Razvan Voncu, Labirintul marturisirii: strategii autoreferentiale in literatura romana veche, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 352 p.
Nulitatea estetica a unui gen scriitoricesc nu impune niciodata scaderea interesului istoric pentru acesta. Truismul precedent trebuie repetat fara precautii. Corolarul axiomei ar fi ca „nulitatea“ reiese din perspectiva cititorului contemporan. Istoria nu s-ar raporta la actualitate decât ca sa sesizeze cât de refractar a ajuns „gustul public“ fata de trecut. De la aceste premise porneste investigatia lui Razvan Voncu despre „literatura medievala româneasca“. Am asezat între ghilimele sintagma, deoarece doar obscurantismul si fanatismul au compromis-o.
Scrieri si coduri
Obscurantismul actualitatii, predispusa la perpetuarea confuziei ca standardele de lectura ale prezentului se rasfrâng implicit asupra tuturor epocilor de creatie. Fanatismul câtorva specialisti, sustinatori ai nationalismului ceausist, confundat, dupa 1989, cu patriotismul. Cei din urma nu prea s-au priceput sa arate atuurile culturii noastre de dinainte de 1780. De pilda, le-a lipsit dexteritatea sa argumenteze în favoarea ideii ca literatura se confunda cu însasi scrierea. Asa se explica de ce, în editia definitiva a „Istoriei critice…“ (2008), Nicolae Manolescu a atasat subtitlul „5 secole de literatura“. În primavara lui 2009, am asistat la o dezbatere, în Sala de Consiliu a Facultatii de Litere, în care autorul era interpelat în legatura cu presupusa îndrazneala de a „îmbatrâni“ proza de limba româna. Amintindu-mi evenimentul, mi-am dat seama ca metafora mefientilor nu avea nici justificare, nici forta de sugestie. Orice organism, odata cu înaintarea în vârsta, nu-si mai ascunde ridurile. Zbârciturile reprezinta îndemnul la arheologie, la cunoastere. Din pacate, injectiile cu steroizi sau liftingul nu ajuta, ci falsifica.
Prin urmare, întelegerea textului medieval ramâne o întreprindere fundamentata pe descoperirea functiilor citirii: „Fac de la început precizarea ca în spatele acestei încercari nu se ascunde nicio intentie de factura protocronista sau triumfalista, cum au fost câteva în anii ’80-’90, directia ei nefiind una axata pe cronologie si pe afirmarea de prioritati imaginare, ci de tipologie si morfologie. Interesul meu de cercetare nu a fost demonstrarea vreunei anterioritati în materie ori demolarea opiniei curente, conform careia confesiunea literara apare la noi, în forma cunoscuta pâna azi, odata cu pasoptismul. Este evident, înca din titlul lucrarii, ca am dorit sa pun în evidenta un anumit tip confesiv, manifestat în cadrul codului literar vechi“ (p. 20). Poate sunt prea multi bemoli în citatul precedent, dar un asemenea demers alunga niste deprinderi paguboase. Prejudecata ca literatura de expresie româneasca se iveste odata cu primele manifestari ale modernizarii vietii publice a scos din atentie faptul ca în secolul al XVII-lea se statutase un sistem de specii.
Poezia ruinelor, cu implicatii unioniste (Cârlova, Heliade-Radulescu, Alexandrescu), a înlocuit lamentatiile despre soarta nestatornica a omului. Romanele de mistere au înlaturat romanturile cavaleresti („Imberie si Margarona“, „Filerot si Antusa“). Iar cronicile au fost eliminate din circuit de proza de extractie istorica (Asachi, Negruzzi, Hasdeu). Razvan Voncu se preocupa de refacerea unui mecanism, nu a valorii. E suficient ca demonstratia sa devina valida. Asadar, concretizarea unui gen (auto)biografic înainte de 1830 nu poate fi tagaduita. Totusi, manifestarea acestuia nu se supune „pactului“ teoretizat de Philippe Lejeune. De asemenea, identificarea unei traditii nu echivaleaza cu interpretarile retroactive: „Prezenta confesiunii ca modalitate este, în opinia mea, mai importanta decât performanta ei; ea submineaza codul literar oficial, stabilit de textele nonconfesive, realizând astfel o distinctie esentiala, care, practic, dovedeste, prin opozitie, tocmai existenta literaturii: scriind, în scrisori sau pe marginea unor cronici, altfel decât în textele «oficiale», acesti autori demonstreaza tocmai existenta unei constiinte literare incipiente si unui set de norme, oricât de schematice, care regleaza, discursul oficial. Altfel spus, existenta marturisirii în text este o dovada, paradoxal, tocmai a existentei literaturii“ (p. 22-23).
