Muzeele contemporane sunt vanitoase precum nişte demoazele trecute de prima tinereţe. Lor le ajunge o clipă de tremur, în răcoarea nopţii, pentru a-şi reface drumul către soarele torid al amiezii. Aşa e şi cu muzeele din Golf. Fie că este vorba despre Luvru, Ermitaj sau Guggenheim, ele îşi menţin drumul lor drept spre Apus, cu discreţia, dar şi cu determinarea cerute de eticheta vestică. Desigur, acest drum este pavat cu multe milioane, de ce vreţi dumneavoastră: euro, dolari, lire, franci… Dar muzeele mari nu se nasc doar în spumele Golfului ori în bazinul Atlanticului. Marile muzee se nasc în laboratoarele muzeelor europene, cele care decid, în ultimă instanţă, ce este aceea valoare şi ce nu este valoare.
Atunci când vine vremea, marile muzee europene iau decizia de a se extinde, fie în străinătate, fie în provincie (a se vedea cazurile muzeelor menţionate mai sus), pentru a-şi etala splendorile, în clădiri, care de care mai îndrăzneţe. Luvrul şi Ermitajul fiind muzee publice, marea provocare la adresa lor vine din partea celor private. Guggenheim şi Pinault sunt exemplele cele mai potrivite în acest sens. Desigur, pentru marele public nici nu mai are vreo importanţă diferenţa între tipul de proprietate asupra bunurilor şi clădirilor. Bătălia se dă între muzee, pentru organizarea unor expoziţii cât mai valoroase, mai mari şi mai scumpe, cât mai bine „marketizate“ (altfel spus, „împachetate“ cât mai strălucitor), astfel încât, acolo unde banii vorbesc, publicul ajunge să nu mai facă diferenţa între sursele de finanţare; contează doar produsul final.
Peste doar câteva luni, la sfârşitul lui octombrie, Parisul îşi va mai adăuga o perlă muzeală în şiragul deja foarte lung: Muzeul de Artă Louis Vuitton. Ambiţiosul Bernard Arnault a înfiinţat în urmă cu mai mulţi ani, în 2006, Fundaţia „Louis Vuitton“ (după cum se ştie, celebra marcă de modă este doar unul dintre brand-urile deţinute de Grupul LVMH al lui Arnault), tocmai cu scopul de a putea finanţa proiecte culturale. De altfel, în unul dintre mai vechile articole publicate în Cultura, am avut ocazia să relatez despre scandalul creat de Arnault cu ocazia achiziţionării terenului pe care urma să se ridice muzeul şi, ulterior, după ce proiectul de construire a fost scos la iveală. Se pare că, până la urmă, nimic nu i-a putut sta în cale miliardarului francez, care a apelat la unul dintre cei mai faimoşi arhitecţi ai lumii, creatorul celebrului Muzeu Guggenheim din Bilbao, însuşi Frank Gehry. Arhitectul canadian nu şi-a trădat stilul. Chiar dacă nu a folosit acelaşi material ca în Spania, titaniul (de data aceasta a ales sticla), imensa clădire, a cărei edificare fusese oprită prin hotărâre judecătorească în 2011, scoate în evidenţă acelaşi stil deconstructivist inconfundabil al lui Gehry. Ar trebui precizat, în treacăt, că a fost nevoie de un vot în Senatul Franţei şi de o dezbatere la Curtea Constituţională pentru ca lucrările să fie reluate. Acum, după ce clădirea a fost finalizată, Fundaţia va putea să expună toate comorile de artă din secolele 20 şi 21 pe care le-a achiziţionat în ultimii opt ani. Data de 27 octombrie, când muzeul se va deschide, nu a fost aleasă întâmplător. În aceeaşi perioadă de timp, Centrul Pompidou va organiza o expoziţie dedicată întregii opere arhitecturale a lui Gehry, care, în luna februarie a acestui an, a împlinit 85 de ani. Deocamdată, toţi ochii celor care ajung în Bois de Boulogne sunt atraşi de formele acestui al unsprezecelea muzeu dintre cele construite de Frank Gehry în mai multe ţări ale lumii, din SUA până în Israel şi Emiratele Arabe Unite. Dar este limpede, încă de pe acum, că nici expoziţiile organizate de muzeu nu vor fi cu mult mai prejos, deşi nu se poate paria, întotdeauna, pe gustul designerilor de la Louis Vuitton. O parte dintre obiecte au mai fost deja expuse în mai multe galerii ale Fundaţiei, răspândite în diverse locuri din lume. Altele au fost păstrate pentru a surprinde publicul, cu această ocazie specială a deschiderii muzeului.
