Constantin Stoiciu, Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap, Editura Alfa, 2014
Noul volum cu acest titlu insolit al reputatului nostru coleg de literatură şi de colaborare permanentă cu revista Cultura, Constantin Stoiciu, ne trimite spre experienţele suprarealiştilor. Despre unul dintre romanele sale anterioare, O natură fericită, am scris pe larg în volumul Cărţile prietenilor mei. La sfârşitul acelei cronici promiteam să mă ocup şi de romanul său Răfuiala, dar din motive de sănătate n-am mai reuşit s-o fac. Am acum posibilitatea să citesc şi să recomand această lectură deosebită, nu doar celor care cunosc şi preţuiesc opera lui vastă, de prozator, de cineast, de publicist şi editor, din România şi din Canada, ţară în care Constantin Stoiciu şi distinsa lui soţie (foarte talentată) s-au exilat în 1981.
Trebuie să observ, de la bun început, că şi în noua sa carte întâlnim acelaşi autor în mare vervă, cu stilul său care trece mereu de la substanţa epică şi tipologia personajelor la trimiteri şi dezvăluiri care seamănă cu radiografiile extraordinare pe care le-a făcut, de ani de zile, societăţii de ieri, dar mai ales celei de azi, în eseistica şi pamfletele sale. De unde avem, ca literatură, o atmosferă de roman flaubertian împânzit de minuţiozităţi balzaciene, care sunt împinse până la ironia muşcătoare şi fanteziile lui A. Jarry. Autori francezi, dintr-o literatură a cărei limbă o foloseşte, uneori, Constantin Stoiciu în romanele şi publicistica sa, înţesate de neologisme franţuzeşti îmbinate cu graiul nostru neaoş, cotidian. Iar de aici, stilul acesta colorat, vivace, foarte îmbietor la lectură.
Această nouă carte a fost inclusă de editură în colecţia „Strada ficţiunii“ şi în „Lista lui Alex. Ştefănescu“, reputatul critic care o şi prefaţează cu Farmecul istorisirii. Reproduc acest început: „Constantin Stoiciu nu are nevoie de o prezentare. Deşi s-a expatriat şi s-a stabilit în Canada în 1982, la 42 de ani, numele său nu a fost uitat. Îl cunosc iubitorii cinematografului românesc (ca scenarist al unor filme care s-au bucurat de succes: Dimineţile unui băiat cuminte, 1967 (premiat la Festivalul de la Cannes), Decolarea, 1971, Vilegiatura, 1973, Filip cel bun şi multe altele. Îl cunosc iubitorii literaturii române (ca autor al volumelor Dimineaţa, 1966, Peştele de fontă, 1968, Trufie, 1974, Pasarela, 1979 etc.). Chiar şi cărţile scrise în franceză şi publicate la Montréal (Le Roman du retour, 1992, De l’Insouciance, 1993, Fragments frivoles d’éternité, 1998 ş.a.) au fost – multe dintre ele – traduse în română şi citite şi în România.
Foarte cunoscută este în ţara de origine a scriitorului şi activitatea sa de editor (datorită, probabil, şi litigiului pe care l-a avut cu Gabriel Liiceanu, pe tema numelui Editurii Humanitas, editura lui Constantin Stoiciu cu acelaşi nume, din Canada, fiind mult mai veche).
Iată că acum Constantin Stoiciu ne-a propus o nouă carte, plăcut ritmată, plină de viaţă şi de vis, marcată de experienţa sa de cineast. Este o plăcere să citeşti această carte. Poţi chiar să-ţi închipui, când o deschizi, că te aşezi într-un fotoliu şi te uiţi la un film“.
Ca şi în romanul O natură fericită, autorul a ţinut să publice un „Prolog“. Dar, înainte de a poposi la el, Constantin Stoiciu ţine să ne mărturisească în prealabil: „Autorul n-a purtat decât de două ori în viaţă pălării. În adolescenţă, probabil pentru a impresiona vreo colegă de liceu, câteva săptămâni, în plină iarnă, până i-au degerat urechile. Mai de curând, s-a întâmplat ca autorul să primească în cadou o pălărie neagră, cu borurile căzute, dintr-un material moale. Era tot iarnă şi, cum nu reuşea s-o poarte fără să pară nici supărat pe lume şi nici prea bine dispus, autorul a renunţat la ea şi a început să scrie povestea lui Timotei şi a vieţii care e o plimbare cu pălăria pe cap“.
După un asemenea înscris, oarecum amuzant, autorul trece la alt registru, mai grav, cu un accent polemic, chiar vituperant, alegând acest citat din Dino Buzzati: „… În consecinţă, voi toţi cei care aţi vrut să schimbaţi lumea şi n-aţi înţeles chiar nimic duceţi-vă în… mamelor voastre, şi sunt politicos“. Ca apoi autorul român să noteze: „Dedicat încă celor încă nedumeriţi“.
