Celalalt Buzila, Fritz, il incredinteaza pe tânarul Calistrat unui „protector“ si mai puternic, Ionel Caius Dobrinescu, mare mahar in partid (Nicolae Breban, „Singura cale“, Editura Contemporanul, 2011). Audienta la Dobrinescu, cel care degaja misterul puterii si care „decorticheaza“ oamenii, se face cu o veritabila arta a pândei reciproce, de parca „maharul“ s-ar fi lasat „studiat“ de Calistrat: „o pânda a pescarului ce-si foloseste lenea, cinismul innascut pentru a da libertate pestilor sa se agate de cârligul, de momeala sa“, un pescar convins ca „respecta libertatea celuilalt“
(p. 307). Dobrinescu era activistul care stia sa esentializeze autoritatea, facând teoria relatiei de fond dintre calau si victima. Acest „pescar“ de oameni, dupa model biblic, stie de dosarul sau privitor la Andrei, adolescentul violonist care se sinucisese. Il arunca pe Calistrat in alta vânatoare cinica de oameni, intre doua femei: Medeea Pusa Lazarescu si Ivona Silberman. Lânga una se „odihneste“ de cealalta. La un moment dat, este pus in situatia, intr-o sedinta de birou, sa-l „apere“ pe tovarasul Dobrinescu. O face cu stralucire, dar apararea lui este, simultan, culpabilizatoare, desi, la sfârsit, Dobrinescu il felicita. Urmarea: Dobrinescu nu-l mai primeste in audienta. Este momentul când Fritz il supune „marii probe“: il duce in vizita la un ciudat personaj din mahala, un „batrân“ de patruzeci de ani, tovarasul Stefan: cinismul acestuia, intre feluritele cinisme din câte intâlnise, imaginase si „studiase“ „despre actiunea si gândirea politica“
(p. 426), „intrecea orice limita“. Si fiindca se arata a fi vorba tocmai de o culme a cinismului, gândirea lui Stefan pare intoarcerea la kynismul parintelui antic Diogene. Pentru Stefan, puterea nu e „ceea ce se vede“ si-l avertizeaza ca el, Calistrat, n-o va avea niciodata, fiindca nu e facut pentru aceasta, oricât ar trai cu iluzia ca se lasa dus de valul puterii: „In spatele puterii, cea care se vede…, sta adevarata putere; când ea, he, he, catadicseste sa apara. Uneori ea vine, asa, ca un fel de vietuitoare, de animal, sa zicem, si se asaza… acolo, exact in spatele ei. A puterii, a ceea ce se vede. Alteori, se poate sa se aseze si in alta parte, dai uneori de putere, de cea reala, adevarata, când nu te astepti, cei mai multi o iau drept ce nu este, se impiedica de ea, prostii, si-si blestema picioarele, dar… he, he, habar nu au ca era deja acolo. Acolo-sa“ (p. 428). Altadata ii vorbeste despre „nucleele puterii“ si despre „misterul“ ei, „puterea in sine“ care tine de ontologic, in sensul vointei schopenhaueriene si al vointei de putere a lui Nietzsche (Stefan trecuse si prin scoala filosofica a lui P.P. Negulescu): „Vezi ca despre astea nimeni nu sufla o vorba, nici teoreticienii marxismului, nici vreun filosof sau altul. Care s-au ocupat cu actiunea practica, cu, he, he, poezia asta, numita schimbarea lumii!“ (p. 432) De-acolo, de la nucleele de putere, a venit „boarea“ condamnarii tovarasului Luca, dar nu si a tovarasei Ana care „e libera, o poti vedea pe la concerte sau pe Calea Victoriei, ca si cum nu i-ar pasa – ei bine, cum iti spuneam, dupa izolarea astora parea ca centrul, focarul care ii sustinea – unii vorbesc de sustinerea sovietica, altii de altele, nu conteaza – a disparut, s-a diminuat. Ei bine, este exact pe dos si fii atent: puterea noastra, cât este ea, si, oricum, destul de… cruda, de tânara, trebuie sa tina seama si de istorie, vreau sa zic de istoria altor puteri: sa nu te grabesti sa faci victime, caci imaginatia, energia unora vor tese pe loc legende in jurul lor. Or, cu unele dintre aceste legende, chiar daca sunt false, e mai greu sa lupti decât cu fapte reale.“