Întorcându-ne puţin la clădirea proiectată de Gehry, ar mai fi de adăugat că cele 3.600 de panouri din sticlă care acoperă edificiul sunt, fiecare în parte, unicate şi au fost, toate, integral proiectate de însuşi arhitectul canadian, care a refuzat să lase această ingrată sarcină pe seama colegilor din biroul său de arhitectură. Este aşadar vorba despre o cantitate uriaşă de muncă. În plus, pentru proiectarea propriu-zisă a clădirii, a fost anume adaptat un program pentru calculator realizat pentru industria aeronautică. Astfel, arhitecţii din firma lui Frank Gehry au putut să lucreze, simultan, pe acelaşi proiect, în trei dimensiuni, stând, fiecare, în faţa propriului său monitor; cu alte cuvinte, fiecare punct desenat pe calculator de fiecare arhitect în parte apărea, simultan, pe calculatoarele tuturor celorlalţi, care puteau astfel lucra asemenea unui singur creier. Nu e de mirare că, deşi costurile iniţiale ale clădirii au fost estimate la 100 de milioane de euro, ele au depăşit substanţial această sumă. Dar Arnault nu s-a dat în lături de la nimic, incluzând şantajul politic şi influenţele pe care le are în toate mediile înalte ale societăţii franceze pentru a-şi vedea visul împlinit. De altfel, dacă avem în vedere alte exemple de muzee publice sau private (cum ar fi noul Muzeu Acropole, Muzeul de Artă Islamică din Doha sau muzeele din Abu Dhabi), suma nu este mare deloc. Chiar şi în România, clădiri publice importante au ajuns să depăşească suta de milioane de euro (dar asta nu din cauza utilizării unor materiale sau a unor metode scumpe, ci din cauza lipsei de eficienţă în proiectare şi execuţie)!
Muzeul va găzdui şi sediul Fundaţiei „Louis Vuitton“ pentru Creativitate. Deocamdată Fundaţia este condusă de Suzanne Pagé, fosta directoare a Muzeului de Artă Modernă al Oraşului Paris, şi este limpede că tot ea va prelua şi conducerea formală a muzeului, la crearea căruia a muncit până acum de la înfiinţarea organizaţiei. Pagé este considerată una dintre cele mai influente femei de pe piaţa europeană de artă – dovadă că Arnault nu se zgârceşte atunci când îşi alege echipa.
Nu am de unde să ştiu dacă din România va fi invitat cineva la inaugurarea noului muzeu parizian, dar este limpede că trebuie să te afli în lumea bună a capitalei Franţei pentru a fi prezent acolo. În ceea ce mă priveşte, voi folosi prima vizită la Paris de după 27 octombrie pentru a vedea această nouă minune a arhitecturii muzeale, cu speranţa că nu voi fi foarte dezamăgit de muzeografie ori de valoarea estetică a operelor expuse. Cu siguranţă, însă, ecourile vor apărea foarte curând după inaugurare, poate şi pentru că, în pofida operei sale uriaşe, Gehry rămâne un arhitect controversat pentru mulţi colegi de breaslă (aşa cum şi Arnault este extrem de controversat printre oamenii de afaceri). Între altele amintesc aici faptul că turnul proiectat de canadian în capitala Germaniei, în Alexanderplatz, nu departe de fostul simbol al Estului berlinez – turnul de televiziune –, cu cei puţin peste 150 de metri înălţime este considerat o oroare de către unii localnici şi o… eroare de către inginerii structurişti germani, care apreciază că edificiul ar fi pur şi simplu prea greu pentru solul pieţei berlineze. Deocamdată nu au fost date publicităţii imagini din interiorul clădirii pariziene, aşa încât acestea vor constitui probabil cea mai mare surpriză la deschiderea muzeului. Puţină răbdare, aşadar, până la mijlocul toamnei!
