Un coregraf român între recuperare si import: Edward Clug

Am auzit pentru prima data numele lui Edward Clug acum vreo doi ani când, la o gala a „Stelelor secolului XXI“, o pereche de balerini invitati interpretau un duet din „Radio and Juliet“ (gasit ulterior în mai multe versiuni pe YouTube). Cum numele nu prea suna româneste, am fost la început incredula. De când lucrarile unui coregraf contemporan român fac parte din repertoriul international si sunt interpretate de stele precum Anastasia si Denis Matvienko?!? Abia în decembrie, cu ocazia montarii duplex-ului „Tango. Radio and Juliet“ la Opera Nationala Bucuresti si a materialelor de presa disponibile pe Internet, am aflat ca Edward Clug s-a impus deja în arena internationala, ca a câstigat o sumedenie de premii de creatie înca de la primele participari la festivaluri si concursuri si ca are colaborari cu companii de prestigiu, pentru care altii si-ar vinde sufletul…

Dupa ce am asistat la premiera si încercând sa reconstitui portretul creatorului, mi-am dat seama ca Edward Clug este prototipul artistului român care ar fi ajuns oricum acolo unde este fiindca avea din capul locului o scânteie si o stea polara: Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca, pe care l-a absolvit în 1991, nu ofera o pregatire în sensul creatiei, contemporane sau clasice; în plus, fiind angajat imediat ca solist în compania Teatrului National din Zagreb (al carei director a devenit de curând), nu a avut timp sa se remarce în tara ca interpret (desi e un dansator excelent, dupa cum atesta clipurile în care evolueaza în propiile sale lucrari, ca si câteva premii internationale).
Una peste alta, invitatia de a monta „Tango“ si „Radio and Juliet“ pe scena Operei bucurestene a fost o idee pe cât de inspirata pe atât de benefica pentru noua generatie de balerini si pentru public, deja satul sa vada unele balete clasice în montari prafuite din start, care tin afisul de mai bine de un deceniu.
Între cele doua piese e o distanta de sapte ani si se simte: lucrare de debut, „Tango“ e dominata de emotie, pe alocuri coplesitoare, în timp ce „Radio and Juliet“ e mai coapta, mai construita. Din amândoua lipseste scenariul – înlocuit uneori cu orchestratia coregrafica –, spectacolele fiind alcatuite mai degraba din suite de stari. Totul se învârte în jurul situatiilor de cuplu, redate prin inspirate metafore coregrafice.
Limbajul este în esenta unul modern, dar care necesita o buna stapânire a tehnicii clasice (eu numesc acest stil „contemporan tehnic“, alti cronicari folosesc sintagma „neoclasic modern“), caracterizat printr-o mare fluenta, fraze lungi din care razbat miscari bruste, o neliniste constanta a bratelor si a partii de sus a corpului – totul fara exagerari sau emfaza, încât nu-ti dai seama de ce anume îti place – dar îti place si te lasi dus de frumusetea unei scriituri coregrafice limpezi, izvorâte dintr-un talent autentic.
În „Tango“, Clug coleaza piese semnate de Piazzola, Bregovic, Dupéré, Gardel s.a., suficiente în sine pentru a crea o seara sentimentala. Privite cu atentie, cele trei cupluri (Alexandra Gavrilescu-Valentin Stoica, Adina Tudor-Mihai Mezei si Diana Tudor-Bogdan Canila), corespunzând unor tipuri de relatii („Blind“, „Fatal“, „Timid“) nu executa pasi de tango prorpiu-zis, dar se individualizeaza (si) prin detalii de o emotie concentrata (traducerea gestuala a textului, amintind de „The Man I Love“ al Pinei Bausch, fumul nervos sau semnul crucii…).
Pe slagare ale formatiei britanice de rock alternativ Radiohead – care a însotit si la noi adolescenta generatiei postdecembriste -, Julieta ca Zapada întâlneste pe rând sapte posibili Romei, trepte evanescente ale evolutiei sale biografice, conducând catre un final deschis („Ce s-ar fi întâmplat daca Julieta nu s-ar fi sinucis?“…). Bianca Fota – corp clasic ideal, androgin si feminin totodata – interactioneaza cu Virgil Ciocoiu, Bogdan Canila, Mihai Mezei, Valentin Stoica, Takashi Okita, Raul Oprea si Gigi Ungureanu, fara sa para ca si-a gasit Romeul.
Apartinând în majoritate generatiei foarte tinere, balerinii se scalda cu încântare în miscarea contemporana, în care gasesc sensibilitatea proprie vârstei, dar si tehnicitatea formatiei lor profesionale. Emotioneaza cu deosebire prin plastica corporala Alexandra Gavrilescu, Diana Tudor, Valentin Stoica si Mihai Mezei, iar Bianca Fota câstiga în maturitate cu fiecare spectacol.
Rod al unui travaliu de echipa, spectacolul impresioneaza si prin decorurile lui Marko Japelj care, în simplitatea lor, fac scena sa para mult mai mare; prin costumele lui Leo Kulas – unde regasim liniile îndraznete din primele balete ale lui Preljocaj si, ca element recurent, torsurile masculine expuse chiar si pe sub un pretext de sacou -, cât si printr-un lighting design sculptural, cu efecte de fotografie sepia, gândit de acelasi Edward Clug.
Fara îndoiala, „Tango. Radio and Juliet“ este o achizitie de valoare pe afisul Operei, care probeaza ca avem dansatori de prima mâna. Dupa cum avem si balerini de foarte buna calitate, care asteapta si lucrari clasice pe masura, demne de primul teatru de repertoriu al tarii.