Cannes 2014
Nu m-am gândit până acum – deşi am scris o carte întreagă despre Cannes (al românilor, este adevărat) –, la funcţionalitatea internă a juriilor în derularea istoriei unui festival atât de mare precum cel aici comentat. Ar fi de văzut ce efect are componenţa conclavului (ca o ceartă a sexelor), ce ar putea însemna vârstele diferite ale membrilor, ca şi provenienţa lor etnică, apartenenţa religioasă sau preferinţele lor tematice şi de stil ori, pe de altă parte, cât de mult i-a onorat festivalul până la acea oră. Mai sunt de cercetat, de asemenea, opţiunile juriilor, pe decenii, pe perioade mai mari, în relaţie cu climatul politic şi social, chiar cu preferinţele din anul precedent.
Nu intru aici într-o asemenea analiză, mai degrabă de tip sociologic, dar nu pot să trec peste faptul că, în vreme ce anul trecut, de pildă, Palme d’Or revenea unui film încins, etalând o lungă partidă, amânată, întreruptă, reluată, în totul carnală, între două tinere pariziene, în 2014, juriul patronat de neozeelandeza Jane Campion a ales să aducă în palmares alt fel de probleme, legate de familie, de cuplu, de relaţia dintre părinţi şi copii. Ne întrebăm în ce măsură orientarea către realitatea esenţială ţine de prezenţa în fruntea juriului a unei cineaste implicate, preocupate de situarea omului în mediul său social, în climatul familial şi de muncă şi, de asemenea, ce rezonanţă ar fi de subliniat când ştim că venerabilului şi altminteri excelentului preşedinte al festivalului, Gilles Jacob (în funcţia supremă din 1999, dar lucrând pentru Cannes de mult mai multă vreme), îi urmează Pierre Lescure, cu vederi socialiste, antrenând, desigur, o altă abordare a actualităţii.
Ceva din cele mai sus se regăsesc în tabloul premiilor oferite de ediţia a 67-a, nu de mult încheiată, a Cannes-ului. Căutarea identităţii umane este numitorul comun al producţiilor ajunse pe listele juriilor. Este subliniat contextul neeschivat, nealterat prin tratamente digitale, de efect şocant şi imponderabil. Jocul ficţional este oarecum aplanat, iar diegeza este produsul intern al unei naraţiuni cu şi pentru personaje. Individul este adus cu picioarele pe pământ, plantat în solul său, în cercul familial, în orizontul geografic, teluric, în prezentul său imediat.
Nu extind consideraţiile de acest gen, deşi ar trebui operată şi o asemenea investigaţie, acum când încerc să configurez elementele unui palmares apreciat de unii comentatori ca fiind prea categoric (Le Monde, de pildă, îl eticheta ca radical), în vreme ce alţii subliniază configuraţia lui feministă. Poate fi luată ca atare şi atitudinea didactică, maternalistă, a unui juriu atent să recunoască valorile confirmate în timp, unele chiar la Cannes, dând o şansă tinerilor cu adevărat talentaţi, împăcându-i şi pe cei consacraţi, fără a le acorda genul de premii pentru întreaga operă, acestea semănând, cum observa un comentator, cu o recompensă care anticipează funeraliile.
Antenele criticii internaţionale au funcţionat şi de această dată cu exactitate. Premiul FIPRESCI, atribuit cu o zi înaintea galei finale de la Palais, punea primul pe listă Sommeil d’hiver de Nuri Bilge Ceylan, la Competiţia Oficială, oferind alte două premii, pentru Jauja de Lisandro Alonso (Un Certain Regard) şi respectiv Les Combattants de Thomas Cailley (Quinzaine des Réalisateurs). Nici un fel de argument nu a însoţit în acest an palmaresul criticilor, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul juriului ecumenic care, ca de obicei, face cunoscută motivaţia sa. Primul pe lista acestuia a fost Timbuktu, o coproducţie Franţa-Mauritania, semnată de Abderrahmane Sissako, apreciat pentru umorul şi tonul său reţinut, într-o poveste plasată la Tombouctou, unde localnicii se luptă să-şi păstreze tradiţiile, acceptând apariţia mijloacelor moderne, dar fără a admite atitudinile extremiste. Un cuplu tânăr de îndrăgostiţi necăsătoriţi sunt ucişi, victime ale intoleranţei religioase. Filmul a stat mult timp pe primele locuri, dar juriul condus de Jane Campion avea să-l lase pe dinafară.
