Niculae Gheran, Arta de a fi pagubas. III. Indaratul cortinei, Biblioteca Bucurestilor, 2012
Memorialistilor ar trebui sa li se interzica apriat excesul de talent (chiar daca e vorba de cazuri de tot rare). Economia de talent, in acest sector literar, ajuta la credibilitate; mai putina estetica, mai mult crezamant (asta e regula, desi incalcarea ei nu face deloc exceptie). Altminteri, partea „documentara“, partea de marturie – care ar trebui sa fie, cu toata subiectivitatea prezumata, cea esentiala – risca sa fie de nu transpusa direct intr-o semi-fictiune, macar contaminata de procesari literare. Asta pentru ca, unde exista, talentul isi face intotdeauna de cap (ce sa mai vorbim de lipsa de talent!). Un caz de asemenea excesivitate pare a fi Niculae Gheran, despre care Constantin Coroiu (intr-un serial atent la toate cele trei volume, aparut in mai multe numere din „Cultura“) a si zis, pe fata, ca e „un risipitor cu talentul sau de prozator“. Poate unde nu l-a investit direct intr-o proza „adevarata“, caci altfel, fireste, pe jumatate tocmai „talentul“ risipit face interesul „Artei de a fi pagubas“ (vorbesc aici doar de ultima parte a trilogiei cu acest nume, „Indaratul cortinei“ – Biblioteca Bucurestilor, 2012 – caci, din pacate, n-am vazut primele doua volume, de care insa toata lumea comentatoare a vorbit de bine); zic pe jumatate doar, deoarece si fara el interesul ar fi fost tot unul ridicat, intrucat Niculae Gheran si-a petrecut toata viata in sistemul editorial, cand mai sus (destul de sus chiar), cand mai jos, si a cunoscut dinauntru politica in domeniul cartii si pe multi dintre executantii si proiectantii ei (intre primii se poate prenumara si el; poate mai putin printre ceilalti). Cat de sec evocate, faptele tot ar fi constituit un scenariu memorialistic de acut interes. Ca sa nu mai spun de galeria de portrete, mai toate dedicate unor protagonisti ai „epocii de aur“. Problema unui stil incolor nu s-a pus insa din pornire; putem banui asta si din „Cuvantul inainte“ de la al treilea volum, unde Gheran zice ca „de la primul sau tom «Arta de a fi pagubas» are si un caracter memorialistic“ (p. 8); „si“-ul acela tradeaza intentiile meta-memorialistice, de nu de-a binelea artistice (de altfel, Ion Cretu – „Cultura“, nr. 308/2011 – zice ca initial Gheran chiar voia sa scrie un roman cu materia din aceste memorii). Se mai adauga la asta si – cu voie ori fara voie – transfigurarea tipologica a unor figuri evocate, caci „structura tipologica a personajelor a depasit fictional profilul arhetipurilor literare“ (pp. 8-9), ceea ce impune o operatie de botez, eroii reali fiind, probabil, coplesiti de forta tipologizanta a memorialistului. Fireste ca „majoritatea paginilor“ „poarta girul realitatii“, dar peste ele trece mereu un risc de talent, saltandu-le intr-un halou fictiv tocmai prin excesul de pregnanta artistica. Daca in vreun fel o asemenea constatare poate fi tradusa in repros, el e valabil.
