Unde-i lege-i şi tocmeală!

O vorbă din bătrâni spune că „unde-i lege, nu-i tocmeală“. Ei bine, ca unul care, de vreo 25 de ani, am avut de-a face într-un fel sau altul fie cu realizarea legilor, fie cu aplicarea lor, cred că e tocmai pe dos: acolo unde vorbim despre legi, vorbim şi despre foarte multă tocmeală. Înţeleg, desigur, ce vrea să spună proverbul nostru, care este un fel de traducere a latinescului dura lex sed lex. Altfel spus, legea trebuie respectată, oricât de proastă ar fi. Dar, până una alta, realitatea de azi ne vorbeşte despre o cu totul altă viziune asupra legii.
Mai întâi, trebuie să ne întrebăm de ce avem nevoie de diverse legi. În cazul nostru, ne întrebăm de ce a avut România nevoie de o lege a muzeelor (care, până la urmă, s-a numit Legea muzeelor şi a colecţiilor publice şi a primit numărul 311/2003). Din expunerea de motive a legii aflăm că este imperios necesară reglementarea domeniului. Din expunerea de motive a fiecărei legi aflăm exact acelaşi lucru! Nimeni nu va spune că legile se fac nu pentru că sunt imperios necesare (pentru societate, în ansamblul său, ori pentru majoritatea naţiunii), ci pentru că de ele are nevoie o persoană anume (ştiu destule propuneri legislative pornite din nevoia unui parlamentar de a-şi rezolva o problemă strict personală) sau  un grup de persoane! În domeniul culturii, de exemplu, există o lege pentru muzee, una pentru biblioteci, una pentru instituţiile de spectacole etc. (vă asigur că şi în toate celelalte domenii de activitate e cam la fel; aşadar, nu are de ce să ne fie ruşine, nouă, celor care lucrăm pentru instituţiile de cultură ale ţării!). Altfel spus, o lege cum e cea pentru biblioteci nu a apărut atât din nevoia cititorilor de a se bucura de cititul în bibliotecile publice, cât, mai degrabă, din cea a bibliotecarilor de a-şi apăra domeniul. Desigur, mergând cu judecata până la capăt, vom descoperi că, până la urmă, prin apărarea bibliotecilor se aduce un serviciu implicit beneficiarilor acestora, cititorii. Aşa că, implicit, o lege cum e cea dedicată muzeelor face un serviciu nu doar celor care lucrează în muzee, ci şi vizitatorilor muzeelor.
Nu toate ţările lumii au simţit nevoia reglementării modului de funcţionare a muzeelor. În unele ţări (mai ales cele aflate sub sistemul juridic al common law-ului), există în legislaţie extrem de puţine referiri la muzee şi, în orice caz, nu există legi speciale. În general, legislaţia specializată a apărut în ţările care urmează modelul Codului Civil Napoleonian şi în ţările nou apărute pe harta lumii, în care lipsa unei tradiţii de funcţionare a muzeelor se împleteşte cu dorinţa autorităţii de stat de a dovedi, în faţa comunităţii mondiale, că are grijă de instituţiile sale. Trebuie spus însă că, încetul cu încetul, în Europa, reglementarea legislativă tot mai riguroasă (şi stufoasă!) impusă de Comisia Europeană şi Parlamentul European, ca şi de convenţiile adoptate de Consiliul Europei, contribuie la îngenuncherea voinţei unor ţări precum Regatul Unit, care acum un sfert de secol nici nu avea un Minister al Culturii. Din 1994, acest minister există şi, în afară de faptul că ministrul său se luptă să obţină în Cabinet fonduri cât mai mari pentru instituţiile de cultură ale ţării, se vede nevoit să pornească reglementări pentru a proteja aceste instituţii. Aş putea continua cu exemplul Germaniei, unde nu există un minister al Culturii (realitatea de după Război a impus prin Constituţie unei ţări înfrânte, aşa cum era atunci Germania, să nu mai aibă un Minister al Culturii la nivel federal, de teama pericolului că acesta ar putea redeveni un minister al propagandei), dar există câte unul în fiecare land în parte. Şi totuşi, cancelarul Angela Merkel, în 2005, când a ajuns la putere, a înfiinţat, pe lângă cancelarie, un secretariat de stat pentru cultură. Nu scrie nicăieri că Germania nu poate să aibă un „secretariat de stat“ pentru cultură, la nivelul Guvernului federal. În realitate, acest secretariat de stat acţionează ca un minister în toată puterea cuvântului.
În România, ca în multe alte ţări europene, nevoia reglementării domeniului muzeal a pornit de la două premise. În primul rând, de la cea a protejării instituţiilor muzeale faţă de desfiinţarea abuzivă pe care, cel mai adesea, tocmai autorităţile publice – mai ales cele locale – ar putea-o iniţia. Evident, odată cu instituţiile este astfel pus sub apărare, cel puţin în teorie, şi patrimoniul cultural deţinut de acestea. A doua premisă este cea a stabilirii unor criterii în temeiul cărora instituţiile muzeale să fie finanţate din surse publice.
