Moscova pare decisă să influenţeze substanţial soluţionarea crizei siriene. Interesant este că a aşteptat patru ani să ia această hotărâre parcă pentru a demonstra americanilor, francezilor şi britanicilor că nu vor fi în măsură să încheie – dacă asta ar fi urmărit cu adevărat – un conflict ce părea uşor de rezolvat după revoluţiile de iasomie din lumea arabă.
Rusia a obstrucţionat cât a putut iniţiativele de înlăturare a dictatorului Bachar al-Assad considerat de Occident responsabil pentru crime împotriva propriului popor. Corect, dar punctul de fierbere, ca să folosim un termen din fizică, este altul. Puţini sunt dispuşi să pornească de la cauzele mai profunde ale crizei. Assad putea fi lichidat de mult, dar s-a dovedit o miză necesară scopurilor urmărite prin declanşarea ostilităţilor în ultima ţară arabă aliată a Rusiei. Raţiunea confruntărilor, crizelor şi războaielor în Orientul Mijlociu şi Apropiat sunt cu totul altele decât soarta democraţiei şi a drepturilor omului în Siria.
O primă conferinţă de tatonare
La iniţiativa Moscovei, la 23 octombrie a avut loc la Viena o etapă a primei conferinţe internaţionale consacrate crizei siriene cu participarea miniştrilor de Externe ai Rusiei, Statelor Unite, Arabiei Saudite şi Turciei. Nu au fost prezenţi toţi actorii implicaţi şi interesaţi în confict. Reprezentanţii Franţei şi Marii Britanii au absentat pentru că cele două state cer întâi înlăturarea lui Assad şi apoi planuri de pace. Statele Unite şi Arabia Saudită privilegiază deschiderea unei (scurte) perioade de tranziţie şi au început să pună mai puţin preţ pe capul dictatorului. Turcia favorizează orice iniţiativă care poate conduce la stingerea focarului de război de la graniţa ei. Absentă – nu contează motivul – Franţa riscă să-şi vadă zădărnicite eforturile militare atât de robust desfăşurate în regiune. Prima declaraţie a ministrului de externe Fabius, făcută imediat după deschiderea conferinţei de la Viena, pare o şaradă. Citez din memorie: dacă Assad îşi cere scuze, atunci există o perspectivă pentru o soluţie politică. Fără comentarii.
Fără rezultate palpabile, prima etapă a conferinţei pentru Siria lasă, totuşi, deschise porţile altor negocieri, într-un format ceva mai adecvat, din care să nu lipsească Marea Britanie şi Franţa. De ce nu, şi China. Eşecul în această fază nu trebuie să surprindă, dar nici nu pot fi perpetuate consecinţele lui. Presiunea pentru reluarea negocierilor vine atât de la răvăşirea ordinii în Europa produsă de refugiaţii sirieni, de la starea conflictuală pe care aceştia o întreţin pe teritoriul Turciei şi Iordaniei, cât şi de la surprinzătoarea forţă căpătată de confruntările de la Ierusalim între israelieni şi palestinieni.
Recurs la tactica
asigurării profitului
Când Occidentul a intrat în impas în Siria, Moscova s-a implicat militar în criză. Mai întâi şi-a pus la punct baza de la Tartous şi a modernizat aeroportul de la Lataqia, din apropiere, pentru a putea, la nevoie, să-l folosească. Şi l-a folosit din plin trei săptămâni pentru bombardarea întâi a adversarilor lui Assad şi apoi a Statului Islamic pentru care, oficial, se angajase în teatrele de operaţiuni militare.
Iniţiativa convocării conferinţei de la Viena a fost gândită ca o continuare a iniţiativelor diplomatice de tipul celei – dau un exemplu numai – prin care Moscova a susţinut acordul de încetare a conflictelor armate din sudul Ucrainei. Este, dacă se poate spune aşa, o continuare a tacticii de asigurare a profitului. Cu siguranţă că eşecul de etapă al conferinţei de la Viena a fost luat în calcul de diplomaţia rusă din moment ce ştia că Franţa şi Marea Britanie nu vor participa. Formula Rusiei de a se implica în acest mod, militar şi diplomatic, nu trebuie socotită neapărat o noutate. Combinarea acţiunilor de forţă cu avansarea unei iniţiative politice este o practică veche. Moscova a procedat ca în războiul clasic, când cel care urmărea să-şi asigure o poziţie de decizie declanşa un dezastru de proporţii cu puţin timp înainte de tratativele de pace. Să ne amintim: în 13/14 februarie 1945, când nimeni nu se mai îndoia că Hitler pierde războiul, oraşul Dresda, o citadelă a culturii europene, a fost distrus aproape în întregime, 250.000 de oameni au murit fără nici o vină.