Limba ascutita, trasa de la cronicarii munteni si rafinata prin toti balcanicii nostri literari, Niculae Gheran are vocatia coloristicii lexicale, a pitorescului de ureche si a replicii flagrante. Personajele lasate sa vorbeasca – si sunt destule – isi descarca si-si dezvaluie caracterul direct in limbaj, pe linia unei exigente clasice a coerentei dintre caracter si discurs. Pe toate acestea Niculae Gheran le asculta cu urechea lui Caragiale, muzicala la nuanta, rescriind o oralitate socant de autentica. Iar asta fie ca e vorba de reproducerea unor scenete, fie ca e vorba de personaje construite anume pe principiul oralitatii pitoresti (in mai multe registre, toate de o naturalete frusta). De antologie e „discursul“ scriitorului maghiar din Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, o „farsa“ pusa la cale de Gheran pentru a dezumfla bombastica de partid: „Bine borbit Ciusescu: fere viziune deologiche… (sala izbucneste in ras). Ce ris, tovares? Vezut cur gol?“ (p. 390; scena pare inventie fictiva, dar ceva asemanator povesteste si Zaciu in jurnal). Un personaj construit – cu multa empatie – pe chiar principiul oralitatii exotice e Herscu Rudel (putin importa, in cazul sau, daca a existat inaintea memoriilor lui Gheran; el exista de acum inainte; dar e probabil un caz aparte in galerie). Aparte si pentru ca, spre deosebire de toate celelalte (dincolo de calitatile lui „fictionale“), pare a fi portavocea scepticismului tot mai acuzat al autorului, ca si al reflectiilor de actualitate. Filosofia „finala“ a lui Herscu e filosofia cartii insesi, numai ca pusa in gura lui nu mai are urma de patetism: „Ci sa zic? Tota viata-i o iluzie. Ti se pare ca esti, fara sa existi. Crezi ca vezi si di fapt iesti orb. Totu’ apare si dispare, mai ceva dicat la Josefini. Uiti popa, nu ie popa. Ti nasti ca sa mori. Absolut dijaba. Tota viata i-un haloimas. Nici un castig si nicio paguba. Trece“ (p. 600). Acest tratat existentialist (Herscu e adesea cam cioranian), rezumat in geniul Oborului, pare a fi morala intregii fabule memorialistice. Herscu e, de altfel, raisonneur-ul cel mai abilitat si el trage concluziile cele mai rezolute din dezbaterile intercalate, traducand totul in aforisme infailibil colorate (cum e acesta despre rostul libertatii de expresie: „Important nu-i la cine ti-nfoi, ci cu ci te-aleji in urma latratului“, p. 570). Nu-i insa singurul personaj de limbaj (desi-i probabil investitia fictionala cea mai importanta); nu altfel se poarta si capata consistenta un alt „simpatic“ al memoriilor, Pojocaru, si el cu vorba inflorita si comportament suplu, de smecher al vremurilor, dar baiat bun la urma urmei. Percutanta literara a unor scene le ridica de la sine la momente de arta pura, asa ca nici nu mai conteaza calitatea lor de fapte verificabile (macar ca se dau si martori); scena poetei in calduri, bunaoara, careia-i purta sambetele Al. Piru, e una din multele de acest fel: „Cand facea amor cu barbat-su, urla ca posedata de Necuratul, motiv pentru care soacra-sa iesea in prispa casei cu o daraitoare de balci, pe care o rotea intruna deasupra capului, sa mai estompeze din ahurile si tipetele poetei“ (p. 177). Secvente de film grotesc, stranse intr-un colaj imprastiat de-a lungul memorialului, sunt cu duiumul – si toate conturate apasat si concis. Chiar daca Gheran si-a impus o disciplina cronologica (nu foarte severa, de altfel), placerea de a divaga si de a prinde pe firul memoriei tot felul de insecte si scenete acute sau vorbe de barfa nu e deloc cenzurata, ceea ce lasa mare libertate – „narativa“ si de montaj – memorialului. Picanteriile abunda si ele au intotdeauna hazul sau rostul lor, fie ca sunt inocente (cum ar fi cele despre amorurile tardive ale lui Calinescu; capitolul „amoruri“ e bine documentat, de altfel, si Gheran nu-si ascunde admiratia fata de performantele macho; ale lui Piru, bunaoara; dar nici pe cea despre femeile frumoase, declarate – cu drept cuvant – „institutii“ in sine; chiar daca e discret cu galanteriile personale, o unda de miles gloriosus se simte in popasurile confesive), fie ca sunt „caracterologice“ numaidecat: Geo Bogza pretinzand plati regesti (si primindu-le, caci si Gheran e un descurcaret prin itele legislatiei comuniste si prin psihologiile scriitoricesti), Schileru cedand subit la auzul unei cifre impresionante, Frunzetti injurand colorat etc., etc.; dar si o scena de film horror cu Bodnarenko-Pintilie care convoaca doi ofiteri in miezul noptii si-i tine nedumeriti, cu pistolul pe masa si intr-o sumbra tacere (p. 469). Nu toate faptele vin din marturii directe, unele (cum e cea abia pomenita) sunt reportate dupa alte marturii, dar intotdeauna suntem preveniti asupra gradului lor de autenticitate (sau de autentificare). Unde nu e asigurata veridicitatea, e asigurata macar verosimilitatea.