Trebuie să spun din capul locului că oamenii care au muncit în diverse etape la proiectul de lege (Ioan Opriş a fost, în timpul guvernului Năstase, iniţiatorul proiectului) şi, ulterior, la modificările aduse Legii au dat dovadă şi de mare naivitate. Mă număr printre cei în cauză, aşa încât nu mă consider cu nimic mai breaz. Am să dau un exemplu. Articolul 11 al Legii, la alineatul 5 stipulează: „Autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, după caz, au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare pentru asigurarea bunurilor clasate în categoria Tezaur, precum şi a imobilelor clasate în categoriile A şi B, potrivit legii? (este vorba despre clădirile care sunt considerate, prin lege, monumente istorice, în categoriile A – de importanţă naţională – sau B – de importanţă locală). Ceea ce lipseşte din lege este o prevedere care să spună că autorităţile care nu respectă prevederile din articolul 11, alineatul 5 vor fi scurtate de-un cap (cel al şefului). Şi asta, pentru că atât guvernanţii (din ministerele Justiţiei şi Finanţelor), cât şi parlamentarii – care, cel mai adesea, au fost aleşi cu sprijinul major al baronilor locali (de li se mai zice, pe la noi, şi preşedinţi de consilii judeţene sau de organizaţii judeţene de partid – oricare ar fi acel partid) şi, în mod natural, le apără interesele acestora (că doar n-or fi tâmpiţi să le apere pe cele ale cetăţenilor!) au spus că nu se pot prevedea, în lege, sancţiuni la adresa autorităţilor publice centrale ori locale, pentru că nu ar avea cine să le aplice. Asta este, în mod evident, o minciună. Aşa cum se ştie, în nenumărate alte ocazii, autorităţile publice pot fi amendate, dacă chiar ele încalcă prevederile vreunei legi, sau pot fi obligate, prin hotărârea unei instanţe de judecată, să acţioneze potrivit acelor prevederi. În cazul Legii muzeelor, răspunsul unanim al celor mai sus amintiţi a fost unul de genul: „hai să fim serioşi, n-o să avem niciodată bani să asigurăm bunurile de patrimoniu şi atunci, doar n-o să ne sancţionăm oamenii pe care tot noi i-am pus în funcţii!?“ În consecinţă, legea nu prevede sancţiuni pentru autorităţile publice care o încalcă. O să vă întrebaţi, pe bună dreptate, care mai este rostul unei prevederi legale despre care se ştie, din capul locului, că nu se va aplica. E foarte simplu: de demagogie aţi auzit? Numai că fiţi pe pace: dacă în lege, aşa cum aceasta era în vigoare încă din anul 2003, se prevedea obligativitatea încheierii contractelor de asigurare amintite în termen de şaizeci de zile (chiar dacă neîndeplinirea acestei obligaţii nu era sancţionată contravenţional), cu toate că s-a constatat că nici o autoritate din România, în frunte cu Ministerul Culturii însuşi, nu a respectat-o, obligaţia a rămas acolo, în lege (o veţi regăsi în articolul 39). Cu alte cuvinte, „suntem acoperiţi“. Din 2003 până acum au trecut de 65 de ori cele 60 de zile prevăzute şi această prevedere a rămas tot literă moartă. Îmi aduc aminte că, atunci când eu însumi am participat la negocierea bugetului Ministerului Culturii cu Ministerul Finanţelor, mi s-a spus ceva de genul: „hai, domnule, să fim serioşi, păi, ce, noi avem bani să umplem buzunarele asiguratorilor?!“. Un argument peremptoriu, n-am ce zice!
Atunci când legea a fost modificată, în 2006, s-a reuşit introducerea unor prevederi prin care s-au adăugat nişte sporuri la salarii, în anumite condiţii, pentru a putea stabiliza şi motiva personalul muzeal, îndemnat altfel, în condiţiile unei salarizări mizerabile, să îşi caute de lucru în alte domenii. Din păcate, România a avut parte, ceva mai târziu, şi de o calamitate administrativă care s-a numit Guvernul Boc, iar sporurile au fost anulate.
Aceste reflecţii mi-au fost stârnite, zilele trecute, de republicarea Legii muzeelor (cine e interesat o găseşte în Monitorul Oficial nr. 207 din 24 martie 2014). Aproape că mă întreb la ce ne mai foloseşte, aşa ciuntită şi neaplicată cum e. Totuşi, nu militez pentru abrogarea ei. Pe termen extrem de lung, sunt optimist. Poate că, după ce se vor naşte şi în România nişte oameni responsabili care să ajungă la putere, se va putea aplica şi Legea muzeelor şi a colecţiilor publice!