Un moldovean la curtea Tarului Rusiei

Ioan Mihai Cochinescu, Ambasadorul, editia a doua, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 2010, 384 p.

La reeditare, „Ambasadorul“ confirma laudele primite din partea Monicai Lovinescu si a lui Eugen Simion in 1991. Conceput ca parabola anticomunista, romanul nu are nevoie, pentru a-si justifica insemnatatea, de cunoasterea contextului politic de dinainte de 1989. A pierdut o dimensiune dispensabila a valorii. I-a ramas esenta literara – „ingineria textuala“ draga prozatorilor optzecisti –, concretizata prin pluristratificare si polifonie. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce se intampla in „Ambasadorul“. Naratorul omniscient vorbeste discret, de multe ori se sufoca si, fara sa ne dam seama, e inlocuit, ca in romanele lui Joyce, de glasurile personajelor.

Cititorul se afla in imposibilitatea de a distinge intre faptele petrecute cu adevarat si cele fabuloase. Niciunul dintre povestitori nu clarifica firul epic. La fel ca in prozele lui Eliade, evenimentele se desfasoara intre real si fantastic, intre istoric si imaginar, intre luciditate si himera. In primul rand, volumul lui Ioan Mihai Cochinescu place prin faptul ca povestea nu se cere inteleasa. Judecand filologic, importanta „Ambasadorului“ provine din structura labirintica pe care o propune. E o bucurie sa ratacesti prin aceasta casa a oglinzilor, sa fii inselat de false indicii, sa crezi ca ai descoperit taina si apoi sa nu mai pricepi nimic.
Probleme la „dosar“
Alexandru, protagonistul romanului, isi are modelul in personalitatea complexa a lui Nicolae Milescu. Si naratiunea se desfasoara in jurul calatoriei pe care Spatarul a facut-o in China ca emisar al tarului Rusiei, Alexei (in roman Boris) Mihailovici. Factologia nu primeaza in fata fictiunii. Pentru ca, in cheia forjata de prozator, conteaza in special „uneltirile“ si „clevetirile“, adica „informatiile“ denigratoare, „denunturile“ inventate pentru a-l calomnia pe diplomatul originar din Moldova. Iar „sursele“ de incredere sunt nevoite sa-si demonstreze fidelitatea prin conceperea unor scenarii neverosimile. Se dezvolta un roman al acuzatiilor nefondate, in care prozatorul descrie mecanismele de functionare a politiei politice. Aluziile la situatia interna a tarii sunt transparente, insa cartea de fata nu se lipeste ca un tatuaj de epiderma soparlei, ci merge spre endoderma, catre problemele care decurg din controlul exercitat de autoritati asupra indivizilor.
Adus ca sfatuitor al monarhului moscovit, Alexandru se gaseste in evidenta serviciilor secrete, ai caror membri cunosc si ce n-a facut. Biografia diplomatului este inchisa intre copertele unui dosar: „Si ce altceva mai stim despre el? se intereseaza suveranul. Boris Mihailovici sta la birou pe un fotoliu de piele. In fata lui, in picioare, se afla contele Valeri Matveev, mai marele Cancelariei Solilor. Tine in maini un dosar gros, copertat, pe care se poate citi un numar si avertismentul: strict secret“ (p. 56-57). Pana si cele mai odioase institutii si practici isi dezvaluie capacitatea de a genera literatura. Alexandru nu-l intruchipeaza exclusiv pe intelectualul persecutat in Romania comunista. Tanarul nu se numara printre „obiectivele“ imperiului nici din pricina culturii sale generale, nici a gandirii metafizice. El reprezinta pericol pentru ordinea totalitara, fiind privit de tar ca posibil lider al unei razmerite. Boris Mihailovici e singurul care cunoaste ambitiile politice ale invatatului moldovean. Intrucat de la el emana puterea, iar cei care cred ca se bucura de o farama de autoritate, uita ca, intr-o societate tentaculara, capul dispune de toti ceilalti: „Tanarul asta vru chiar el domn ca sa fie, pentru care ambitie chipul ii fu mutilat, dupa un obicei barbar al locului. Acum suveranul se rasuceste spre coate, tinandu-si mereu mainile la spate. Si sa-ti mai spun ceva. M-am saturat de serviciile voastre secrete tampite si de dosarele voastre si de informatiile voastre idioate si de oamenii tai incompetenti. Sa-ti spun eu, draga conte. Omul a mai scris, cu deosebire, scrisori, ticluite cu siretenie. A stat pe la curtile marilor regi, incantandu-i cu glume si muzici si totodata iscodind. Stii pentru cine? Matveev pare naucit, ridica din umeri, asteapta. Pentru sine, Matveev. De aceea, l-am si adus la mine. Vreau sa-l cunosc. Si-apoi, sa-i incredintez o misiune“ (p. 60).