Cum am început, de astă dată, cu juriile altor secţiuni, voi continua notând titlul încununat cu Camera d’Or, Party Girl, prezentat la Un Certain Regard, sub o triplă semnătură regizorală: Marie Amachoukeli, Claire Burger, Samuel Theis. Ultimul menţionat îşi convinge mama, Angelique Litzenburger, să-şi joace propriul rol. Este povestea unei femei de şaizeci de ani care îşi duce viaţa într-un bar de noapte, cu clienţi din ce în ce mai puţini. Unul dintre ei, Michel, se îndrăgosteşte şi o cere în căsătorie. O viaţă periferică, într-un film greu de aşezat într-un sistem, un film de echipă, cu personaje reale, neintimidate de spectrul ficţiunii cinematografice. Pentru a fi înmânat premiul (atribuit începătorilor), Nicole Garcia, preşedinta juriului la Camera d’Or, a venit însoţită de Gilles Jacob. S-a înregistrat astfel primul şi cel mai emoţionant moment al galei. Din fotoliul de preşedintă a juriului oficial s-a ridicat şi a venit alături de preşedintele festivalului, Jane Campion însăşi. În picioare, întreaga sală a aplaudat minute în şir. Cameramanii au prins şi imaginea cu succesorul din fruntea Cannes-ului, Pierre Lescure, aplaudând alături de toată lumea. Când a părăsit scena, intrând parcă în istoria cinematografiei universale, Gilles Jacob a mers drept, în timp ce flutura mâna, ca un semn de adio, fără cuvinte, fără să vrea să înduioşeze acest univers care, din nou, i-a putut aprecia gentileţea, discreţia şi, nu mai puţin, umorul.
După cum se ştie, se acordă Palme d’Or şi pentru scurtmetraje, categorie la care a câştigat Leidi de Simon Mesa Soto, producţie spaniolă de şcoală. Leidi – care locuieşte cu fiul ei mic, un bebe, alături de mama ei – nu vrea să revină acasă până nu află ce s-a întâmplat cu logodnicul ei, Alexis, despre care cineva îi spusese că l-a văzut cu o altă fată. Un premiu special a primit la Un certain Regard, fiind menţionat şi de Juriul ecumenic, Le Sel de la terre de Wim Wenders şi Juliano Ribeiro Salgado. O mărturie asupra condiţiei umane surprinse în cadrul unor evenimente recente (conflicte internaţionale, exoduri, foamete etc.). Documentarul este alcătuit din imaginile adunate de-a lungul a patru decenii de fotograful Sebastiao Salgado, al cărui fiu, Juliano Ribeiro, l-a însoţit pe regizorul Wim Wenders pe urmele tatălui său. Fiind bolnav, cineastul a lipsit de la doar două investigaţii: în nordul extrem al Siberiei şi în voiajul cu balonul deasupra Namibiei. Peisajele sunt uluitoare, iar ultima parte ne duce în ferma de familie a lui Salgado, în Brazilia, la Aimores, unde acesta a plantat două milioane de arbori, spre a diminua efectele despăduririi.
Nu putem trece peste un alt moment. Prezentat la Quinzaine, Trece şi prin perete de Radu Jude a obţinut o menţiune. Nu este puţin, dat fiind numărul restrâns al scurtmetrajelor intrate în competiţie, ca şi al titlurilor româneşti de la această ediţie. Echipa filmului a fost reprezentată cu brio, cu un aplomb impresionant, de Sofia Nicolaescu, aici în rolul unei fetiţe de chiar vârsta interpretei, pe care, însă, cu siguranţă, cititorii şi-o reamintesc din Toată lumea din familia noastră, unde personajul jucat de ea era sarea şi piperul povestirii.
Premiile din Competiţia Oficială
Pe cât de echilibrat, pe atât de surprinzător şi de radical, împăcând contrariile, dar şi nedreptăţind câteva titluri, ca şi pe regizori şi pe unii interpreţi remarcabili, palmaresul 2014 arată preocuparea de a aduce în faţă oamenii care contează în perspectiva următoarelor ediţii, în primul rând tinerii, fără a-i ignora, a-i trimite în uitare pe cei care au contat, totuşi, cândva şi încă înseamnă mult pentru cinematograful actual.
Onorând aşteptările, ca şi consensul criticii mondiale, Palme d’Or a fost atribuit celui mai lung film din festival (3 ore şi 16 minute), Winter Sleep de Nuri Bilge Ceylan. Cineastul turc nu este deloc un necunoscut la Cannes. A reuşit cinci selecţii la festival, de unde a plecat cu un Grand Prix şi un Premiu al juriului.
