LUCIAN METIANU în dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU
La poalele Muntilor Piatra Craiului, în satul Zarnesti, ochii duhovnicesti ai preotului se opreau adesea asupra celor din familia Metianu, alegându-i, spre a-i trimite în lumea larga, pentru ca harul lor, pe care doar el îl putea detecta printr-o simpla atingere cu mâna-i binecuvântata, sa marcheze viata politica, medicala, artistica a timpului lor si al nostru. Si cum sângele apa nu se face, Lucian Metianu, surpinzându-i pe toti ai lui, a ales o cariera artistica, devenind o persoana erudita si cosmopolita.
I.B.S.: Spre norocul meu, ne-am cunoscut acum câtiva ani buni la Lausanne, orasul în care tu traiesti…
L.M.: Si spre norocul meu. Stiam de tine de la Octavian Nemescu, îndrumatorul tau de doctorat, la vremea aceea. El m-a îmboldit sa scriu neaparat pentru tine, iar tu mi-ai interpretat lucrarea, în prima auditie, într-unul dintre festivalutile de muzica contemporana de la Bucuresti. Acum trebuie sa recunosc ca acea piesa – „Improvizatie“ –, fusese un dar de nunta facut unui fost coleg de la Cluj, dar cel care a interpretat-o ai fost tu.
I.B.S.: E drept, initial ne-am cunoscut prin intermediul muzicii, dar relatia noastra s-a statornicit cu acel episod de la Lausanne, unde tu ai invitat trio-ul Contraste pentru un recital organizat de Societatea de Muzica Contemporana din al carui comitet faceai parte. Însa pâna sa ajungem la momentul prezent as vrea sa le spunem cititorilor nostri ca tonul abordat este atât de prietenos pentru ca mi-ai dat voie sa te tutuiesc, gratie prieteniei atât de bine sedimentate prin muzica.
L.M.: Bineînteles. Eu, oricum, fac parte dintre acei compozitori care se autoironizeaza continuu. Cum numele meu e Lucian Metianu, le-am spus celor din jur, atunci când am plecat spre Elvetia, ca devin Lucian „Elmetianul“.
I.B.S.: „El Grande Metianu“.
L.M.: Nu ma consider ca fiind cel mai important. Sunt cazuri în care compozitorii se cred nemuritori, vesnici.
I.B.S.: Pot fi prin operele lor.
L.M.: Da, dar asta trebuie sa decida timpul, indiferent de societati. Situatiile se schimba: 7
I.B.S.: Asa ai început?
L.M.: Am terminat Politehnica, sectia Electronica si apoi am dat examen la Conservator, ceea ce a provocat o jale incomensurabila în familia mea, cunoscuta în Europa, cu profesori universitari, cu mari doctori, ofiteri, oameni cu functii importante.
I.B.S.: Cine au fost acesti magnifici?
L.M.: Descind dintr-o familie de mari preoti: Ioan Metianu a fost Mitropolitul Transilvaniei, colaborator direct al lui Andrei Saguna; a condus lucrarile de înaltare a Catedralei Metropolitane din Sibiu; a aparat drepturile limbii materne în scolile românesti. Astazi sunt strazi în Arad, Cluj, Sibiu, Zarnesti care îi poarta numele. Silviu Metianu a fost ofiter în serviciul de spionaj anglo-american, în Al Doilea Razboi Mondial, un personaj cheie. E mentionat în cartea lui Iver Porter: „Operatiunea Autonomus“. Apoi Cornel Metianu, care a avut cea mai importanta clinica de cardiologie de la Paris si care a fost medicul personal al lui De Gaulle. Un alt unchi –Tiberiu Metianu –, a lucrat la Institutul Pasteur din Paris, aducându-si o importanta contributie la descoperirea unor vaccinuri. De asemenea, trebuie sa-l amintesc pe Traian Metianu, cu studii la Charlottenburg – Berlin, directorul Astrei Române, omorât de fascisti. L-au aruncat pe geam, zicând ca s-a sinucis. Profesorul Nicolae Metianu, otorinoalergolog, la Paris si Bucuresti, a participat la primele experiente de anestezie locala si generala.
I.B.S.: Asadar, o familie prodigioasa si tumultuoasa, cu rezultate uimitoare despre care nu cred ca se stie prea mult în România.
L.M.: În România mai putin, dar pe Internet se gasesc date precise despre toti cei mentionati.