(p. 433) Excluderea celor trei nu a stins focarul puterii, fiindca, adauga Stefan, „eu merg mai departe si spun ca, in ciuda evidentei, nu exista nici un fel de focar, de centru care-i sustinea de fapt. Nu, eu cred ca acest… centru, vârtej, focar abia acum incepe sa apara, in mod real. Nu, nu din pricina unei legende care sta sa se infiripe, nu, ci, cum sa-ti spun… din cauza necesitatii. El, acest focar-centru se pare ca… trebuia sa apara. Si, uite, ca a aparut!“ Greutatea a fost sa i se gaseasca numele, ca veritabil proces „de creatie“, puterea cautându-si in sine forma, spunându-i-se internationalism, iar tovarasii rusi – Cominform, dar in spatele acestor denumiri se afla alta, „ca un joc de cuburi, de papusi rusesti, de iluzii“, iar una dintre ele sau unele vor conduce lumea sau o buna parte a ei, in spatele lor aflându-se altceva, care va putea sa se numeasca spionaj, „munca de informare“, aparenta de „prostie“ care, insa, trezeste frica: „Ce spui, baietas, ti-e frica de… prostie, de prosti? Hai! Mie personal nu mi-e frica…“ (pp. 434, 435) Si inca un centru de putere, care face inutil internationalismul-nationalismul, Nae Ionescu si ceilalti: „Vorbesc de teoreticieni si nu de criminali“. Lor opunându-se un alt centru de putere, „evreismul, sionismul sau cum vrei sa-i spui“ (p. 436): „Ei bine, evreii, sa le spunem astfel, generic, desi mie nu prea imi plac generalizarile de acest fel, eu nu spun tiganii, ci unii tigani, unii români, unii evrei si asa mai departe! – ei bine, unii evrei nici nu au, nici nu vor avea incotro: se vor ascunde si vor actiona sub aceasta frumoasa eticheta de internationalism. Altii vor adopta mai degraba o alta eticheta, sa zicem: marea si indestructibila prietenie cu Uniunea Sovietica“ (p. 437). La ce vom fi siliti noi, românii, in fata acestor centre halucinante de putere? „Deci, pe scurt si… cinic, cum ar zice unii: noi, Românii, vom incerca sa invatam ceva din propria noastra istorie, peste… revolutie, peste prejudecati, chiar si contra unei anumite logici, a luptei si a incordarii, cu adevarat internationale, vreau sa zic unii dintre noi, cei care nu ne-am speriat prea tare nici pe front, indiferent care dintre ele, cel just sau cel injust. Ma asculti? Vom dezgropa, cum ar veni, ceea ce unii cred ca ar fi cumva reactionar, traditia adica. Vom face si va trebui s-o facem, dintr-o traditie paguboasa, inchisa, folosita si de altii, precum nesocotitii astia de legionari, una, daca nu a noastra, deocamdata, una… activa, calma, cât de cât lucida. Atenta la istorie, vreau sa zic, la istoria cea adevarata, cea care nu rareori, ca apa marii, se furiseaza sub alte cursuri, pânze de apa, sapând, ingropând ceea ce se cere, ceea ce se mai intâmpla, ci joaca asa, pe deasupra apei“ (p. 437).
Acest cinic de „mahala“, adica de margine, este, de fapt, supravegheat de centrul de putere, de Propagit, iar supraveghetorul, intermediat de al doilea frate Buzila, nu este altul decât Calistrat, care face, de fiecare data, informari scrise despre gândirea „batrânului“, catre Fritz, spre a fi stocate in vârtejul puterii. Iar Stefan stie asta, din opozitie, din „nenascut“, din „increat“ „cum ar fi zis domnul P.P. Negulescu“ (p. 440; sau Ion Barbu, adaug). Stefan invoca si „greseala“ lui Lucretiu Patrascanu, care a vorbit „de lucruri pentru care noi nu eram inca copti“, implicând „dorul de Eminescu“ (pp. 442, 443).
Fritz ii atrage atentia lui Calistrat ca, la urmatoarele intâlniri, Stefan, cinicul, nu va mai fi „nationalist“, ca politica lor este tactica „fractionarii“, de unde si ideea de a pune in fruntea Securitatii alogeni, dat fiind ca in români tovarasul sovietic Grisa nu putea avea incredere. Fractionarea in doua, in patru etc. nuclee de putere, spune Stefan, trebuia sa creeze adevaratul centru, „punct forte al puterii“, in care internationalism si nationalism sa fie fiecare „ascuns in celalalt“, proteic: „Ele se vor reinventa, se vor ascunde unele de altele si intre ele chiar; nationalistii se vor departaja net de alti nationalisti, iar internationalistii, oho, la acestia zarva va fi si mai evidenta, de-a dreptul spectaculoasa: unii vor luneca inca o data de partea Sovietelor, altii la partea noului Israel, altii de partea celor din diaspora, iar altii vor ramâne simpli umanisti, cei care vor binele omului de pretutindeni, astia, cred, vor fi cei mai periculosi“ (p. 457).