Aydin, un fost actor, se retrage pentru a scrie o istorie a teatrului turc, ocupându-se totodată de un hotel, alături de o soţie, Nihal, tot mai îndepărtată sentimental, şi de sora acestuia, încă marcată de un divorţ recent. Izolarea, aerul nostalgic îl apropie de Cehov, în vreme ce colorarea psihologiilor ne duce într-adevăr cu gândul la Bergman. O reuşită comedie umană, într-un peisaj impunător, a cărui frumuseţe se asociază cu îngheţarea peisajului interior, corespondentul unei ierni somptuoase, intrate într-un somn lung. Sunt multe lucruri care ne fac să ne aducem aminte de A fost odată în Anatolia, prezentat la Cannes în 2011. De altminteri, şi în filmul acum premiat spaţiul exterior este asigurat de aceeaşi geografie specială, a Anatoliei, cu climatul ei inconfundabil. Pentru a oferi Palm d’Or, Jane Campion a fost ajutată de tandemul cel mai mediatizat în seara galei: Uma Thurman şi prodigiosul Quentin Tarantino, un neobosit om-spectacol.
În festival, a fost marcată împlinirea unui secol de la apariţia cinematografului turc, dar nu cred că este vreo legătură directă cu această coincidenţă, menită să motiveze situarea filmului lui Ceylan pe cel mai râvnit loc din palmares. Regizorul a dedicat filmul tinerilor şi celor care au murit recent în demonstraţiile antiguvernamentale din Turcia.
Cu siguranţă, atribuirea Marelui Premiu producţiei italiene Le Meraviglie a constituit marea surpriză. Departe de forfota şi alergătura din zilele festivalului, îmi arunc mai liniştit ochii peste pronosticurile găzduite de principalele reviste (de limbă engleză şi franceză) ce oglindesc pas cu pas derularea evenimentelor. Constat ceea ce ştiam, de fapt. Nici una dintre ele nu-i dau şanse la un loc în palmares, dar iată că Les Merveilles/The Wonders, în regia tinerei Alice Rohrwacher (aflată abia la al doilea lung metraj), smulge al doilea loc al ediţiei. Încerc să cred că au contat şi preferinţele preşedintei de juriu, în ale cărei opţiuni acest gen de povestiri, rupte din realitatea vieţii familiale, s-a evidenţiat cu pregnanţă. În rolul feminin principal, Gelsomina (părând o replică la personajul cu acelaşi nume din La Strada, unde Federico Fellini o distribuise pe Giulietta Massina), a apărut Alexandra Lungu, ai cărei părinţi, de origine română, au venit să o susţină şi în festival. Adolescenta a declarat că filmul a transformat-o într-o apicultoare de performanţă, dorind, însă, să se dedice actoriei. Şi aici, un peisaj deosebit: apropierea toamnei în câmpia din preajma unui sat din Umbria, nu departe de Toscana, regiunea natală a regizoarei, ea însăşi având o dublă origine, italo-germană. Filmul trece de la realitate la ficţiune, mutând personajele din cadrul unor mici minuni locale (lumini şi umbre campestre, proximitatea animalelor de casă) în cel al marilor efecte miraculoase, cum este show-ul de televiziune Le Pays des Merveilles, în realizarea căruia, pentru a interpreta rolul unei vedete, Milly Cantena, a fost convocată Monica Bellucci. În ciuda voinţei, cam dictatoriale, a unui tată a patru copii, cea mai iubită de el şi cea mai harnică, Gelsomina, este prima pregătită să destrame visul şi să plece din acest spaţiu al unei izolări euforice.
Surpriza parcă s-a diminuat când, pentru a oferi premiul, a fost invitată în scenă o italiancă, napoletana Sophia Loren, mândră de colaborarea cu un alt italian de suflet, mult talentatul şi îndrăgitul Marcello Mastroianni. Pe ecran s-a prezentat un scurt moment edificator pentru marele talent al celor doi, decupat din filmul nu de mult recondiţionat de Cinemateca din Bologna, Căsătorie în stil italian (1964) de Vittorio De Sica. Şi Sophia Loren a fost aplaudată îndelung, la scenă deschisă, cum se spune.
Premiile atribuite filmului de limbă engleză, respectiv cinematografului american, au avut şi la această ediţie cota lor ridicată. Premiul de regie, de pildă, i s-a acordat lui Bennett Miller, pentru Foxcatcher, inspirat din biografia a doi sportivi olimpici, campioni de greco-romane, angajaţi de un miliardar să se antreneze pe domeniul său de la Foxcatcher. Aflat la al treilea film, cineastul pare a se fi specializat în genul biografic şi sportiv. Primul său film, Strategul, se ocupa de echipa de baseball din Oakland şi de managerul acesteia, Billy Beane, în vreme ce Truman Capote rescria audiovizual traseul marelui scriitor în realizarea unuia dintre romanele sale.