I.B.S.: Iar tu ai mostenit aceasta gena cosmopolita si ai ales sa traiesti în Elvetia.
L.M.: Eu am plecat din alt motiv. România interbelica începuse sa se integreze foarte bine în Europa. Daca ne gândim ca toata aceasta familie Metianu provine din Zarnesti, unde, în timp ce unii membri faceau agricultura sau cresteau animale, altii, alesi de preot sau de învatator printr-o simpla atingere cu mâna pe crestet, erau trimisi sa învete carte la oras, ajungând personalitati universale, atunci vei întelege de ce aspiratiile mele pareau posibile.
I.B.S.: Asadar, o mâna inspirata putea hotarî destinul unui copil.
L.M.: Întocmai, si toti cei care ajungeau sa fie recunoscuti pe alte meleaguri se întorceau în sat, pentru a-i ajuta pe cei ramasi. Consatenii mei au beneficiat de doctori de talie mondiala, de ingineri ilustri, lucru greu de întâlnit astazi.
I.B.S.: Ai trait la Zarnesti?
L.M.: Nu, la Cluj, dar când Ardealul a fost cedat Ungariei, am emigrat la Bucuresti. La vremea aceea, în ’39, tatal meu era Procurorul General al Transilvaniei. La Bucuresti, între cele doua razboaie, a comandat armamentul în tara, împreuna cu generalul Iacobici. Tot timpul cât am stat în Bucuresti, i-am auzit pe ai mei spunând ca ne vom întoarce acasa.
I.B.S.: Acasa însemnând Clujul.
L.M.: Exact, numai ca eu m-am îndepartat din ce în ce mai mult de casa. Cred ca, pentru un artist, lucrul cel mai important e sa circule. Daca ne gândim la marii muzicieni: Stravinski, Prokofiev…
I.B.S.: Enescu…
L.M.: Sigur, toti au umblat. Si asa am ajuns la motivul pentru care am parasit tara. Eram deja cunoscut pentru ca scriam muzica de film. Ma bucuram de un anumit statut. Câstigam foarte bine, nelucrând practic la stat, ci pe contract, ca în Occident. Era o performanta.
I.B.S.: Îti mai aduci aminte cu ce regizori ai colaborat?
L.M.: Cum sa nu! Cu Mircea Daneliuc, cu Alexandru Tatos, cu Stere Gulea, cu marii nostri cineasti.
I.B.S.: Si totusi ai ales sa pleci.
L.M.: A fost un protest fata de imposibilitatea de a circula si de a te manifesta. Cu ceva timp înainte de a lua aceasta decizie, când lucrurile erau mai relaxate în Romania, am beneficiat, în 1969, de o bursa de studii la Köln, unde am luat cursuri de muzica electronica cu Herbert Eimert, profesorul lui Stockhausen. Asa am compus lucrarea „Pitagoreys“, considerata ca fiind una dintre cele mai bune piese realizate la Hoch Schulle für Musik în acei ani. Am lucrat imediat cu Deutsche-Rundfunk, iar în 1971, la terminarea bursei, am fost numit profesor chiar la scoala unde studiasem.
I.B.S.: La Radioul german ai lucrat ca inginer de sunet?
L.M.: Nu, trebuia sa compun. Lucrarile mele erau interpretate în concerte. Acelea au fost printre primele manifestari cu muzica electronica, cu sintetizatoare Moog si ARP 2500.
I.B.S.: Si totusi te-ai întors în ’71, când era mai rau.
L.M.: Familia mea era în Romania. Din pacate, odata cu celebrele „teze ceausiste“, orice încercare de a iesi din tara a fost blocata. Marea sansa a venit din partea sotiei mele care lucra în cinematografie si care avea mare succes cu filmul de popularizare stiintifica. Asa a ajuns la Paris, la varul meu, cu tot cu fetita si nu s-a mai întors.
I.B.S.: Iar tu ai ramas, în sfârsit „liber“, la Bucuresti…
L.M.: Ha, ha, ha… liber, dar supravegheat temeinic. Blocarea mea în tara a creat un mare scandal la Bonn, la sectia de burse. Timp de un an nu au mai acordat burse nici unui estic.
I.B.S.: De ce s-au suparat atât de rau?
