1. Muzica si urmarile ei
Dan Dediu, 2013: „Am vazut tineri si batrâni distrându-se de minune la umorul muzicii sau la poantele regiei. Faptul ca s-a aplaudat în picioare la finalul mai multor reprezentatii spune mult despre euforia creata în rândul publicului. Interpretii sunt minunati, rolurile au prins contur si profunzime, fiind deja învatate si pe dinafara si pe «dinauntru», orchestra si corul cânta cu mult suflet si, nu de putine ori, mi-am auzit frânturi din arii fluierate prin culisele operei de catre muzicieni si angajati ai administratiei.“
De la Caragiale la Eminescu, Brâncusi, Ion Barbu si, desigur, George Enescu cu ale sale treizeci si trei de opusuri, cei mai importanti artisti ai acestui neam au preferat sa aduca pe lume opere putine ca numar, covârsitoare însa prin consistenta si semnificatie, opere pe care le-au cizelat nesfârsit, asupra carora nu au încetat sa revina, cautând cuvântul, sunetul, imaginea „ce exprima adevarul“.
Vremurile s-au schimbat si sunt destui cei convinsi ca acumularile cantitative vor genera cândva si saltul calitativ.
La mai putin de cincizeci de ani, Dan Dediu a scris cam de cinci ori mai multe piese decât Enescu si asta în conditiile în care activeaza perfect eficient ca rector, conducator de doctorate, membru al Consiliului Director al UCMR, membru al Consiliului executiv al UCMR, coordonator al Comisiei simfonice a UCMR, director al Ansamblului „Profil“, director de festivaluri, pianist, profesor de compozitie, muzicolog, manager de proiecte POSDRU, membru în comitetul de conducere al SNR-SIMC, etc., etc…, astfel încât Caragiale nu-l putea lasa rece.
„O scrisoare pierduta“, placut pusa în scena de Stefan Neagrau, promitea mai mult în varianta anterioara „Momâii si Mumii“ – versiune nespectaculara a carei scurtime era binevenita si în care lucrarea aparea drept cea mai reusita realizare a compozitorului cunoscut printr-un postmodernism agreabil cu preferinte pentru scriitura neoclasica, jocuri de cuvinte si glumite, afectivitatea de tip expresionist.
Dan Dediu exceleaza în exercitii de stil amuzante la modul pedagogic, ce ilustreaza, ca într-o carte cu poze, profilul personajelor din „O scrisoare pierduta“. Între citatele si parodiile usurele dupa Piazzolla, Anton Pann, manele, tango argentinian, muzica „originala“ paseste pe replicile lui Caragiale ocolind cu grija orice tentativa care ar putea deranja, orice demers care ne-ar putea scoate prin modernism „excesiv“ din aurita cale de mijloc.
Poantele dispar, ironia acida se topeste, Zoe e o faptura duioasa pe care muzica o întelege si o compatimeste, adaugând mladieri romantioase credibile publicului care-l frecventeaza pe Puccini. Schemele academice ale operei italiene sunt usor recognoscibile, avem arii, duete cvartete si coruri. Spectatorul se întoarce acasa într-o dispozitie placuta, caci nu a auzit nimic ce ar putea sa-l tulbure sau sa-l nelinisteasca.
Cuvinte de lauda se cuvin interpretilor care au participat cu daruire si profesionalism: orchestrei si corului ONB conduse admirabil de Vlad Conta, respectiv de Daniel Jinga, solistilor Florin Simionca, Andrei Lazar, Iustinian Zetea, Valentin Racoveanu, Simonida Lutescu, Daniel Filipescu, Daniel Pop, Liviu Indricau, Razvan Georgescu, balerinilor Alina Stefanescu si Ionut Arteni (coregrafia Florica Stanescu). Un cuvânt aparte pentru regia interesanta semnata de Stefan Neagrau si pentru scenografia întotdeauna „la obiect“ a Vioricai Petrovici.
Textul operei este în limba româna, desi cred ca scrisoarea era în germana.