Julianne Moore, protagonista din Maps of the Stars, nu a trecut Oceanul pentru a veni să ia Premiul de interpretare feminină, mult meritat, de altminteri, pentru eforturile de toate felurile solicitate de personajul unei vedete la apusul carierei. Pictură acidă a universului hollywoodian, apreciată şi catalogată ca atare, ceea ce l-a făcut pe canadianul David Cronenberg să declare că nu are nimic împotriva star-sistemului american de acest tip.
Contracandidata ei principală, Marion Cotillard, asemenea filmului în care a jucat, Deux jours, une nuit al Fraţilor Dardenne (premiaţi cu ocazia împlinirii a patru decenii de la înfiinţarea Juriului ecumenic) nu a obţinut, din păcate, nimic.
Cel mai lung, mai întortocheat şi mai gustat de o parte a publicului, atentă la subtilităţile umorului englezesc, a fost discursul lui Timothy Spall, deţinător al Premiului de interpretare masculină pentru rolul titular din Mr. Turner de Mike Leigh. Actorul a intrat în propria piele destul de greu, regăsindu-şi siguranţa de sine abia după ce a putut deschide, pe telefonul mobil, discursul, destul de lungit şi el, pe care dorea să-l transmită. Ne-a reamintit de premierea din 1996 a filmului lui Mike Leigh, Secrets and Mensonges (Palme d’Or), unde de asemenea juca. În acele zile, actorul britanic urma un tratament cu chimioterapie împortiva leucemiei. Îi înţelegem astfel febrilitatea, în ciuda aerului de severitate şi inflexibilitate facială, ca şi emoţia sinceră când aduce mulţumiri soţiei sale, aflate în sală.
Toate acestea ne fac mai atenţi la aerul de familie al unei comunităţi adesea tratate ca o şerpărie cu alergători care calcă pe cadavre spre a ajunge la ţintă. Nu! Actorii, cineaştii sunt, iată, oameni ca toţi ceilalţi, iar faptul că ediţia din 2014 lasă spaţiu de manifestare tocmai unor asemenea atitudini fireşti, proprii indivizilor obişnuiţi, ca şi vieţii în şi de familie, certifică o dată în plus o bună şi necesară, aşteptată orientare.
Unei singure categorii i s-a permis statutul de ex–aequo. E de înţeles cu atât mai mult cu cât opţiunea ca atare aparţine chiar juriului. Premiul acestuia a fost acordat unor cineaşti aflaţi, complementar, la vârste diametral opuse. Aceştia sunt Jean-Luc Godard (83 de ani) şi Xavier Dolan, un elveţian şi un canadian montrealez. Două filme de limbă franceză a căror asociere a ţinut seama, cu siguranţă, şi de formula iconoclastă proprie celor doi autori. Niciodată premiat la Cannes (unde, în 1968, se agăţa de cortină pentru a protesta împotrivă înlăturării lui Henri Langlois de la Cinemateca Franceză, detestând, de fapt, cinematograful academic, sclerozat, al vremii), regizorul nu a răspuns invitaţiei de a-şi însoţi filmul Adieu au langage, la Cannes, nevenind nici la premieră. Poate că ar trebui să-l înţelegem şi să-i acceptăm prelungirea frondei. Nu-i vom înţelege, însă, pe acei condeieri care l-au ironizat, alăturându-i numele de acela al câinelui său Roxi, prezent şi pe ecran, sau adresându-i-se ireverenţios, fără niciun fel de îndreptăţire, cu formule precum Adieu, Godard.
Într-un anume fel, Xavier Dolan calcă pe urmele godardiene, şi anume prin radicalitatea personalizată a discursului filmic. Mommy nu este o reeditare a unui alt film al său, Mi-am ucis mama, apreciat cu cinci ani în urmă la Cannes. Unii au taxat astfel recentul său film, însă cineastul a explicat diferenţierea ca fiind aceea dintre privirea unui adolescent aflat într-o criză de pubertate şi observarea propriei mame, dintr-un alt punct, alt moment, specific unei noi crize, de astă dată de natură existenţială. Sentimental, emotiv, precipitat, lacrimogen chiar, discursul lui a făcut-o pe Jane Campion să se ridice din fotoliu şi să-l liniştească, mângâindu-l cu gesturi materne.
E un nume de urmărit acest Xavier Dolan, ca şi alţi cineaşti din ediţia 2014. Printre aceştia, desigur, şi rusul Andrey Zvyagintsev, premiat (alături de Oleg Negin) pentru scenariul filmului Leviathan, proiectat ultimul în festival, dar surprinzător prin omogenitatea şi noutatea sa, povestea unei tinere familii ameninţate cu exproprierea (acapararea) de un primar despotic al acestor timpuri.