Calitatea de fond a acestor memorii e una, as zice, de ton; Gheran nu scrie nici cu cerneala nostalgica, nici cu cerneala resentimentara; epoca (aici miezul il constituie anii ’60) e reconstituita cu bunele si cu relele ei; la fel sunt evocati si oamenii. Gheran nu se intimideaza de anticomunismul de dupa comunism si nu trece pe toata lumea la capitolul scelerati, chiar daca e vorba de activisti cu greutate. Constanta Craciun, Cornelia Filipas, dar si Gheorghe Pana, bunaoara, ies cu portrete „pozitive“ sau cel putin benigne. Chiar si Bodnaras capata – macar prin comparatie – cateva vorbe intelegatoare. Totul, insa, pe fundalul unei epoci sumbre, dar pe care memorialistul n-o incarca peste ce-a avut (si nu peste experienta sa directa cu oamenii timpului, activisti sau scriitori, boema sau demnitari). Portretistica devine din aceste relatii personale, nu din determinari de alta natura, constient ca „opinia fiecaruia dintre noi“ e decisa „inevitabil, de propriile contacte cu respectiva persoana“ (p. 66). E un principiu de bun-simt, care lasa loc si altor portrete si nu le expune pe cele proprii ca definitive si unice. „Retrospectiva“ lui Gheran nu e una amuzata (nu se desparte de trecut chiar razand), dar nu e nici una incrancenata. Ea are un fel de seninatate cordiala, sparta din loc in loc de cate-un amanunt terific, pe seama caruia autorul nu face insa retorica revansarda. Nici nu era cazul in situatii cum era cea a lui Simion Mehedinti, care solicita Militiei aprobare pentru a sta in fata Universitatii cu afisul „Sunt Simion Mehedinti“ si cu speranta „ca intre profesorii de acum sa se gaseasca si fosti studenti de-ai mei, dispusi sa ma ajute“ (p. 65). Sau cu Petru Manoliu, imbracat cu pantaloni din petice (p. 402). Dar umorul nu lipseste mai niciodata de langa asemenea amanunte terifiante (acelasi Petru Manoliu, peste cateva pagini, e surprins in pat cu nevasta binevoitorului care-l luase acasa spre a-l scapa de angoasa sotiei moarte). Terapia cu umor era, de altfel, generala si „oficiala“: la reclamatia unei balerine ca a fost nedreptatita de regizorul care traia cu o rivala, oficialitatile o intorc pe gluma: „In sfarsit o veste buna de la Opera: un barbat traieste cu o femeie!“ (p. 63). Fireste, memoriile lui Gheran, chiar daca intorc adesea perioada in umor, nu idilizeaza epoca; ele se tin doar in limitele unei experiente concrete, ne-ideologizate si necomplexate de anticomunismul de apoi. Nu lipsesc nici confruntarile cu prezentul, dar acesta nu iese intotdeauna favorabil. Cel putin in domeniul productiei si difuzarii cartii si al cercetarii istorico-literare (bibliografice, cu deosebire). Aici Gheran stie bine cum stau lucrurile si nu poate fi banuit de nostalgii. Il ajuta, ce-i drept, si cifrele – si realitatile, in intregul lor.
Daca n-ar fi prea bine scrisa, atentia la dimensiunea documentara a cartii – absolut relevanta – ar sta pe primul loc. Prozatorul il concureaza insa cu prea mult succes pe memorialist si pune documentarul in primejdie de pur farmec literar. Altminteri, n-o fi venit Niculae Gheran chiar cu „forta si autoritatea unui Saint-Simon“, cum zice Ion Cretu, dar cu ce a venit e de-ajuns. Nu mai e nevoie de nici o pompa si de nici o macara pentru a i se vedea excelenta.