Nu se putea gasi un moment mai potrivit pentru a (re)deschide sensibila discutie cu privire la emigrarea tinerilor romani decat anul de gratie 2010. Spun toate acestea (si imi asum tonul acid) fiind asaltat de telefoane, articole, emisiuni care implica oameni revoltati, frustrati in mod legitim de situatia in care se gaseste Romania la 20 de ani si jumatate de la Revolutie.
Care este cauza reala a nemultumirilor, cine par sa fie vinovatii?… Voi incerca, in cele ce urmeaza, sa analizez relatia dintre guvernare-situatia economica si planurile de viitor ale generatiei tinere, intr-o nota cat mai pragmatica. Cu riscul de a parea politically incorrect nu voi tine cont de notiuni precum „patriotism“, „nationalism“ (extremist sau nu), „speranta intr-un viitor mai fericit“ s.a. Toate acestea nu isi au cu adevarat locul, in opinia mea, in cadrul unei decizii in intregime rationale a subiectilor, mai ales in contextul unei lumi tot mai deschise (globalizate). Parafrazandu-l pe Camus, intrebarea fundamentala pentru un tanar aflat la inceput de drum nu e atat de mult „ce cariera sa aleg“, cat „voi ramane sau nu in Romania?“. Planurile reale incep si difera fundamental in functie de raspunsul la aceasta interogatie.
Guvernarea
Dupa cum aratam intr-un articol precedent, nimeni nu isi (mai) poate permite sa fie indiferent la guvernare si la scena politica per ansamblu. Ideea, foarte raspandita de altfel, a jemanfisismului politic, a autoizolarii si lasarii problemelor importante pe seama altora nu este numai contrara teoriei democratiei, dar si periculoasa si neprofitabila intr-o tara ciudata, precum Romania. O atare conceptie ar fi relativ functionala intr-un stat minimal imaginar in care impozitele/taxele si responsabilitatile ar fi distribuite altfel, aici putandu-se aplica perfect etica protestanta a specializarii stricte.
Oricat am fi de binevoitori, tot ce putem observa e ca la putere se gaseste o echipa incapabila sa ofere solutii si politici coerente de iesire din criza. Guvernul, tehnic vorbind, se dovedeste inca o data (a cata oara?!) incompetent. Mai mult decat atat, sistemul/ierarhia puterii nu au nimic in comun cu principiile constitutiei atat de des invocate in mass-media. Presedintele da ordine pe care premierul se straduieste sa le execute, ministrii par simpli functionari de rang secund si, ce e mai trist/grav, aparitiile publice ale tuturor oamenilor din fruntea statului emana o aroganta imposibil de inteles. De adaugat ca, atunci cand prin absurd exista un merit, laurii sunt primiti de catre presedinte, in vreme ce esecurile cad pe umerii primului-ministru.
Privit din afara totul se prezinta ca o piesa de teatru, o comedie neagra; in realitate e doar o tragedie. Hilara mi se pare, de asemenea, declaratia Elenei Udrea cu privire la necesitatea unei dictaturi luminate, o mana de fier la conducerea Romaniei. Serios?! Oare ii mai e cuiva strain ca avem de facto un autoritarism new wave, cu stangacie mascat, si ca nimeni nu isi mai da macar osteneala sa pastreze o imagine decenta a conducerii statului?
Un sondaj de opinie m-ar contrazice, poate, dar aceasta este doar una din problemele implicite ale democratiei (vezi Winston Churchill). In definitiv frontul pro-Traian Basescu a iesit invingator cu numai cateva luni in urma. Pentru a incheia prima parte a discutiei, trebuie sa mentionez importanta inselaciunii politice, acceptabila (probabil) pentru majoritatea gruparilor politice, dar vizibila prin prisma detinerii puterii doar in cazul PDL. Nu vreau sa par rau-intentionat, dar ce concluzie se poate trage atunci cand cineva afirma ca are solutii pentru criza, ca nu va reduce indemnizatiile nimanui, ca va limita efectele situatiei internationale nefaste etc, pentru ca, dupa nu mult timp, sa anunte reduceri masive ale salariilor, pensiilor, concedieri si o multime de alte masuri „eficiente“, dar criminale?
Asadar, fie politicienii PDL nu detineau idei coerente, deci au mintit, fie nu sunt in stare de nimic mai mult decat sa condamne la un trai subuman milioane de romani, deci sunt incompetenti. Cam asa vad eu lucrurile, alte posibilitati nu sunt.