Adecvarea la obiect
Sunt doua modalitati folosite de Razvan Voncu pentru a se deplasa prin „Labirintul marturisirii“. Una consta în substituirea firului Ariadnei cu stilistica textului. Tot o preconceptie a determinat ca interesul pentru relevarea cliseelor de limbaj sa fie asociata cu aparitia operei lui I. L. Caragiale. Dar colosalul prozator pornea de la constrângeri retorice fixate cu aproximativ o jumatate de veac înainte. În realitate, asa cum a semnalat Gh. Chivu în câteva articole si cercetari mai ample, sintetizate în conferinta „Avea româna literara veche variante stilistice?“ (Editura Academiei, 2001), se consolidasera, în secolul al XVIII-lea, cel putin trei modalitati oficiale de redactare: beletristic, juridic-administrativ, tehnico-stiintific. Li se adauga, fara urma de îndoiala, un stil epistolar, neluat în serios. Formulele obligatorii de adresare se regasesc pretutindeni în documentele de acest tip. Una dintre observatiile cele mai severe la adresa istoriei literare, dar si cele mai prolifice pentru „Labirintul marturisirii“, este ca nimeni nu s-a învrednicit sa analizeze primul text în limba româna în calitatea lui intrinseca. Recurenta unor structuri ar fi impus, considera Razvan Voncu, repartizarea „Scrisorii lui Neacsu…“ (1521) în categoria ilustrata de titlu.
Evident, dreptatea îi apartine. Totusi, interesul pentru studierea speciilor de granita ca literatura dateaza, în România, de maximum doua decenii. Asa ca nimeni nu si-a pus aceasta problema, asa cum nici medievalii nu se gândeau la originalitate, paternitate, intentionalitate si estetica. De aceea, cred ca astazi, 2013, ne aflam mult mai aproape de mentalitatea celor vechi decât ne închipuim. Deoarece, insesizabil, ne reîndreptam spre un concept literal de literatura. În parte, procesul are la temelie si predispozitia postmoderna pentru melanjul de coduri si pentru studiile culturale. De fapt, literatura a cedat în fata istoriei literare, care a înglobat si nevoia de fictiune, si epistemologia, si discursul despre factorul politic. De aici, provine, poate, interesul manifestat de Razvan Voncu fata de a doua modalitate de interpretare a epistolei. Este vorba despre umplerea zonelor de indeterminare (con)textuala cu ajutorul naratiunii antropologice. Tactul autorului se afla în domolirea imaginatiei febrile: „Asadar, si fara a lua în calcul relatiile «de serviciu» dintre cei doi, care îi obligau la o comunicare epistolara, verosimil, mult mai ampla decât micul text pastrat în arhivele Brasovului (amplitudine semnalata de formula slavona «I pak», care înseamna «si iarasi», ceea ce indica repetabilitatea comunicarii epistolare si existenta certa a unor scrisori ale lui Neacsu catre Benkner, anterioare… «Scrisorii lui Neacsu»), atmosfera discursului «informativ» al lui Neacsu este una de familiaritate. Textul nu pune cap la cap enunturi impersonale ale unui «agent» anonim catre «legatura» sa îndepartata. Ar fi, desigur, spectaculos sa consideram ca ne-am început literatura culta cu un fragment de roman de spionaj. Dar nu este adevarat decât la suprafata. Scrisoarea este textul unui prieten catre alt prieten, continând, e drept, o informare cordiala despre un eveniment care îi preocupa pe amândoi (campania lui Soliman pe malurile Dunarii, din 1521)“ (p. 128).
Îndrazneala lui Razvan Voncu priveste capitolul al V-lea: „Actele si documentele, în cautarea unui gen“. Acolo, obiectivul principal vizeaza stabilirea functiilor epicului. Pornind de la concluziile lui Eugen Negrici din „Imanenta literaturii“, criticul discerne o relatie intima între reflexivitate si tranzitivitate. Zapisele, testamentele si decretele domnesti dezvaluie atât afectivitatea celor implicati, cât si presiunile pravilelor. Ca atare, „Labirintul marturisirii“ pune în evidenta individualitatea, contrazicând ipoteza ca formarea constiintei de sine se produce odata cu intrarea în modernitate. Reliefarea umanitatii atinge punctul de maxima credibilitate în portretul, de provenienta calinesciana (si critica, si prozastica), atribuit ultimului voievod diplomat. Viata lui privata este dominata de binomurile lectura-scriere, secularitate-superstitie. Desprinzându-se de autoritatea ecleziastica, conducatorul ramâne un strateg dispus sa-i ofere fiecarui omolog rasplata cuvenita: „În fond, Brâncoveanu epistolierul este, ca sa zic asa, un Gaittany superior: un om de lume, pentru care relatiile exista pentru a fi întretinute, indiferent daca subiectul de discutie este important sau nu, si, nu în ultimul rând, ca un ritual, mereu reînnoit al confirmarii. Spatiul comunicarii subiective pe care îl instituie aceasta retea de epistole, ce strabat, prin curieri, drumurile continentului, de la Constantinopol la Paris si de la Roma la Moscova, îi confirma lui Brâncoveanu faptul ca el, Curtea sa si principatul în fruntea caruia se afla exista pe harta civilizata a Europei…“ (p. 165).
E timpul sa se afirme despre Razvan Voncu un adevar lasat sub tacere. În „Labirintul marturisirii“, el arata ca a deprins pe toate palierele metoda de lucru brevetata de G. Calinescu. Metaforele, exprimarile flamboaiante, analogiile exuberante au în spate o documentare zdravana, aproape imbatabila. Critica lui este dublata de cunoasterea istoriei (literare).