Pe acest fond de ambiguitati ale puterii, va invinge celalalt comunism, „caruia noi ii zicem, cam repede, cam infierbântat, ca-pi-ta-lism. Care e diferenta intre cele doua, eu acum, cam beat cum sunt, nu prea o vad cu claritate; comunismul, spunem noi, aboleste nu numai proprietatea privata, ci si exploatarea omului de catre om. Desfiinteaza sclavia, lucru pe care Americanii l-au facut acum trei secole. Dar… au desfiintat-o ei cu adevarat? Sistemul lor de marfuri si de valori nu a readus cumva din nou in societate forme de aservire, de sclavie – sigur forme foarte bine ascunse, fatarnice, absolut savante, uneori!… Iar noi, noi, in comunismul nostru viitor, noi vom reusi oare cu adevarat, oricât ne-am stradui si am fi de buna-credinta, sa eradicam orice fel de sclavie? (…) Aflam din ce in ce mai clar ca pe masura ce libertatea câstiga teren, la fel de mult teren, aproape, câstiga si sclavia; sigur alta decât cea antica; nu, as zice, ci acea sclavie de care avem nevoie – noi, mai exact, cei care au puterea, banii, armele si credinta ca ei sunt, orice s-ar spune, o rasa daca nu superioara, oricum cu alte drepturi, responsabilitati, se afirma acum!“ (p. 459)
Cum se vede, ratiunea cinica este necrutatoare si nepartizana. A scrie despre „obsedantul deceniu“ inseamna a scrie si despre post-comunism, reiterând doctrina kaghebista a lui Iuri Andropov despre cele patru stadii ale Partidului Comunist: 1) partidul isi asuma deschis numele de comunist si ia puterea prin revolutie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul si-l schimba, dând impresia unei noi revolutii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea si se resemneaza; 4) revine la putere intr-un cadru aparent democratic. Dar aceasta nu este decât una dintre fetele intoarcerii omenirii la impasul crizei sacrificiale, pe fondul instrainarii seculare de crestinism, care crestinism a facut posibila superba cultura si civilizatie europeana, cum demonstra si Constantin Noica intr-o carte testamentara (Constantin Noica, „Modelul cultural european“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993). In ultima convorbire cu Stefan, acesta ii atrage atentia ca „omul e rau din nascare si se naste foarte putin probabil cu aplecarea spre bine si sacrificiul de sine, cu siguranta insa cu apucaturi care ar face groaza, uneori, si fiarelor din jungla africana“ (p. 463). Crestinismul s-a nascut, cum am amintit deja, pentru a pune capat domniei Satanei in lume. Dar oamenii sunt robii dorintei mimetice, iar urmarea a fost aparitia relatiei dintre stapân si sclav, relatie care a stat si-n centrul gândirii lui Hegel. Stefan ii aminteste lui Calistrat ca, in conditiile unei lumi secularizate, in care Satana isi reocupa locul, P.P. Negulescu dadea solutia recunoasterii stapânului de catre sclav, recunoastere care a functionat in ordinea mitica, recunoastere care trebuie sa functioneze si de la stapân la sclav: „Când frica de celalalt, de moarte, e mai puternica decât frica de a nu fi. O ciudata legatura, as zice, sau necesitate, intre doi insi, in aparenta asemanatori: orgoliul, necesitatea de a fi, la unul, spaima de celalalt, de moarte, la altul, apoi, existenta, siguranta ca esti, ca un altul, in aparenta asemanator, a renuntat la dreptul, la pretentia sa esentiala de a te recunoaste pe tine, ca singurul care este. apoi, tot de la Hegel, mi se pare, urmeaza teoria muncii, a eliberarii prin munca, ceea ce se pare ca l-a inspirat si pe tânarul Marx“ (pp. 466-467). Maretia stapânului survine atunci când el nu este robit totalmente materialiceste si are pornirea de a inlesni sclavilor suportarea destinului, de a le crea unul multumitor, dovedindu-se „un inlocuitor, un intermediar al zeilor…, un om… foarte important, deasupra formelor, onorurilor imediat, sonore, pipaibile“
