viena reia seminarul lui Sextil Puscariu din 1904, de sub profesoratul lui W. Meyer-Lübke, la Paris, pe urmele lui Jean Boutière, iar cariera si-o încheie în orasul lui G. I. Ascoli. Cu toate insatisfactiile care, cu siguranta nu erau numai ale profesorului de româna si italiana de la Sorbona, a fost 13 ani profesor acolo, a cunoscut galeria profesorilor români de formatie antebelica, ramasi în exil, a colaborat cu personalitati ale lingvisticii europene sau le-a fost în preajma. Alexandru Niculescu îsi rememoreaza etapele putin obisnuite ale profesiei, exercitate în universitati ilustre si printre nume la fel de ilustre, iar cititorul are privilegiul de a afla despre acestea si alte lucruri decât citindu-le operele.
Portretul pe care si-l construieste, rezumându-si existenta, exceleaza în luciditate: „Am fost un pasionat profesor universitar, în tara, dar si în permanenta extraneitate; am fost însa într-un continuu provizorat în timp si în spatiu. Un ratacitor (sau un ratacit în lumea asta). Desigur un om de carte, însetat de linistea gândurilor din studiul în biblioteca, dar ce putin timp am putut ramâne în umbra dulce a tipariturilor din sali de lectura (…). M-am daruit studentilor mei din România si de pretutindeni, sperând ca îl voi gasi pe acela care sa înteleaga si sa-mi continue gândurile, precum le-am dus mai departe eu, în lumea larga, pe cele ale maestrilor si colegilor mei. Pentru ca, fara falsa modestie, pot afirma ca am o înzestrare deosebita de a capta idei noi, asa cum remarcase odata, pe vremea uceniciei mele universitare, într-o discutie cu mine, Tudor Vianu; într-un fel, «am vazut idei noi», precum scria Camil Petrescu! Dar m-as caracteriza mai bine prin ceea ce nutresc eu pentru oameni: o constiinta de frate, atavica, ma uneste cu ei, stiind ca mergem împreuna, toti pe acelasi drum“ (p. 379/8). Autorul nu ezita sa puncteze momentul pe care-l traverseaza, odios „prin dificultatea de a parasi, din proprie initiativa, viata activa (…). A înceta „de buna voie“ întelegând obligatia unui nec plus ultra, ar însemna a nu mai putea fi ceea ce am fost. si, totusi, trebuie sa îndeplinesc si acest act!“ (p. 378/8).
Fara îndoiala, avem în fata o carte densa, de profil lingvistic, cu valoare documentar-instructiva, dublând bibliografia teoretica, facând sa se perinde în fata cititorului celebritati lingvistice contemporane sau disparute, o carte despre carti nenumarate, idei, informatie continua, de specialitate, de cultura generala, o carte scrisa admirabil, „cu sufletul“, la temperatura înalta a retrairilor, analize, autoreprosuri, întrebari retorice si, mai ales, cu demitizarea Occidentului universitar, nu întotdeauna cu fata cea mai umana, în raport cu exilatii, cu problematica suprapusa, complexa, macinând intelectualul estic intrat în competitie cu Vestul „en solitaire“, din când în când, alaturi de persoane obisnuite, „memorabile“ prin umanismul lor, mereu platind prin „dorurile“ sale întretinute, pozitii de invidiat: Viena, Padova, Paris, Udine. Si totusi, o carte trista a unui bilant autocritic, urmarind cititorul îndelung, dupa ultima fila, la gândul ca „mergem împreuna, toti pe acelasi drum“, dar, de multe ori, singuri, cât se poate de singuri.