Se împlinesc la începutul acestei prim&â259;veri zece ani de la plecarea definitiv&â259; a poetului Mihai Ursachi din „mahalaua celest&â259;“ a &â354;ic&â259;ului, cum a numit-o el atât de inspirat (i de memorabil. Postumitatea sa, ca (i a altor scriitori de altfel, ne-ar putea îndrept&â259;)i s&â259; vorbim de un „caz“ privind repedea intrare în uitare a acestui poet important (i atât de supralicitat în timpul vie)ii, al c&â259;rui nume a r&â259;mas mai mult pe frontispiciul Casei de cultur&â259; din Copoul Ia(ilor (i pe u(a s&â259;lii de festivit&â259;)i a filialei Uniunii Scriitorilor. A mai r&â259;mas (i automobilul adus de el de peste Ocean, expus în parcul de la Casa Pogor, sediul Muzeului Literaturii Române. Figura, mai bine zis poza poetului (i îndeosebi cea a omului Mihai Ursachi d&â259;inuie mai ales în amintirea admiratorilor s&â259;i, în majoritatea lor ie(eni. Dar chiar (i pentru cei care l-au adulat, el pare a fi, cum constata Nichita Danilov într-un eseu-portret din volumul „Portrete f&â259;r&â259; ram&â259;“ – „un autor clasat“. Ne-ar fi foarte la îndemân&â259; s&â259; ne lament&â259;m (i s&â259; canton&â259;m în formule retorice de genul: la ce bun poe)ii în vremuri precum cele pe care le tr&â259;im! Sau în truisme ca acesta: dup&â259; moarte, to)i scriitorii trec printr-un con de umbr&â259;, apoi lucrurile se rea(az&â259;. În treac&â259;t fie zis, s-a dovedit nu o dat&â259; c&â259; ele, lucrurile, vreau s&â259; spun valorile, nu se rea(az&â259; de la sine. Oricum, m&â259; num&â259;r printre cei ce nu concep o antologie a poeziei române(ti contemporane (i chiar a poeziei noastre de la începuturi (i pân&â259; în prezent din care s&â259; lipseasc&â259;, de pild&â259;, „Poemul de purpur&â259;“ al lui Mihai Ursachi.
Dup&â259; evenimentele din decembrie ’89, Mihai Ursachi a primit în America numeroase apeluri de la intelectuali (i scriitori din )ar&â259; care îl implorau s&â259; se întoarc&â259; grabnic acas&â259;. Ori de câte ori rememora acele momente de mare emo)ie ochii i se umezeau. Se autoexilase în 1981, când a plecat în SUA cu o burs&â259; a Uniunii Scriitorilor. Avea atunci 40 de ani (i î(i publicase cele mai importante c&â259;r)i, dându-(i practic întreaga m&â259;sur&â259; a talentului. Ceea ce a scris dup&â259; întoarcerea sa, în aprilie 1990, altfel insignifiant (i cantitativ, nu a mai atins nivelul poemelor din c&â259;r)ile ap&â259;rute în anii ’70.
În America, unde a stat zece ani, (i-a dat doctoratul în filosofie (i a func)ionat ca lector la dou&â259; universit&â259;)i. Dar nu doar atât. Într-un interviu ap&â259;rut în „Adev&â259;rul literar (i artistic“, mi-a vorbit de toate presta)iile lui din perioada exilului: „Am fost salvamar la Pacific, lector la Universitatea statului California, pre(edintele Comunit&â259;)ii române(ti din Texas (i nu mai pu)in profesor de înot“. Pân&â259; la plecarea din )ar&â259;, ca (i dup&â259; ce a revenit a locuit în &â354;ic&â259;ul Ia(ilor din faimoasa „vale a plângerii“, spa)iu intrat în mitologia literar&â259; datorit&â259; lui Creang&â259; (i faimoasei Bojdeuci, care, în aprilie 1918, a devenit primul muzeu memorial din România. Mândru de a fi al doilea scriitor dup&â259; genialul humule(tean tr&â259;itor în universul înnobilat de acesta, poetul a proiectat-o metaforic printre constela)ii: „mahalaua celest&â259;“. Modesta sa cas&â259; de aici era deschis&â259; tuturor scriitorilor (i arti(tilor din Ia(i sau din alte p&â259;r)i. &â350;i nu numai lor. Locatarul ei, amfitrion insolit, se sim)ea în ambian)a mai degrab&â259; rustic&â259; din &â354;ic&â259;u în centrul Lumii, tr&â259;ind, m&â259;rturisea el, mai acut (i mai profund decât oriunde altundeva, sentimentul infinitudinii Cosmosului. Intelectual rasat, erudit, cu o biografie nelipsit&â259; de episoade dramatice – arestat (i condamnat politic în timpul studen)iei, a stat trei ani în pu(c&â259;rie 0u, Mihai Ursachi era seduc&â259;tor. Fascina nu numai prin spirit, ci (i prin boemia (i histrionismul s&â259;u. Fascina)ia o exercita mai ales asupra scriitorilor tineri (i, în general, asupra celor, nu pu)ini veleitari, care aspirau la gloria literar&â259;. Pentru to)i ace(tia era Magistrul, cu majuscul&â259;, de la care chiar aveau multe de înv&â259;)at, nu îns&â259;, desigur, (i cum s&â259; scrie poezie, de(i, în America, Ursachi )inuse cursuri de crea)ie literar&â259;.