(p. 467). Asadar, problema nu e sa abolesti sclavia, cum au pretins modernii, in chip fatarnic, ci de a face suportabila conditia sclavilor, iata arta bunei guvernari. Sclavii moderni sunt cei care-si cauta singuri stapân, nenorocirea lor fiind atunci când nu-i gasesc. Stalin a vrut sa asigure suportabilitatea sclaviei pentru cei persecutati de istorie, preluând prerogativa infailibilitatii Papei, considerând paradisul „un fel de… biserica, o instanta sacrosancta care actioneaza fara patima – desi cere patos, patima, tuturor membrilor – fara nici un fel de partizanat, fara subiectivitate in folosul cauzei, in fapt, o instanta vie, miscatoare, e adevarat, in esenta ei insa stabila si rigida, inflexibila fata de taifunul ideilor umane, al anilor, al mentalitatilor. Partidul, ca un fel de monument impunator, ca o stânca enorma iesita la suprafata din noianul, suvoiul secolelor, luptelor sociale diverse, un capat de drum, un tarm sigur (…), o tinta dintotdeauna a omenirii, un vârf absolut, eliberator, recompensator, al tuturor erorilor si umilintelor, sacrificiilor si durerilor atâtor generatii“ (pp. 477-478).
Asadar, esenta comunismului este mimarea paradisului ceresc in paradis terestru, nefiind, in realitate, decât o enorma masinarie a crizei mimetice. Calistrat se pomeneste amenintat de a atinge, printr-o asemenea credinta, culmea cinismului, dar face eforturi de a se apara, producând si fapte onorabile. O ultima cucerire, micuta Mihaela Dolgu, s-a atasat de el atrasa de caracterul sau rece, cinic (p. 484). Intelegându-i potentele ratiunii cinice, il duce la un batrân care depasise 90 de ani, Michael Steiner-Sebastian, care traise mult in Franta si in Elvetia, grafician ratat si fizician amator, evreu cu ascendente germane si elvetiene, care promite a-i pune la dispozitie un caiet misterios. Era un ins total deosebit de Stefan. „Caietul“ se dovedeste a fi chiar batrânul, care ii ia locul lui Tempfli, ca maestru, convorbirile lor amintind de acelea ale lui Eckermann cu Goethe. Steiner citise pe Dostoievski, pe Stendhal, Vico, Nietzsche si era admirator al lui Napoleon. Era lecuit de orice frica.
Cu acest „caiet“ viu, revine, pentru a treia oara, deschiderea hermeneutica catre singura cale. Spre deosebire de Stefan, Steiner considera ca oamenii nu se nasc vinovati de pacatul originar. Ei au insa o alta vina, nu crestineasca, nu formala, „ci acuta, vie, prezenta, motor al tuturor victoriilor noastre prezente si viitoare“ (p. 522). Omul ar trebui smuls din familie, din sine insusi pentru a deveni om nou, format de „profesionistii fricii“. Ne-am afla in fata ultimului mare cinic al cartii, portretizat dupa aceeasi tehnica a contrapunctului. Frica e in strânsa corelatie cu intelegerea: „Totdeauna, aproape totdeauna, intelegerea, cea adevarata, adânca, reala este insotita de frica. Sigur, o alta frica decât râia asta care ne pândeste la orice colt de strada“ (p. 535). Steiner crede in existenta sufletului, ca victorie a omului si a materiei ajunsa in vârful evolutiei, acolo unde isi face loc alta logica, a tertului inclus
(p. 557) si unde isi are ratiunea si „nebunia“ lui Don Quijote – sublimul absolut. Steiner insa nu crede in sufletul propovaduit de religii: „M-a atras in primul rând aceasta existenta a sufletului in afara oricarei religii“ (p. 561), fara participarea vreunui zeu. Batrânul evreu distinge intre imperiul turcesc si cel sovietic: primul ne-a vrut doar birul, pe când cel sovietic ne vrea si sufletul. Unicitatea barbariei sovietice consta in aceea ca, in ultima instanta, ne-a cucerit cu ideea, nu cu armele, crede Steiner. De fapt, mai intâi cu armele si apoi cu masca ideii, pentru a da impresia ca ne aflam in sânul altei „religii“ mântuitoare. Gândirea cinica este tentata sa reduca si crestinismul la statutul de simpla religie, ca si cum si acesta s-ar fi supus mecanismului victimei ispasitoare aidoma tuturor religiilor si mitologiilor. Dar este, cum am mai spus, marea eroare „hermeneutica“ de a citi Biblia din perspectiva miturilor si nu de a