De abia în 1994, Ministerul Apararii a reusit sa accepte un concept general al muzeului, hotarând instituirea unei comisii formate din 12 istorici care, fiind informata asupra patrimoniului detinut, a început sa lucreze la elaborarea tematicii muzeului. Ceea ce este cu adevarat interesant, este faptul ca toti acesti istorici sunt civili si ca nu toti sunt germani; au mai fost invitati sa participe, la elaborarea tematicii, specialisti din Regatul Unit si Austria, considerându-se ca, în acest fel, muzeul va fi unul cu adevarat valoros, nu doar pentru publicul german, ci si pentru cel international. Poate ca nu toata lumea ar considera ca este ceva extraordinar în acest lucru, dar, daca ne gândim ca este ca si cum, la organizarea principalului muzeu de istorie militara al României, ar fi invitati sa participe istorici din Moldova si Germania, sa spunem, am întelege de ce existenta acestei comisii internationale constituie, în sine, un lucru deosebit. Comisia si-a încheiat munca abia în 2001. Pentru a pune în opera tematica muzeului, organizatorii au apelat la unul dintre cei mai faimosi arhitecti ai lumii, Daniel Libeskind. Am mai avut ocazia, chiar în paginile acestei reviste, sa vorbesc despre acest mare arhitect de origine poloneza, obsedat, parca, de formele ascutite. Putem sa ne aducem aminte, de exemplu, de imaginea „sfâsîata“ a fatadei Muzeului Evreiesc din Berlin sau, si mai bine, de proiectul, aflat în lucru, la New York, pe locul fostelor turnuri gemene. Fiind un arhitect preocupat de muzee (asemenea unui alt geniu al arhitecturii contemporane, I. M. Pei), Libeskind a mai lucrat la regândirea altor doua mari muzee, Muzeul de Arta din Denver si Muzeul Imperial al Razboiului din Manchester.
Si la Dresda, interventia arhitectului asupra cladirii s-a dovedit a fi cruciala pentru modul în care a fost conceput muzeul. Astfel, în partea stânga a cladirii, a fost introdusa o forma noua, asemenea unei prisme gigantice, care sparge fatada edificiului, obiectul din sticla si otel aducând, totodata, un câstig în suprafata de expunere a muzeului. Dar întelesul adânc al flesei care pare, pe de o parte, înfipta asemenea unui cutit în carnea cladirii, iar, pe de alta parte, înaltându-se spre cer, ca într-un strigat mut, este altul. Pe de o parte, este vorba despre altceva decât o restaurare a cladirii (s-ar fi putut face si asa ceva), care ar fi lasat impresia ca muzeul urmareste o întoarcere la vremurile de expansiune militara si teritoriala a Germaniei; ar fi fost ca o imensa reverenta pentru tot ceea ce a adus suferinta lumii întregi: agresivitatea unui stat revansard. Pe de alta parte, pentru ca din cel mai înalt punct al cladirii, creat chiar prin interventia arhitectului, se vede partea veche a orasului, exact cea care a fost distrusa de bombardamentul aliat din 13 februarie 1945, lucru care, cum vom afla imediat, ne îndeamna la o profunda meditatie.
Pe tot timpul lucrului la proiectarea noii amenajari a cladirii, Libeskind s-a sfatuit cu echipa de muzeografi, deoarece proiectul a fost pus în acord cu proiectului tematic existent, care prevedea doua expozitii permanente: una tematica si una cronologica.
Muzeul a fost deschis abia la sfârsitul lui 2011, dupa ce s-a lucrat mai multi ani la refacerea cladirii si la realizarea expozitiilor permanente. Surpriza a fost uriasa pentru localnici. Trebuie spus ca Dresda este un oras, mai degraba, conservator si cenusiu: nimic din prospetimea si stralucirea Berlinului, nimic din splendoarea lenesa a Münchenului sau din agitatia de inspiratie newyorkeza a noului Frankfurt de pe Main! Conservatorismul vine dinspre mostenirea saxona, cenusa dinspre istoria recenta, a RDG-ului. Evident, localnicii au fost socati sa vada ce s-a ales dintr-o cladire istorica a orasului lor. Dar marele soc a fost produs de vizitarea expozitiilor. Cea cronologica este relativ „cuminte“: porneste din evul mediu târziu (secolul al XIII-lea) si ajunge pâna în prezent (pot fi vazute, de exemplu, arme utilizate de aliati în recentele razboaie din Afghanistan si Irak). Expunerea este interesanta, iar patrimoniul este impresionant. Dar marea surpriza a fost produsa de expozitia tematica. Pentru aceasta, vizitarea începe chiar din vârful creat de flesa din otel si sticla; de acolo, vizitatorul coboara pâna la parter, dupa care poate începe vizitarea expozitiei cronologice. Desigur, aceste trasee sunt doar recomandate; nimic nu este obligatoriu în Muzeul de Istorie Militara al Armatei Federale!
Expozitia tematica include 12 teme: Vedere asupra Dresdei, Memorie, Politica, Moda, Muzica, Limbaj, Joc, Formare, Animale, Suferinta, Distrugere si Tehnologie. Desigur, doar citind aceste titluri, v-ati putea întreba ce legatura au muzica si moda cu istoria militara? Locul lor este înteles doar prin logica interna a muzeului. Astfel, pornim de la meditatia asupra barbariei bombardamentelor care sterg de pe fata pamântului asezari milenare si de la necesitatea pastrarii memoriei tuturor masacrelor pe care razboaiele le-au produs în istorie, pentru ca fara memorie suntem mai tentati sa repetam greselile trecutului. Nu trebuie uitat ca în spatele tuturor actiunilor razboinice stau politicienii, asa încât, astfel se explica prezenta politicii drept tema importanta a muzeului. Temele urmatoare reprezinta o reflectie a interconexiunilor dintre viata civila si societatea militara asupra câtorva aspecte importante ale vietii. Asa se explica prezenta unor segmente expozitionale dedicate muzicii, modei, jucariilori sau impactului pe care cercetarea pentru noi arme îl are asupra tehnologiei. Dar cele mai emotionante teme sunt dedicate suferintei si distrugerii. Ce altceva decât moarte si suferinta presupune, în principal, un razboi? Sigur, în subtext, se poate vorbi si despre morti eroice, si despre sacrificiu de sine, si despre patriotismul simtit de unii dintre combatanti, la plecarea în lupta. Dar suferinta si distrugerea sunt rezultatele implacabile ale oricarui razboi. La sfârsitul vizitarii acestei prime expozitii permanente, vizitatorul întelege ca nu se afla într-un muzeu de tehnica militara si nici într-unul de glorificare a eroismului militar, ci într-un muzeu de istorie sociala dedicat rolului pe care violenta îl joaca în istoria omenirii.
Cred ca este cazul sa adastam putin asupra acestei idei.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 417