Poetul, departe de orice epigonism, se înscrie în stirpea spiritual&â259; a lui Eminescu, pentru care avea un adev&â259;rat cult. Nu unul dintre cele ce anchilozeaz&â259;, sterilizeaz&â259;, ci, dimpotriv&â259;, care poten)eaz&â259;, reîntemeiaz&â259;, catalizeaz&â259;. Îmi amintesc acum de un excep)ional eseu al s&â259;u (rostit liber în fa)a unei audien)e selecte, format&â259; din poe)i, prozatori, critici, oameni de art&â259;) despre „Od&â259;, în metru antic“, pe care l-am înregistrat (i l-am publicat apoi în „Adev&â259;rul literar (i artistic“. Un eseu ce l-ar fi putut umple de invidie pân&â259; (i pe neîntrecutul de nimeni
G. C&â259;linescu.
Mihai Ursachi a debutat târziu, abia în 1970, cu volumul „Inel cu enigm&â259;“. Dintre c&â259;r)ile ce au urmat, trei sunt cele care îl definesc (i îl individualizeaz&â259; în lirica româneasc&â259; contemporan&â259;: „Misa solemnis“ (1971), „Poemul de purpur&â259; (i alte poeme“ (1974) (i „Diotima“ (1975). Dac&â259; nu prin vârsta biologic&â259;, prin cea a crea)iei Mihai Ursachi este una dintre vocile cele mai originale ale genera)iei / promo)iei ’70, despre care, de la o vreme încoace, critica vorbe(te tot mai pu)in (i, în fond, p&â259;gubitor pentru imaginea valoroasei literaturi, a marii poezii ce s-a scris în România dup&â259; „obsedantul deceniu“. Cu Mihai Ursachi critica a fost neîng&â259;duit de zgârcit&â259;, iar în ultimul deceniu aproape total indiferent&â259;. Mai demult, despre poezia sa s-au pronun)at totu(i critici importan)i care i-au relevat liricitatea (i cu prec&â259;dere metafizica. I-a( aminti pe Lucian Raicu, Lauren)iu Ulici, Mircea Iorgulescu sau Gheorghe Grigurcu. Au fost remarcate rostirea oracular&â259;, solemnitatea, tonul ceremonios, gesticula)ia romantic&â259;, jocul de m&â259;(ti, inflexiunile amintind de odele lui Hölderlin (Ursachi era (i un bun cunosc&â259;tor al poeziei germane, el având temeinice studii de germanistic&â259;), melancolia moldoveneasc&â259;, recursul la alegorie (i stilul baladesc prin care se înrude(te cu poe)i ca &â350;tefan Aug. Doina(, dar (i doza de artificialitate. Vârful crea)iei sale îl constituie, cred, „Poemul de purpur&â259;“. Poetul însu(i îl considera astfel. În interviul din care am mai citat, ap&â259;rut în 1992, el se confesa: „«Poemul de purpur&â259;» nu-l voi putea dep&â259;(i niciodat&â259;. Este o realizare de seam&â259; a limbii române, a(a cum au remarcat to)i criticii care au scris despre mine. Este publicat (i în alte limbi, cele mai reu(ite t&â259;lm&â259;ciri fiind în german&â259;, francez&â259; (i american&â259;“. În America au ap&â259;rut mai multe versiuni.
Într-un alt interviu, publicat în 1998, tot în „Adev&â259;rul literar (i artistic“, apoi într-un volum – „Paralele inegale“ – ap&â259;rut la Polirom (2003), Mihai Ursachi îmi spunea c&â259; deviza sa, dup&â259; care s-a condus în via)&â259;, a fost una împrumutat&â259; de la Goethe: „Werde was du bist!“ („Devino ceea ce e(ti!“). Iar el a devenit ceea ce este: un mare poet. Pentru a argumenta, a( alege cântul al VI-lea din capodopera sa, „Poemul de purpur&â259;“. S&â259;-l recitim acum, când au trecut zece ani de când cel ce „ducea pe um&â259;r un crin ca pe-o pu(c&â259;“ (i-a schimbat teritoriul plimb&â259;rilor, cu mâinile ve(nic la spate (i cu aerul s&â259;u maiestuos, din gr&â259;dina Copou în Câmpiile Elizee: „Iubito, hai s&â259; ne juc&â259;m / de-a Ildiko (i de-a Attila. / Acesta-i cortul meu de bl&â259;ni / în care te-am adus cu sila. // Dar jocul nu’i adev&â259;rat, / vedem fantasme ca nebunii, / a fost odat&â259;-un împ&â259;rat… / Nunta(ii-ace(tia nu sunt hunii. // Iubite, oare pentru ce / e-atât de ro(u acest fluviu? / &â350;i numele lui care e ? / Iubito, – acesta e Danubiu. // Iubite, oare fra)ii mei / dorm lini(ti)i în ro(ii ape? / &â350;i oare tata e cu ei? / Iubito, vino mai aproape. // Iubite, toate au trecut, / s&â259;’)i spun un vis din multe vise: / dar mai întâi s&â259; te s&â259;rut, / c&â259;ci toate u(ile’s închise. // P&â259;rea c&â259;-am fost copii cândva / în verdele Septentrion / (i doica noastr&â259; ne citea / din cartea lui Marcel Brion. / C&â259; ne juc&â259;m un straniu joc, / un joc cu fl&â259;c&â259;ri (i cu sânge; / iubite d&â259;’mi acum te rog / pumnalul t&â259;u, ceva m&â259; strânge. // S&â259; ne juc&â259;m un joc frumos, / ce se va scrie în istorii / – Deasupra pustei colbul gros, / (i lung s&â259; tânguie cocorii“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 459