citi miturile si religiile din perspectiva Bibliei, care cere o lectura non-sacrificiala. In incercarea de a distruge crestinismul, materialistii si rationalistii s-au slujit de o lectura sacrificiala a Noului Testament, lectura perpetuata si de catre postmoderni, care au recurs la o uzurpare a denuntarii mecanismului victimar impotriva crestinismului insusi. Stim ca mitul legitimeaza intotdeauna comportamentul persecutorilor, stergând urmele victimare. Noul Testament da dreptate victimei, pe când mitul persecutorilor. Girard a demonstrat ca gândirea postmoderna este neo-mitica, pe când cea crestina este realista, transmoderna. Girard observa ca geniul lui Nietzsche a inteles razboiul crestinismului cu victimizarea, subliniind asemanarea Patimilor cu sfârtecarea lui Dionysos. Totusi, s-a iluzionat ca impotrivirea Inocentului fata de violenta echivaleaza cu impotrivirea fata de viata, Nietzsche confundând orgia dionysiaca cu viata. De aici optiunea lui pentru mit impotriva crestinismului, considerat o religie a celor slabi. Ca adepti ai lui Nietzsche, postmodernii au retinut doar ostilitatea filosofului fata de crestinism si l-au „corectat“ numai in privinta violentei, pe care, desigur, o resping, acuzând, in mod paradoxal, ca perpetuatorul violentei este crestinismul, aducând, ca argumente, razboaiele religioase si Inchizitia. Acestea sunt, in realitate, caderi din crestinism, transformarea crestinismului in religie si in ideologie politica intoarse cu fata spre mit. Pe buna dreptate, Girard defineste postmodernismul (fie el neomarxist din perspectiva „corectitudinii politice“) ca fiind un ultracrestinism, mimetic, prin preocuparea rationalista fata de victime. Modelul insa e comunist, caci comunismul a pretins ca este o ideologie a apararii persecutatilor istoriei. Numai ca s-a ajuns la o exacerbare a mecanismului victimei ispasitoare, dupa legea identificata de Eminescu in istorie: Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau. Astfel, modernii si postmodernii nu s-au abatut de la calea mitologica a pagânizarii victimei, incât pretentia de a milita impotriva violentei nu face decât ca aceasta sa fie reintrodusa pe fereastra dupa iluzia ca fusese alungata pe usa ratiunii.
Intre alternativa crestina a victimei ispasitoare (a catolicului Tempfli) si cea rationalist postmoderna („umanista“ a lui Steiner-Sebastian), descinsa, de fapt, prin recul, din ideologia comunista, incearca protagonistul romanului brebanian sa gaseasca o a treia cale, Calea spre adevar. Experimentul sau de purificare, prin mecanismul mitic al victimei ispasitoare, in relatia cu vaduva, dând gres, crede a putea inlocui mitul cu rationalitatea transreligioasa a batrânului evreu. Dar faptul nu se poate petrece decât prin uzurparea Caii biblice. Aceasta ambiguitate da dramatism existential naratiunii brebaniene. Solutia gasita de Steiner era una blagiana, creatia: „eu nu cred intr-o existenta in afara creatiei“ (p. 599). Creatia pare a fi singura cale spre adevar, aceeasi cu a Mântuitorului, dar ea trebuie sa treaca prin conditia victimei. Iar cel care o incearca, pentru „trezirea“ lui Calistrat insusi, este Const. Buzila. Astfel ajunge la urechile lui Calistrat vestea uluitoare ca, protectorul sau, Const. Buzila, a ajuns la puscarie, dându-se drept Celalalt, un altul, victima ispasitoare, gest de ultim „cinism“. Adevarul, in comunism, trebuie cautat in puscarii: singura cale. Victima ispasitoare nu mai trebuie ucisa: „Da, fratele-meu, puscaria a fost dintotdeauna si o scoala a caracterelor, ca si a adevarului, dar mai ales astea, ale noastre, in special; e drept, cam incropite, dar n-avem decât sa le imbunatatim. Ha, ha, stii ca e mai greu sa ameliorezi, sa imbunatatesti, decât sa ucizi… ce zici? Scuza-mi cinismul, dar… era pe teava!“ (p. 607). Si reactia, tot cinica, a lui Calistrat: „Ha, ha, râdeam eu interior, va sa zica… adevarul se afla la puscarie!“ (p. 611).