L.M.: Pentru ca eu trebuia sa ma întorc sa preiau postul de profesor. Aveam un contract. Acesta a fost motivul care m-a determinat sa fac tot posibilul sa plec definitiv. Gândeste-te ca la treizeci de ani realizasem o lucrare foarte importanta la Köln, eram difuzat la Deutsche-Rundfunk, mi se înregistrase Cvartetul al doilea în Germania si avusesem concerte în Danemarca. Oful meu cel mare era ca nu mi se daduse voie sa plec la Paris. Pentru un compozitor în plina afirmare, care, de fapt, ducea faima culturii românesti în lume, cel mai grav lucru era sa fie tintuit într-un singur loc.
I.B.S.: À propòs de faima culturii românesti: cum a fost ea perceputa în toti acesti ani în Occident?
L.M.: Asta a fost întotdeauna o mare problema. Gasesc detestabila atitudinea prin care anumiti muzicieni vorbesc doar de ei însisi, nepomenind nimic de colegii lor, de cultura solida din România. Sunt destui care abordeaza a asemenea pozitie: se erijeaza în unici si geniali creatori ai lumii. Sunt si foarte multi interpreti români care cânta numai Mozart, Brahms sau Schubert, fara sa aduca nici un compozitor român contemporan pe scena mondiala. Din aceste cauze nu suntem cunoscuti în strainatate pe cât ar trebui.
I.B.S.: Ai plecat direct în Elvetia?
L.M.: Da, însa nu dupa multa vreme am ajuns la Paris, unde am tinut cursuri de compozitie la Sorbona.
I.B.S.: Ti s-a împlinit visul.
L.M.: Mai mult decât atât, sunt solicitat si în toamna aceasta, de catre aceeasi faimoasa institutie.
I.B.S.: Ai lucrari editate la Paris?
L.M.: La Salabert. Acum însa, nu mai sunt interesat, pentru ca nu mai sunt editurile de alta data. Odinioara, orice achizitie îsi gasea reprezentarea în public prin eforturile sustinute ale editurilor. Asa era contractul dintre compozitor si cei care îti cumparau drepturile.
I.B.S.: Sa înteleg ca peste tot exista o cadere libera a culturii?
L.M.: Este o pierdere totala a oamenilor de valoare. Dupa cum poti observa, în mai toate ziarele si revistele nu se pomeneste nimic de cultura sau de stiinta. Poate literatura sa fie mai bine reprezentata. Arta plastica face un oficiu de spalare de bani. Asta e realitatea.
I.B.S.: Adica?
L.M.: Pai, câti dintre cei care achizitioneaza opere de arta sunt cunoscatori sau apreciaza cu adevarat un artist plastic?
I.B.S.: Spune-mi câte ceva despre viata ta de la Lausanne.
L.M.: Imediat ce am ajuns, am putut organiza un curs de acustica în cadrul sectiei de compozitie de la Conservatorul din Lausanne. În 1986 am participat în mod activ la construirea Conservatorului nou. Am lucrat cu arhitectii pentru planurile unui studio de acustica si electronica.
I.B.S.: Deci studiile tale de la Politehnica ti-au fost utile. Vezi, nimic nu e întâmplator.
L.M.: Am fost pasionat de electronica de mic. Am construit singur aparate de radio-receptie, magnetofoane si amplificatoare.
I.B.S.: E complicat sa ai un studio performant de muzica electronica într-o institutie cum e Conservatorul din Bucuresti, spre exemplu? E scump?
L.M.: Astazi e foarte simplu. E suficient un computer Apple Mac, si nu cel mai complex, pentru ca depaseste cu mult necesitatile. Acum se modeleaza sunetul în timp real, fara probleme. Aparatura pe care o aveam la Köln, acum mai bine de treizeci de ani, era de-a dreptul rudimentara, comparând-o cu cea de astazi. Nici macar nu puteam visa la performantele actuale.
I.B.S.: Scrii în mod consecvent pentru mediu electronic?
L.M.: Nu am parasit niciodata ideea de a scrie pentru instumente reale. Ar însemna sa renunt la spectacol. Partea aleatorica din fiecare interpretare creeaza spectacolul si contine un plus de frumusete fata de perfectiunea rece a aparatului. Computerul poate realiza interpretari perfecte din punctul de vedere al compozitorului, dar frumusetea, starea de magie pe care o induce un interpret nu se compara cu nici o propunere computerizata. Matematica se foloseste în arta, în general. E o idee milenara daca ne gândim la proportia de aur, la sirul lui Fibonacci, principii preluate în arta plastica, în geometria secreta a picturii si în muzica. Pitagora spunea ca muzica e mai bine sa fie gândita prin numere decât sa fie ascultata prin sunete. Cine a studiat Bach stie ca acest mare initiat a tratat muzica printr-un sistem alfa-numeric care astazi ne depaseste, pentru ca am pierdut codul descifrarii acestuia. Folosind alfabetul latin, cifraje ale textelor din Biblie si numele sau sau al Annei Magdalena Bach, si-a creat propriul sistem. Ideea însa nu îi apartine. Toti marii madrigalisti ai Renasterii au utilizat sistemul numeric. Astazi, sistemul temperat-occidental, în care octava este împartita în douasprezece sunete egale, are calitatile si limitele lui.