Serghei Lavrov speră
Două noutăţi merită să fie reţinute în această etapă a abordării crizei siriene. Prima: ideea necesităţii „pregătirii alegerilor prezidenţiale şi legislative“ în Siria, avansată de Lavrov după vizita la Moscova a lui Basar al-Assad şi discuţiile cu Putin; a doua, speranţa ministrului rus de Externe că într-un viitor apropiat „toate părţile aflate în conflict vor lua parte la negocieri… Avem speranţe că procesul politic poate să avanseze într-un viitor previzibil, cu ajutorul actorilor externi, pentru a putea avea la masa tratativelor pe toţi sirienii“. Va fi fost sau nu de acord Assad cu aceste avansuri, nu mai are importanţă, Cu siguranţă că a trebuit să le accepte. Moscova a plusat chiar promiţând sprijin Armatei libere siriene – ASL, adversara lui Assad, în lupta împotriva teroriştilor. Ideea a fost agreată de Washington şi respinsă de opoziţia siriană. „Rusia a bombardat ASL şi acum vrea să coopereze cu noi rămânând în continuare angajată de partea lui Assad?“, se întreba un lider al opoziţiei.
Basar al-Assad rămâne, încă, un obstacol în calea soluţiilor Moscovei. Public, Lavrov afirma că „poporul sirian“ are îndreptăţirea să decidă viitorul, de aceea a avansat ideea organizării de alegeri prezidenţiale în Siria. Este clar că, în această fază a conflictului cu Statul Islamic, Moscova poate să joace soarta regimului de la Damasc pe care l-a protejat până acum. Câştigă Assad alegerile, bine, înseamnă că este menţinut democratic; le pierde, tot bine, ruşii îi spun adio.
Manevrele ruşilor încep să dea rezultate. Putin a luat iniţiativa de pace în momentul în care Europa pare paralizată de puternicul fenomen al emigraţiei. Să ne imaginăm, fie şi pentru o clipă, ce profit ar putea avea Rusia dacă ar contribui, mai mult decât alţii, la stăvilirea crizei refugiaţilor. Apoi, un sfârşit al crizei siriene datorat Moscovei va readuce Rusia în Orientul Apropiat basculat aproape total, după revoluţiile din „primăvara arabă“. în graţiile Occidentului. O demonstrează şi cazul acordării Premiului Nobel pentru Pace unui Cvartet tunisian mai degrabă pentru meritul de a fi compus din organizaţii preţuite în democraţia occidentală decât pentru acţiuni spectaculoase în favoarea păcii.
Complicat, dar nu imposibil
Privite în perspectivă, evenimentele nu-şi vor găsi o soluţie prea ortodoxă. „Obiectivul nostru este să învingem terorismul şi să-l ajutăm pe Basar al-Assad să revendice victoria împotriva terorismului“, a declarat preşedintele Putin în timpul vizitei dictatorului sirian la Moscova. „Găsim aici destul de multă ironie la adresa americanilor, europenilor şi saudiţilor“, scrie dezamăgit un ziarist occidental. Dar, dincolo de vorbele de complezenţă ale preşedintelui rus, ministrul Lavrov a dat de înţeles, după cum s-a văzut mai sus, că Moscova este hotărâtă să ia iniţiative importante care pot merge până la eliminarea lui Assad. Sacrificarea acestuia ar putea provoca disoluţia instituţiilor statului, ceea ce, potrivit experienţei din Irak şi Libia, nu este de dorit de toată lumea. Soluţii trebuie găsite. Washingtonul l-a trimis pe secretarul de stat în Orientul Apropiat pentru a-i întâlni pe premierul israelit Netanyahu şi pe preşedintele palestinienilor Mahmud Abbas. Apoi Kerry s-a deplasat la Amann unde a discutat cu regele Iordaniei, Abdalah II. În treacăt, să menţionăm că tânărul monarh iordanian şi-a făcut studiile în Marea Britanie şi Statele Unite, iar limba lui maternă este engleza.
În concluzie, prima conferinţă pentru Siria pune pe tapet necesitatea evaluării pierderilor, dar mai ales a avantajelor posibil de obţinut în cazul pacificării Siriei. Deocamdată, cât timp vor mai fi diferenţe majore de abordare a problemelor păcii în Orientul Apropiat, Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie se vor opune tactic sau vor amenda orice „soluţie rusească“. Asta nu înseamnă că sunt excluse total compromisurile. Aşa încât, este bine ca eşecul conferinţei de la Viena să fie socotit doar unul de parcurs.