Aflat in puscarie, Const. Buzila a facut saltul de la cinismul politic al Marelui Inchizitor la kynismul lui Diogene, Câinele, cel autoexilat in Butoi precum Buzila in celula de la Vacaresti. Aceasta imitatie pare sa se apropie de imitatio Christi, a Patimilor. O urmeaza si Calistrat, tot in postura de kynic, acum: „eu, câinele, omul ratacit, singuraticul din nascare…“ (p. 633). Caci, tot cautându-l pe Const. Buzila, victima de bunavoie, incepe degradarea pe toate fronturile: „Psihica, sociala, familiala (intre timp se casatorise si avea copii, n.n.), umana etcaetera“ (p. 632). Aceasta este singura cale, i-ar fi spus cautatul, in zadar, Const. Buzila: „Bine, daca ar fi fost lânga mine, mi-ar fi zis zâmbind labartat cu buzele sale extrem de groase si de rosii ca… alta cale nu exista; ca, ce mai, e singura cale; acolo, la fund, numai acolo, unde totul se dezgoleste si numai vanitatile si imposturile de altadata, dar si cele ale zilei vii, frematânde, asa-zis constructoare, ucigase! Ha, in numele, inca o data, al unui alt si nou adevar, al unei noi dreptati si al uni nou bine!“ (pp. 630-631)
Este oare calea urmata si de Rodion Raskolnikov, eroul din „Crima si pedeapsa“ al lui Dostoievski, sau de eroii din „Amintiri din casa mortilor“? Intre Tempfli si Steiner, Calistrat pare a urma calea între, trans. Asadar, din perspectiva unui ethos transmodern, al tertului inclus, invocat si de Steiner. Hazardul pe care a pariat Calistrat, lasându-se dus de val, se transforma in destin, caci el n-avea dreptul „ca atâtia altii“ sa duca „o viata calma, previzibila“, in respectul macar „mimat“ al contemporanilor sai. Aceasta este vocea venita dinspre iubirea devenita agapé in urma casatoriei cu Valentina, vocea „subconstientului“: „Nu, nu a fost posibil; asa s-a… hotarât, se pare, in acele sfere celeste sau nu mai stiu cum sa le zic: nu, dumneata, Cutare si Cutare, nu mai consemnam si initiala tatalui, oricum nu te vom scapa din vedere, ei bine, dumneata… trebuie sa-ti urmezi calea. Scurt. Si inca… fii recunoscator ca ti-o aratam noi, de parca un deget enorm, indicativ la extrem ar fi strapuns norii vremii tale, si te-ar fi condus, ca si pe acel individ numit Moise care si-a impins si el confratii, si pe ai sai, decenii la rând, si amare prin pustiuri sau altora, nu foarte multi, nehotarâti, ezitanti pâna la durere, si o anume, sa-i zicem, naiva imbecilitate, daca nu ne-am teme de un pleonasm atât de grosolan!/ Ai fost ales, ce mai, si anume ca tu insuti sa alegi, acesta e raspunsul! Urmeaza-l pe Acela, de care vorbesti si esti stapânit, tot mai mult, zi si noapte, obsesia aceasta care nu-ti da pace e cea care te ajuta, te indruma, te sprijina si, ha, ha, te poate si ucide sau, mai grav, detraca, daca n-o urmezi. In felul ei, aspru, e de partea ta, cum sunt toate lucrurile reale cu adevarat“ (pp. 631-632). Iar realul e de partea Paracletului (Acela), nu a mitului.
Astfel, „Singura cale“ este una dintre cele mai lucide carti care s-au scris vreodata în literatura românã, capodopera-sinteza a operei lui Nicolae Breban, sustinuta la o tensiune narativa exceptionala. Un text victimar, de o aspra consistenta estetica. Previziunea mea imediata e ca, in jurul si impotriva ei, se vor strânge, deopotriva, atât cârtitorii bolnavi de mitologia estetismului, cât si cei inchisi in political correctness. Cu atât mai bine. Fiindca „Singura cale“ este unul dintre marile romane transmoderne, in varianta cinic/kynica.
Autor: THEODOR CODREANUApărut în nr. 398