I.B.S.: Ti-ai dori sa mai scrii muzica de film?
L.M.: Sincer, mi-ar fi placut sa am bani ca sa pot lucra pentru mine. Am facut muzica de film din amuzament. A fost un loc de destindere, asemenea situatiei de la Conservator, când ni se dadeau diferite teme cunoscute din sonate de Beethoven sau Schubert pe care trebuia sa le orchestram. În jurul acestor structuri încercam sa adaugam, sa continuam sau sa scriem în stil.
I.B.S.: Exercitii de stil.
L.M.: Si cu filmul se întâmpla acelasi lucru. O muzica profunda, foarte elaborata, arde imaginea, nu va functiona niciodata.
I.B.S.: Îti amintesti de profesorii din facultate?
L.M.: Am avut cei mai renumiti profesori: Mihail Jora, Martian Negrea, Paul Constantinescu, Tudor Ciortea, o pleiada de mari compozitori români. Apoi au venit Aurel Stroe, Anatol Vieru si Stefan Niculescu. Cu Aurel Stroe am studiat armonia chiar înainte de a intra la Conservator. Am avut sansa de a studia compozitia cu Alfred Mendelsshon, avându-l ca asistent pe Tiberiu Olah.
I.B.S.: Uluitor. Cum se face ca cei mai de seama compozitori români ai vremii, ce abordau un limbaj muzical destul de conservator, aveau ca asistenti, colaboratori directi, tineri din generatia care practic a initiat miscarea de avangarda în România?
L.M.: Într-adevar. Am beneficiat de doua directii artistice remarcabile. Aceasta simbioza s-a realizat perfect pentru ca erau niste oameni de mare cultura. Cei mai în vârsta treceau peste limitele lor de întelegere, ajutându-i pe cei tineri sa se afirme. Era o emulatie fantastica. Noi, la douazeci de ani, eram prieteni cu profesorii nostri. Începeam cursurile cu Tiberiu Olah pe la 10 dimineata si terminam seara târziu, într-un bistro. Mergeam la Aurel Stroe acasa si ascultam lucruri rare, greu de gasit, compuse de Messiaen, Stockhausen sau Boulez.
I.B.S.: Erati multi studenti la compozitie? Astazi profesorii nostri se plâng de numarul firav al celor care aleg sa devina compozitori.
L.M.: În grupul nostru au fost multi, toti nume remarcabile astazi: Cornel Cezar, Octavian Nemescu, Mihai Moldovan, Liviu Glodeanu, Stefan Zorzor, Gheorghe Costinescu, Mitrea Celarianu, Costin Miereanu, Nicolae Brîndus…
I.B.S.: Cornel Taranu?
L.M.: E din generatia mea, dar el a studiat la Cluj. Ne leaga însa o prietenie extraordinara. Cornel a fost printre primii care a cântat muzica noastra, indiferent de gusturile lui. A facut un serviciu enorm muzicii românesti. Asa cum astazi voi, cei de la trio Contraste, promovati compozitorii români. Si dirijorii ar trebui sa-si reconsidere optiunile repertoriale. Niciodata nu o sa cânti Debussy mai bine ca francezii, cum nici Brahms nu vei cânta mai bine ca nemtii. Asta e cutuma. Dar atunci, de ce nu ne mândrim cu ai nostri? Polonezii sunt atât de cunscuti în lumea larga fiindca si-au promovat valorile.
I.B.S.: Ce parere ai despre Enescu?
