Sari la conținut
Autor: C. Stănescu
Apărut în nr. 489
2014-10-16

Un urmaş al lui Don Quijote

    Îl cunoaşteţi pe Ionuţ Niculescu? E un ins intrat binişor în vârsta a treia, însă tras întruna înapoi de prima şi statornica lui vârstă nonconformistă; „cine n-are un bătrân să-l cumpere!“, zice el, apreciind că „nu sună rău“, dar – tot el – se întreabă trezindu-se din visul de unde nu mai iese, „cine să-l cumpere, într-o societate în care legea cererii şi a ofertei acţionează sălbatic? Poate într-o societate de piaţă, nu de garagaţă. Acum, peştele cel mare înghite pe cel mic, desfiinţarea exploatării omului de către om fiind aplicată invers. Poate mai vârtos din ’89 încoace, de când banul trage la ban, iar păduchele la păduche. Bătrânii… Ei şi copiii, clienţii de bază ai lazaretelor noastre… Desigur, există şi bătrâni fericiţi, dotaţi cu un pronunţat simţ olfactiv şi de orientare meteorologică, precum domnii Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu. Când au simţit că Iubitul Conducător şi Comandant Suprem începe să miroasă a hoit, iar pe cer nori plumburii se îndreaptă către ţara adorată, au prins curaj şi s-au grăbit să semneze un protest în şase. N-au făcut-o egoist, căci, nici bine nu s-au aşezat în fruntea bucatelor, şi au şi dat un ucaz pentru pensionarea pretimpurie a foştilor securişti cu vechime în branşă, ce-au atins vârsta de 50 de ani, să nu rişte sã devină şomeri, ori să fie nevoiţi să muncească“. De muncit vor fi însă nevoiţi din nou să muncească, proaspăt reangajaţi de „fruntaşii noului val“ care reînfiinţează repede Serviciile Secrete aflând că foştii „angajaţi“ puseseră de-o „răzmeriţă“ într-un paşnic târg transilvan, apelând „bilingv“ la comunele mărginaşe: „«Săriţi, ne omoară ungurii!», «Ugorjatók, meggyïlkolnak a románok!». Şi ţăranii au sărit cu topoare, cu coase, ca pe vremea lui Doja şi Avrămuţ“. Alte tablouri îi trec prin faţa ochilor singuraticului erou Ionuţ Niculescu: „şi cum revoluţia presupunea lichidarea monopartitismului, repartiţia în muncă se impunea. – Ascultă comanda la mine: tu treci la liberali, tu la ţărănişti, tu la socialişti, voi la fesenişti – dar fără «tovarăşe şi tovarăşi», ci cu «doamnelor şi domnilor» –, iar la urmă vedem cine vine, cine pleacă, de tot sau să se întoarcă, individual ori în grup, din proprie iniţiativă ori în misie. Deocamdată ca garanţie de încredere – aude comenzile ca prin somn singuraticul nostru erou Ionuţ Niculescu – puneţi la păstrare dosarele băieţilor zglobii, nu de alta, dar dacă vreunul o ia razna, să-i amintim şi noi ce a mai semnat pe la noi sau pe la ruşi, că doar tu, Doamne, n-ai nici păcate, amante şi afaceri, secrete de familie, poliţie şi închisoare! Care pe care!“. Imaginea ce se conturează tot mai apăsat în mintea ştiutorului ins singuratic Ionuţ Niculescu este aceasta: aceeaşi lume în alte roluri. Spoite pe dinafară, instituţiile rămân indestructibile, încremenite şi neînlocuibile, lume stăpânită de o mafie plină de „îngeri cu feţe murdare“… Ionuţ Niculescu este „naratorul“ din a patra Carte a minunatelor istorii ce se petrec în Arta de a fi păgubaş pe care Niculae Gheran s-a apucat să o scrie după ce l-a „învins“ şi înviat pe Liviu Rebreanu în cele douãzeci şi trei de volume ale singurei ediţii critice integrale dintr-un mare scriitor român. Imaginea explozivă şi urâtă a lumii vechi în care doar rolurile păpuşarilor, aceiaşi, s-au schimbat e de găsit în capitolul IV din al patrulea volum al Artei de a fi păgubaş, publicat în ultimul număr al revistei Pro Saeculum de la Focşani. Arta portretistică a singuraticului Niculae Gheran „ascuns“ sub pălăria naratorului nu se dezminte: sunt de citit acolo câteva portrete dintr-o lume învechită în rele şi în fond nemuritoare. Unul e avocatul excentric, revoluţionar şi parlamentar, Nicolae Verceni, fost delapidator „conspirativ“ al banilor cu care douãzeci de ţărani bogaţi din Vercenia au cotizat „pentru lupta unei organizaţii secrete împotriva regimului communist“. Altul, Rex Frăncuşi, „unul din gazetarii ce roiseră în jurul cârciumilor selecte din centrul Capitalei. Plecase legal din ţară, dar de aşezat nu s-a aşezat precum alţii…“. Rex lucrase pe la Viaţa sindicală: „Ce fac eu acolo – spune el – nu-i gazetărie, ci lustragerie. Dau cu peria peste bocancii stăpânirii…“. Grea dedublare! Eliberat, în sfârşit, de „mişcările de masă care au aparţinut tinerilor“ („Ei au întreţinut flacăra