Eu fiind dumirit încă de multă vreme, am trecut mai departe la lectura întregii cărţi, ale cărei structuri şi desfăşurare ni le prezintă autorul în Prologul din care citez: „L-am văzut pentru prima oară pe Timotei într-una din aceste gări părăsite spre sfârşitul primăverii. Era îmbrăcat aşa cum îl ştiam, costum cu vestă şi cravată, pantofi de vară şi pălărie de paie de care nu s-a mai despărţit până în toamnă. L-am văzut apoi de fiecare dată când treceam spre Constanţa sau Bucureşti la fel îmbrăcat, de câteva ori, când ploua, adăpostit sub o umbrelă albă. Am locuit cândva, în altă viaţă, în acelaşi bloc cu el, în Titan, avea o garsonieră la etajul patru şi era funcţionar sau profesor pe undeva. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne încrucişam uneori, ne salutam, schimbam câteva vorbe. Îl găseam puţin ciudat şi trist, dar nu puteam spune pe atunci de ce. Se flecărea la bara unde se băteau covoarele şi în piaţa improvizată în marginea grădinii cu nuci că nu e însurat cu o frumuseţe bucureşteană care i se agăţa de braţ de îndată ce ieşeau din bloc; nu înţelegea să-l împartă cu amatoarele de aventuri, numeroase, în cartierul abia construit. Într-o zi frumuseţea a dispărut şi n-a mai fost văzută niciodată. După câtva timp a dispărut şi Timotei, dar numai câteva săptămâni. Când s-a întors, era ca şi cum abia s-ar fi trezit din somn şi mi s-a părut şi mai trist ca altădată. La bara de bătut covoare şi în piaţă a fost încurcat după aceea cu o blondă de la parter cu zâmbet alunecos şi sâni generoşi, o ducea uneori dimineaţa în oraş cu Trabantul; bărbatul, care făcuse filme, îi fugise în Germania şi o lăsase cu un băieţel“.
Tot de aici aflăm că, în altă călătorie cu trenul, după zece ani de exil, autorul întâlneşte un ciudat personaj, pe care ni-l prezintă semnificativ pentru tot restul povestirii:
„La începutul toamnei, pentru ultima oară în drum spre Bucureşti, am călătorit în acelaşi compartiment cu un avocat sau un comis voiajor. S-ar fi putut să nu fie avocat şi nici comis voiajor, avea ceva milităros în felul cum stătea costumul negru fără nici o cută pe el, în expresia sfidătoare a obrazului şi în felul de a vorbi, sec, ca şi cum fiecare cuvânt rostit ar fi avut ceva definitiv. Când trenul a trecut prin gara părăsită şi silueta lui Timotei încremenit la adăpostul umbrelei albe în mijlocul peronului m-a frapat din nou, avocatul sau comis voiajorul, aşezat pe bancheta din faţa mea, la fereastră, a întors şi el capul să-l privească. Atunci am simţit că picioarele îi tremurau.
– Mă înşel, a zis după ce trenul s-a îndepărtat, sau tipul de-adineaori, cu umbrela, v-a intrigat?
– L-am cunoscut cândva, am răspuns.
– Îmi datorează libertatea, a continuat pe tonul lui sec. Mi s-a povestit despre nebunia asta a lui de a privi trenurile care trec, dar n-am crezut. Acum m-am convins. Râse la fel de sec, scurt, cazon. Mă întreb dacă doi-trei ani de închisoare nu l-ar fi răcorit la cap. Libertatea e un bun preţios, cred că sunteţi de acord…
– Bineînţeles, dar dacă nu vă cer prea mult, cu ce s-a făcut vinovat?
– Îmi cereţi prea mult. Tot ce vă pot spune e că în cariera mea cazul lui a contat. În fine, ca să vă faceţi totuşi o idee, vă amintiţi poate de o fostă vedetă de televiziune, o ştiristă cum se zice cu un barbarism, şi de scandalul din urmă cu doi ani…
– Îmi amintesc, da, vag. (Citisem ceva în ziare, pe Internet.) Dar ce-a căutat el în povestea asta?
– Viaţa e parşivă, cred că sunteţi de acord. (Am înclinat capul, nu puteam să nu fiu de acord.) Chiar şi cei mai obişnuiţi, mai neînsemnaţi, mai simpli oameni sunt puşi câteodată în situaţii, ca să zic aşa, cunoaşteţi cuvântul, inextricabile. Frica, prostia, laşitatea, stupoarea, nebunia îi pierd… În cazul în speţă, mi-a fost destul de greu să-l salvez. În fine, am avut multă simpatie pentru el, chiar şi un fel de prietenie…
A tăcut şi am tăcut şi eu. Ciudatul, tristul, anonimul, obişnuitul, neînsemnatul Timotei din anii tinereţii în care locuiserăm în acelaşi bloc de prefabricate din Titan amestecat într-un scandal erotico-politic şi eşuat într-o gară părăsită unde trenurile nu opreau niciodată, curios destin! Dar fără hazardul călătoriei cu trenul în acelaşi compartiment cu un avocat sau un comis voiajor, amândoi experţi în mistificarea realităţii, nu mi-aş mai fi amintit niciodată de el şi nici n-aş fi ţinut să aflu ce s-a întâmplat în acel sfârşit de vară“.
Deci, acest straniu roman istoric, realist, dar uşor suprarealist cu atât mai original şi mai convingător în semnificaţiile sale filosofice şi morale, gâlgâie de viaţă adevărată şi, din când în când, îşi imprumută aripi de zbor fantastice. Este un roman în care pe bună dreptate spunea Alex. Ştefănescu „bogăţia, invidia, meschinăria, politicul, iluziile, dragostea, moartea se conjugă pentru a alcătui o imagine autentică şi sesizantă a realităţii româneşti“.
M-aş bucura dacă şi alţi critici şi istorici literari s-ar ocupa de această carte şi de acest autor, pe cât de înzestrat, pe atât de incomod pentru societatea actuală şi chiar pentru lumea noastră literară.