2. Un visator pe scena Operei
„Visatorul trezit“ – productie a Teatrului National de Opereta „Ion Dacian“, realizata în colaborare cu „Opera Nationala Bucuresti“ si cu sprijinul „ARFA“ – este un spectacol complex pentru un ansamblu de solisti, actori papusari, grup vocal, orchestra, dansatori si multimedia (sunete procesate, ilustratie video) si, cu certitudine, o reusita majora a Mihaelei Vosganian.
Într-un context atipic existentei si rolului SIMN, în care organizatorul editiei actuale a celui mai important festival dedicat muzicii noi în România izbuteste sa elimine aproape toate noutatile (cam 10-15% din piese au fost prime auditii, restul – piese compuse de la 1950 încoace si majoritar, din secolul trecut), Mihaela Vosganian a concretizat prin eforturi proprii un proiect ambitios si dificil.
Cu un bun exercitiu în aplicarea diferitelor variante ale sincretismului în spectacolul muzical, compozitoarea – întotdeauna atenta la evolutia sensibilitatii contemporane, a comunicarii prin faptul sonor – merge pe un drum în care calitatile sale de performer ca si cele de manager sprijina si impulsioneaza eficient demersul creativ.
Mai mult înca, Mihaela Vosganian are o buna intuitie a viitorului într-o lume coplesita de vizual, iar solutiile artistice pe care le propune functioneaza. Viziunea sa estetica, denumita „trans-realism arhetipal“ intentioneaza o sinteza a doua concepte majore din muzica româneasca a ultimelor decenii: curentul arhetipal si onirismul la care se adauga uneori elemente ale muzicii fusion. Autoarea propune „redimensionarea constiintei, în sensul depasirii tridimensionalului si a accesarii planurilor multidimensionale… mai ales prin sublimarea artistica a trairii autentice a experientei spirituale“. Dincolo de textul care explica intentiile artistei, spectacolul Mihaelei Vosganian aliaza convingator instrumentele traditionale cu mijloacele electroacustice, gestul cu imaginea video, verbul si light-design-ul.
Muzica poarta energii si tensiuni bine dozate în cheie predominant expresionista, balansul între textul vorbit, declamat, cântat, strigat în maniera sprechgesang, între improvizatia interpretilor si controlul creatorului are o paleta bogata, desfasuratorul scenic (care probabil va suporta câteva binevenite îmbunatatiri) reusesc sa tina permanent treaza atentia si concentrarea publicului în fata unui spectacol încarcat de un dramatism autentic.
Rezultatul este comvingator. „Visatorul trezit“ se recomanda ca un high-light al acestei ultime editii a SIMN – impresionant prin anvergura proiectului si revigorant prin speranta reconfirmata în capacitatea de înnoire a muzicii românesti.
Echipa coagulata de compozitoare este absolut remarcabila. Ne referim la prezenta impresionanta a actorului Constantin Florescu, pe care l-am urmarit realizând cu brio o foarte dificila partitura, alaturi de Grupul de muzica si dans contemporan „INTER-ART“, muzicienii Mihaela Vosganian, Irinel Anghel, Elmira Sebat, Geanina Saveanu-Meragiu, Ana Chifu, Maria Chifu, Barrie Webb (Anglia), Constantin Urziceanu, Alexandru Dan Andrei, Radu Vâlcu, de dansatorii Liliana Iorgulescu (care iscaleste si excelenta coregrafie a spectacolului), Lucian Martin, Alexandra Poenaru, Vlad Ichim, Cristina Osiceanu, Relu Dobrin; la implicarea câtorva staruri ale lumii noastre artistice: regizorul Alexander Hausvater, scenografa Viorica Petrovici, dirijorul Tiberiu Soare; la doi minunati profesionisti: Lucian Moga, semnatarul unor inspirate proiectii video care au contribuit major la succesul spectacolului si sunetistul Marius Mitrofan, la Varujan Vosganian si Armine Vosganian care au iscalit libretul si textele, la dirijorul Daniel Jinga care a condus corul Teatrului National de Opereta.
Autor: MAIA CIOBANUApărut în nr. 425