L.M.: E un mare compozitor. Printre primii compozitori remarcabili pe care i-a avut România. Ungaria si Polonia poate ca au avut mai multi. Nu ma gândesc la Liszt sau Chopin, dar au compozitori contemporani foarte bine mediatizati. Noi ar trebui sa profitam de Ligeti care s-a nascut în România sau de Kurtag, care vine din Lugoj si chiar de Bartók, care si-ar fi dorit sa ramâna în România, la Institutul de Folclor, si nu sa plece în America, unde a murit mizerabil, parasit aproape de toata lumea. Acestea sunt probleme destul de grave ale locului. Oamenii trebuie sa-si recunoasca valorile, indiferent de unde vin. Enescu a reusit sa fie cunoscut mai întâi prin instrument si apoi prin creatiile sale. Acum este în sfârsit recunoscut. Am ascultat niste muzicieni colosali interpretându-i muzica. E o adevarata încântare. Nu cred ca si-a auzit lucrarile atât de bine cântate cum o face Gidon Kremer.
I.B.S.: Gidon Kremer a fost invitat de câteva ori la Festivalul Enescu si ecourile interpretarii lui au fost foarte contradictorii. Am auzit chiar membri ai Orchestrei Filarmonice din Bucuresti spunând ca a cântat deplorabil. Iata cutuma despre care pomeneai: nimeni nu cânta Enescu precum românii.
L.M.: E foarte buna remarca; noi facem Enescu cu un anume patos, mai ales în ceea ce priveste partea folclorica din muzica sa, de multe ori sarim peste cal. Enescu nu a fost un folclorist, el a sublimat muzica lautareasca. Microtoniile de tip folcloric i-au sugerat lui anumite tehnici de compozitie si de cântat. Se pare ca avea sapte sau opt moduri de atac pentru un singur sunet.
I.B.S.: Poate ca noi tratam superficial muzica lui. Strainii îsi pun o mie de probleme. Considera muzica enesciana foarte greu de abordat prin complexitatea scriiturii, ideaticii si afectivitatii.
L.M.: Exact. Enescu a compus o muzica intimista, cu foarte multa melancolie care, în Occident, nu s-a practicat. Exista melancolia de tip Chopin sau visarea de tip Fauré, dar nu poate fi vorba de asa ceva în muzica lui Enescu, ce surprinde o melancolie specifica doinei, bocetului.
I.B.S.: Ai compozitori preferati?
L.M.: Am multi. Aproape în fiecare compozitor gasesti lucruri remarcabile. Pentru mine, preferat ramâne Beethoven. Ascult si Brahms sau Schumann cu placere, si Mendelsshon si Bach. Nu uita ca, mai bine de douazeci si cinci de ani, am fost profesor de orchestratie si istoria muzicii la Lausanne.
I.B.S.: Care e statutul tau în clipa asta?
L.M.: Am iesit la pensie, dar continuu clasa de compozitie pentru ca mai am înca cinci studenti carora trebuie sa le dau diplome.
I.B.S.: Cum ti se pare Festivalul de Muzica Contemporana de la Bucuresti, vazut prin lentila ta elvetiana?
L.M.: E printre putinele festivaluri din lume si bun si constant. Nu se prea întâmpla acest lucru cu multe festivaluri internationale. Multe au decazut, cum sunt cele de la Darmstadt sau de la Varsovia. Cum era „Toamna varsoviana“ în anii ’60-’70 si în ce s-a transformat acum? E foarte important sa ai un astfel de festival pentru ca sunt înlesnite schimburile. Timp de cincizeci de ani nu s-a vorbit nimic de Europa de Est. Continentul a fost împartit în doua: noi nu am învatat nimic despre Europa Occidentala…
I.B.S.: Dar nici ei despre noi.
L.M.: Confundau Budapesta cu Bucurestiul. Pentru noi, schimbul a început târziu, dar trebuie mentinut cu orice pret.
I.B.S.: Ce doresti sa ti se întâmple în viitorul apropiat?
L.M.: În primul rând vreau sa fiu sanatos. Planuri am.
I.B.S.: Ca orice om sanatos.
L.M.: Normal, dovada ca am terminat o piesa mare, concertanta, pentru trio Contraste si ansamblu de alama. Vreau sa scriu un concert de pian pentru Sorin Petrescu si, neaparat, un concert de flaut, foarte bun, pentru prietenul meu Ionut Stefanescu.
I.B.S.: Daca astazi elvetianu’
Pe-al lui nume Metianu
Mi-a promis cu voce groasa
Un concert de mare clasa
Eu ma-nclin însufletit
Si pe data îi promit
O premiera negresit
Cu aplauze, urale
Pe masura dumisale
L.M.: Ma pun pe scris la întoarcere, în Elvetia.
I.B.S.: Ave „El-Metianu“, muritorii te saluta!