revoltei. Şi-au riscat viaţa“), fostul „lustragiu“ plecat lefter din ţară revine după „evenimente“ cu un sac de bani ca să facă două jurnale: „De ce două jurnale şi nu unul puternic? – Că şi în cap, la creier, am două emisfere, una la dreapta, alta la stânga, cu atribuţii diferenţiate, pe lângă cele locomotorii. Pe stânga şi dreapta am să merg şi eu după miros şi necesităţile puterii şi opoziţiei. – Ai să mergi împleticit. – Ce să-ţi spun? De cinci mii de ani ne ocupăm cu meseria asta. Şi dacă vrei să ştii, toată viaţa-i un comerţ: dai ca să primeşti şi încasezi ca să plăteşti. Şi-n rugăciunea creştină găseşti aceeaşi tocmeală: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!». Negustorie cinstită! Ce zici?“. Nemuritorii ca „îngerii cu aripi murdare“ din galeria neagră a portretelor zugrăvite cu umor sarcastic şi amar de Niculae Gheran au traiectoria cunoscută: „La polul opus, meditează naratorul, majoritatea vârstnicilor au stat în casă şi s-au uitat la televizor, să vadă cine vine, cum arată, să asculte ce zice, ce promite, pe cine au arestat, care a scăpat, ce urmează să primească din ce li s-a furat, să se uite ziua şi noaptea la programe, cum n-avuseseră parte în cele două ore de televiziune de până atunci. Ceva mai târziu aveau să-şi reclame carnete de revoluţionar, cu martori care i-au vãzut în piaţă, nu doar la baricada din Piaţa Universităţii sau din Piaţa Romană, ci din mai toate pieţele din Bucureşti, dar şi din toată ţara. O ţară de revoluţionari get-beget“. Revoluţia a avut loc în Piaţă, profeţia lui Caragiale s-a împlinit: pe spinarea tinerilor care au riscat… În acelaşi număr din excelenta revistă Pro Saeculum, Dumitru Radu Popescu scrie un emoţionant eseu despre un prinţ, intitulat chiar aşa: Prinţul. Acesta nu e eroul lui Shakespeare, Hamlet, deşi n-ar fi exclus ca „păgubaşul“ să aibă câteva trăsături în comun. „De peste cincizeci de ani – scrie Dumitru Radu Popescu – Niculae Gheran se închină în faţa lui Liviu Rebreanu. Pentru oamenii lui Liviu Rebreanu pământul era suflul, oglinda şi icoana vieţii. Când pământul era batjocorit de nedreptatea triumfătoare a celor ce nu ştiau a ara, a semăna şi a culege măcar cireşe, răscoala unei părţi a lumii, ce se închina pământului, rămânea ca o rugăciune… Căci, de fapt, pământul se răscula că nu mai înghiţea să fie călcat în picioare şi băgat în buzunare“. Mai departe, prozatorul are viziunea câtorva ardeleni veniţi „dintr-un soi de pădure sălbatică“ şi ajunşi „pe pământul făgăduinţei, încoronat de o gară şi aşteaptă trenul să-i ducă în viitor. Dar forţa gravitaţională din gara cu proşti este infernală. Trenul mântuirii soseşte din spaţiul civilizaţiei viitoare, pe nenumărate roti, cu Godot în locomotivă. Dar, ce să vezi, trenul soseşte şi pleacă în drumul său cu mecanicul luminos la timonă, iar proştii rămân, da, rămân, ca să marcheze prima noastră naraţiune absurdă. Azi, pastorul scrierilor lui Liviu Rebreanu, domnul Niculae Gheran, vede cum pământul, care ne atestă identitatea şi istoria, proslăvit în Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala etc. este scos la vânzare. Leagănul şi mormântul, oglinda şi icoana, pământul slăvit, în toată bucuria şi tragedia sa, de către Liviu Rebreanu, va înţelege, sângerând, ce este crima românească, scuipatul pe pământul care te-a născut! Câţi ani avea Niculae Gheran în septembrie 1944, când un grup neomogen de scriitori şi gazetari, de orientări politice diferite, au pus bazele unei noi religii: scuipatul pe viaţa, opera şi mormântul unui confrate! Confratele hulit, socotit netalentat, fascist şi trădător de ţară, se numea Liviu Rebreanu. La punerea în mormânt a omului care a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor şi directorul Teatrului Naţional nu s-a văzut nici măcar un singur actor şi nici măcar un picior de scriitor!“. Într-o continuitate tragică şi exemplară – cine a spus că albia literaturii române e plină de hiatusuri?! –, „s-a inaugurat o nouă religie literară danubiano-pontică. În subsolurile redacţiilor oficiale au mai fost puşi la colţ, e drept, şi antisemitul Eminescu, rusofilul Sadoveanu, dreptacii Eliade, Cioran, Noica, fiul de preot ce nu se închina, Blaga, precum şi generaţia bonjuriştilor răsăriteni, Preda, Petru Dumitriu, Barbu Eugen, A.E. Baconsky, Labiş, Fănuş Neagu, Baranga, Lovinescu, Everac, Băieşu, Ţoiu, Nichita, Sorescu, Ion Alexandru – şi, evident, G. Călinescu!