Generatia tanara;
plecarea din tara
Pe fondul unor conditii improprii adeseori chiar pentru simpla supravietuire a cetateanului roman mediu statistic, exista inca in constiinta populatiei dilema: a ramane sau a pleca din tara? Daca in cazul generatiilor nascute in anii ’50-’60 luarea unei decizii de emigrare este foarte complicata (din cauza varstei, a relatiilor de familie si a legaturilor create intr-un anumit loc etc.), pentru cei cu varste pana in 30 de ani, cel putin, datele problemei se simplifica. Ce motive ar avea un tanar profesionist sa accepte un salariu infim/jenant, o guvernare submediocra si, nu in ultimul rand, sa traiasca pur si simplu intr-o tara lasata de izbeliste, fara (auto)strazi, poluata, degradata din punct de vedere al mediului inconjurator si, extrem de relevant, polarizata din punct de vedere social/financiar (foarte bogati vs oameni sub pragul saraciei)?!
Existenta devine superba aici, banuiesc, abia in momentul in care detii resurse financiare serioase si/sau puterea politica (ultima o implica, oricum, pe prima). Ion Cristoiu spunea la un moment dat un banc de genul: „pe vremea lui Nicolae Ceausescu era minunat! – cu o singura conditie: sa fii Ceausescu“.
Evident ca o serie de elemente nefaste ii afecteaza si pe membrii unei astfel de categorii. Prea putini milionari isi permit, de exemplu, sa calatoreasca in mod constant cu elicopterul, asa ca deplasarile prin tara se vor face pe baza de multa rabdare, pe unele dintre cele mai proaste drumuri din Europa. De asemenea, in cazuri de maxima necesitate, oricare dintre ei ar putea ajunge intr-una din salile de operatie „modern utilate“ ale spitalelor din Romania, locuri in care simti ca e nevoie de mult noroc si de ajutor divin pentru a supravietui (nota bene : nu e o critica adusa personalului medical, ci dotarilor/aparaturilor mereu insuficiente si invechite). Nu in ultimul rand, clar nu in ultimul (!), sistemul de justitie lasa mult prea adesea impresia amara a unei loterii 6/49, un amalgam de organisme concepute sa serveasca „pe cine trebuie“, fara a tine cont prea mult de rigorile dreptului si de legi.
Daca existenta este aceasta pentru un individ potent financiar, care este aceea a unuia de rand? Nu o sa detaliez, pentru ca se intelege. Cert e ca numarul de argumente contra ramanerii intre hotarele tarii este atat de mare, incat s-ar putea scrie o lucrare de dimensiunile Marii Enciclopedii Chinezesti fara probleme pe aceasta tema.
Odata realizata o analiza la rece a ceea ce ofera Romania, discursul imbatranit al „iubirii de mosie“ pare sa nu mai aiba forta si impactul pe care le avea in anii de scoala (primara). In vreme ce un copil poate fi, sa zicem, impresionat cu istorisiri frumoase despre trecutul glorios al neamului, despre splendoarea peisajelor naturale sau ospitalitatea conationalilor sai, pentru cineva care a deschis macar un pic ochii e nevoie de ceva mult mai bine fundamentat. Dar acest ceva nu prea exista. Se poate spune ca nevoia de a fi aproape de cei dragi si de a-ti ajuta familia si prietenii apropiati reprezinta un argument. Perfect, numai ca pentru a oferi acest ajutor trebuie sa fii cumva si in masura sa o faci. Oricum, daca ne amintim, o suma imensa de bani a fost trimisa de catre cei plecati la munca in strainatate catre tara in ultimii ani, ceea ce a contribuit mai mult la imbunatatirea conditiilor de viata a familiilor ramase aici decat ar fi putut-o face cuantumul produs de aceiasi indivizi in cadrul economiei romanesti. Evident ca mai exista si posibilitatea, deloc de neglijat, a plecarii alaturi de familie intr-o alta tara.
Epilog
Cele de mai sus nu sunt argumente menite sa incurajeze emigrarea cuiva, ci numai un indemn catre intelegere din partea celor care vad cu ochi rai simpla incercare a unor oameni de a-si crea pe cont propriu o viata decenta si, in ultima instanta, de a supravietui intr-o parte mai buna a lumii. Sa ceri unor generatii sa se sacrifice pentru patrie si neam este atat absurd, cat si nelegitim.
Hans J. Morgenthau considera ca cel mai important factor al puterii unei tari este moralul national, exact acel element care ii face pe oameni sa doreasca sa isi riste pana si viata pentru a-si apara tara. Ma doare sa o spun, insa, personal, nu cred ca aceasta Romanie de azi merita un astfel de sacrificiu, mai ales ca dusmanii se gasesc fix in interiorul ei si, nu o data, fiecare dintre noi a contribuit macar un pic la degradarea ei. Cu o asemenea clasa politica si cu un asemenea aplomb al unei parti imense a cetatenilor in a sustine masuri aberante si oameni politici de carton, Romania isi merita soarta. Asadar, sa fim mai deschisi, mai realisti si sa nu aruncam cu pietre in cei care simt ca aici, pur si simplu, nu se poate.
Autor: ADRIAN GEORGESCUApărut în nr. 2742010-05-20