Nu prea sunt lamurit de ce tarul l-a ales pe unul dintre potentialii adversari ca sa-i incredinteze o sarcina de maxima importanta, aceea de a merge la Curtea imparatului Chinei. Pe de o parte, calatoria epuizanta constituia o cale aproape sigura de a-l trimite la pierzanie pe Alexandru. Insa atitudinea tarului fata de eruditul sau oaspete are oscilatii, trecand de la dispret la admiratie si de la prigoana la protectie fizica. Pe de alta parte, hotararea plecarii ambasadorului fusese grabita de o presupusa crima savarsita de acesta, victima fiind sosia bufonului regal. Sa punem la socoteala si ca Boris Mihailovici descoperise legatura amoroasa dintre tarina Maria si Alexandru. Motivele obscure se incadreaza in regula jocului narativ, insa lungul drum spre Katai si inapoi poate fi socotit o piesa independenta a cartii, defectuos legata de inceputul „Ambasadorului“. In intentia lui I. M. Cochinescu, traseul parcurs de Alexandru este strabatut de o teza, pe care prozatorul insusi o recunoaste intr-o marturie de pe coperta a treia: „Eroul cartii si-a dedicat pana la ultima suflare intreaga stiinta, priceperea si geniul intru slava imparatilor lui. Pentru munca sa a fost rasplatit cu trei metri si jumatate de postav visiniu si sapte metri de postav albastru“.
Naratorul-turnator
In timpul calatoriei diplomatice, Alexandru este filat de „barbatul cel singuratic“, nume conspirativ sub care se ascunde Iuri Varighin, seful Departamentului de Contrainformatii. Acesta se camufleaza si intocmeste rapoarte defaimatoare despre comportamentul ambasadorului. Ii pune pe seama fapte neintemeiate si ii atribuie cuvinte nerostite. Lectura referentiala dezavantajeaza cartea. Metodele folosita de angajatii Securitatii sunt binecunoscute. In schimb, se dovedeste eficienta interpretarea din perspectiva strict literara. Iuri Varighin urzeste o sumedenie de situatii incriminatoare, scriind un roman al aventurilor lui Alexandru. Relatarile sale distorsioneaza perceptia despre dimensiunea reala a sarcinii primite de moldovean. Il conjura pe tar sa ia masuri impotriva veneticului, fiindca, pe oriunde trece, lumea il aclama ca pe un zeu si pare dispusa a-l urma intr-o eventuala tentativa de a-l detrona pe Boris Mihailovici. Sub condeiul lui Varighin, intelectualul moldav capata proportiile lui Alexandru Macedon. Pentru a-si face scornirile cat mai credibile, turnatorul „transcrie“ vorbele si dialogurile diplomatului: „Am venit sa va aduc dreptate, lumina, liniste. Scoateti din ascunzatori femeile! s…t Lasati si copiii sa vina la mine! Negustorul il smuceste de maneca. Alexandru, destul, ii spune incet insa ferm, cine esti tu? Mantuitorul?“ (p. 144). Istorisirile informatorului nu-si afla unica pricina in slugarnicia fata de tar.  Si gelozia sporeste imaginatia conducatorului agentiei de spionaj extern. Deoarece aspira, la randul sau, la gratiile Mariei.
Alexandru demonstreaza insa ca este un supus loial, ducandu-si la indeplinire misiunea cu seriozitate, intelegand ca ordinul tarului are caracter sacru si ca, in consecinta, trebuie sa inmaneze personal scrisoarea adresata imparatului Chinei de Boris Mihailovici, in ciuda obiceiului pamantului care cerea ca orice document oficial sa treaca mai intai pe la Cancelarie pentru a verifica daca nu cumva contine jigniri la adresa „marelui bogdihan“. Alexandru isi da masura virtuozitatii diplomatice, aratandu-se iscusit in alegerea argumentelor, pentru a evita atat umilirea delegatiei, cat si jignirea gazdelor. El pare un sfatos din prozele sadoveniene, un intelept ca Sindipa, care pastreaza, intotdeauna, ultima replica. Vorbeste din carti, impingand la limita limbajul protocolar: „Nu vrei sa fim prieteni! rosteste marele mandarin. Cum sa nu? inalta din umeri ambasadorul, zambind. Dar tu te-ai fixat pe o idee. De ce nu vrei sa ma duci, cat mai degraba, la bogdihan? Asta nu sta in puterea mea, spuse celalalt. Pana una alta, eu sunt sub semnul unui ordin. Scrisoarea! cere el. Nu! vine raspunsul. Mai gandeste-te! il sfatuieste mandarinul. Porunca am sa nu gandesc, precizeaza ambasadorul, mai departe, zambind. Cine suntem noi, decat o ambasada? Deci, un cuvant, deja rostit. Deja gandit, prin urmare. Am eu puterea, oare, sa mai gandesc odata ceea ce a mai fost gandit?“ (p. 195).
Intors in Rusia, Alexandru traverseaza o continua decadere. I se imputa din nou vechea acuzatie de crima si este arestat, insa evadeaza din inchisoare. Nevoit sa traiasca in izolare, fostul ambasador revine la Curte ca profesor al baiatului Mariei, Vladimir. Dar gloria de altadata, si aceasta cata va fi fost, nu revine. Ajuns la senectute, se ocupa de educatia nepotului tarinei-mama, Andrei, si de delectarea nobilimii cu spectacole. De fapt, Alexandru nu s-a bucurat niciodata de pretuire. Numai succesul misiunii diplomatice l-a iluzionat ca va iesi din marginalizare. Alungat, batranul dascal priveste din piata publica vizita papei si urla din rasputeri pentru ca Maria sa-l recunoasca si sa-l repuna in drepturi. Asa se incheie povestea lui Alexandru. Intelectualii sunt instrumente ale puterii. Romanul nu se termina aici. Actiunea se muta in secolul al XX-lea, intr-un oras in care oamenii „normali“ nu stiu ca exista si internati la sanatoriu.
Doar nebunii au curajul de a rasturna regimurile totalitare? Sau nebuni sunt considerati cei care incearca sa schimbe „ordinea“? Raspunsul il descoperim in „Ambasadorul“.