    N. Gheran ne-a oferit – şi el! – câteva romane ce ar trebui puse la index şi la puncte-puncte – măcar printr-o tăcere strategică multilateral săvârşită. Ca să vezi cu ce se mai ocupă dânsul azi – cu scormonitul în suferinţele ţării! Ce mai vrea?“. Scormonind la descâlcirea timpului şi lumii prin care a trecut, marele editor şi administrator al pământului literar din moşia lui Liviu Rebreanu ar putea să dea acolo peste interogaţia capitală, simplă şi tot atât de enigmatică a Prinţului Danemarcei din tragedia lui Shakespeare. „Dar ce, Gheran e prinţ? Unde a văzut el prinţi prin mahalalele Bucureştiului?“. Întrebarea e retorică: Niculae Gheran a văzut prinţi în Târgul Moşilor şi în mahalaua Oborului. Martor: Herşcu Rudel…

    În viziunea unui mare cărturar şi expert în arta lecturii, Niculae Gheran este „un istoric literar dublat de un scriitor şi de un publicist acid sau adesea cu vervă. Ne-am întâlnit în întâmpinarea ediţiei şi în comentarea fidelă a volumelor pregătite de acest cărturar dăruit operei lui Liviu Rebreanu. Dosarele volumelor, echipele recrutate tocmai din locurile de unde provenea scriitorul, dificultăţile întâmpinate (apariţia Gorilei a fost un veritabil scenariu de rezistenţă şi inflexibilă poziţie)“ – scrie Ion Vlad într-un număr recent din România literară, după ce în 2006 evocase astfel extraordinara aventură a unei ediţii: „Nu ştiu dacă nu era mai potrivit să atrag atenţia, în titlul acestui text, asupra «aventurii editorului», istoricul literar Niculae Gheran, ajuns după treizeci şi şapte de ani la sfârşitul unei bătălii dure şi inegale cu timpul, cu vicisitudinile timpului şi ale salvării unui proiect de-a dreptul temerar. Cele 23 de volume ale ediţiei Liviu Rebreanu rămân, din nefericire, unicul exemplu de «înfăţişare» în lumina orelor istoriei a operei integrale a autorului lui Ion şi Pădurii spânzuraţilor… (Dezvăluie, reface şi restituie documentar şi într-un discurs elegant, adesea savuros şi încărcat de imprevizibile conotaţii – etapele unei curse teribile ca durată şi obstacole. Cine a urmărit treptata apariţie a volumelor sau are curajul să recitească capitolele de note şi comentarii, filele din dosar (…) are să găsească o perfectă relaţie cu destăinuirile «autorului ediţiei». Sintagma «autor al ediţiei» e neputincioasă pentru a da seama despre avatarurile acestei – repet – experienţe unice în cultura românească“. Ca puţini alţii, Niculae Gheran este un autentic „cursier al luminii“, cum i-a numit cineva pe aceşti îndârjiţi, neobosiţi şi incoruptibili urmaşi ai lui Don Quijote în lupta pentru „a fi sau a nu fi“ a culturii şi literaturii de la origini şi până în prezent. Dar lupta cu „morile de vânt“ e nesfârşită şi mereu e nevoie de Don Quijote: unul care nu ia numele utopiei în deşert…