Motto: „…neamul asta al nostru a fost in stare sa creeze un instrument precum limba româna, care este o capodopera europeana“.
Petre Tutea
In cabinetul unui psihiatru a dat buzna, zilele trecute, un barbat intre doua vârste, imbracat decent, daca trecem cu vederea faptul ca haina statea strâmb pe el din pricina miscarilor lui dezordonate. Era foarte agitat, se bâtâia, dadea fara rost din mâini, incât reusi sa-l sperie rau de tot pe doctor.
– Ce s-a intâmplat? Linistiti-va! Stati jos! Sa va dau niste apa…
– Nu vreau apa! Vreau o cacofonie cinstita!, striga pacientul printre sughituri, continuând sa se bâtâie si sa dea din mâini.
– Bine, bine, linistiti-va, spuse doctorul, care nu pricepea nimic. Dar potoliti-va si nu mai dati din mâini, ca doar nu sunteti Mircea Badea. Sunteti Mircea Badea? incerca doctorul sa demaste impostura.
– Nu!, urla pacientul. Sunt eu!
– Pai, tocmai. La Mircea Badea e joc de scena, baiatul e meserias. Dumneavoastra ce profesie aveti?
– Treaba mea! Orice profesie ar avea, un om normal nu mai poate suporta! Nu se mai poate!
Paru dintr-odata sfâsiat de o ciudata suferinta si incepu sa scoata sunete bizare.
– Va rog, va rog, incerca doctorul sa-l potoleasca. Vad ca sunteti surmenat. Lucrati in media? Lucrati in televiziune?
– Nuuu! urla pacientul. Nici nu ma mai uit la televizor. Nici macar la „Vremea“ sau la „Sport“. Mi-e frica, mi-e groaza! De la ei a pornit epidemia! Daca ma molipsesc si pe mine? Psihiatrul trase un sertar, scoase de acolo o pastila si-l sili pe pacient s-o inghita. Abia dupa aceea, omul, care incetase sa se mai bâtâie, sa urle, reusi sa-si spuna trista poveste – dar ce zic eu, trista? – tragica poveste despre ciudata sa boala.
Nu-si amintea exact când anume a avut prima tresarire auzind formularea aiurita „eu ca si comentator“. L-a pus pe gânduri impasul lingvistic al omului de la televizor. A stat, s-a gândit la formulari care sa evite o cacofonie si, in gând, i-a oferit-o lui si oricui ar avea nevoie de ea:“in calitatea mea de comentator“ si altele.
Nu parea sa fie nimic grav, era un caz singular, dar s-a dovedit a fi, de fapt, un microb, un virus care s-a raspândit mai rau decât gripa aviara, pentru ca, in timp ce gripa aviara a putut fi stârpita, boala asta s-a intins, a capatat staif, lustru, se poarta cu snobism, da greutate afirmatiilor: „Eu ca si diplomat“ suna mai intelectual, mai pretios decât „Eu, ca diplomat“. Dar unde naiba e cacofonia? Nu mai e, nu mai e nevoie de nici un si. Conjunctia-virus se strecoara peste tot, te agreseaza, te prosteste.
– Odatâ, când l-am auzit pe ministrul Apararii, fostul ministru, – ma rog, unul din fostii ministri – spunând „ca si garantie“, am inteles ca „se trage din toate partile si din toate pozitiile, ca la revolutie“. Dovada? Insusi presedintele tarii noastre a spus: „Eu, ca si presedinte“… Admit ca altcineva i-a scris discursul, dar daca boala asta lingvistica a ajuns si la Cotroceni, inca putin si se va strecura si la Academie. Ati observat ca oameni care aveau un discurs corect, oameni cu carte, au inceput sa adopte forma aceasta aiuristica, in care nu e vorba de nici o comparatie?
„Eu ca si fost ministru de Externe“, a spus un personaj stimabil, „eu ca si parlamentar“, s-a grabit sa-l imite un alt personaj stimabil pe un post TV, „eu ca si profesor“, a sarit un profesor de liceu, „avem ca si scop“, l-a sustinut o doamna care facea naveta Bucuresti-Bruxelles, „eu ca si elev“, a formulat timid un elev premiant, de teama sa nu ramâna in urma dascalului sau. Simtind ca se imbolnaveste, ca-i creste tensiunea, ca a inceput sa sughita din nimic, sa se strânga singur de gât, a vândut televizorul pe nimic si s-a mai linistit. Raul fusese insa facut. Fiul sau de zece ani i-a spus intr-o zi: „Eu, ca si elev, am nevoie de bani pentru fondul clasei“. Ar fi vrut sa-l bata, dar si-a adus aminte ca e interzis sa-ti bati copiii.
Si a inceput degringolada. A visat, intr-o noapte, ca ultimul dintre copiii lui, caruia abia i-a iesit primul dintisor, a rânjit cu acel unic dintisor si i-a spus: „Eu, ca si bebelus, am nevoie de lapte“.
– Ati visat asta azi-noapte?, s-a interesat doctorul ca sa spuna si el ceva.
– Nu, dar azi dimineata, trecând pe la vecini sa cer o lama de ras, m-am nimerit exact când la televizor, un tânar prezentabil, cu scoli inalte, desigur, tocmai rostea surâzator: „ … ca si ambalaj diplomatic…“ Am iesit in fuga, am pornit incoace, la dumneavoastra, dar, fatalitate!, pe drum vad un soi de afis: cica sa intram in UE „ca si capitala europeana“. Si atunci am inteles.
Pacientul se uita speriat in jur:
– Intelegeti? Cineva vrea sa ne innebuneasca. Ne ia pe rând. Incetul cu incetul. Cei cu nervii slabi vor ceda. Ca mine. Vor sparge televizoarele, vor arunca cu pietrepe strada, mai rau decât la meciurile de fotbal, sau vor incepe sa urle pe strazi: „eu ca si femeie“, „eu ca si lingvist“, „eu ca si academician“, „avem, ca si limba, o limba frumoasa“. Nu vi se par mai cinstite cacofoniile?
Doctorul cazu pe gânduri. Pacientul se uita la el cu speranta. Daca un doctor se gândeste, urmeaza negresit sa te ajute. De fapt, doctorul isi spunea: „Mare brânza?! Oricine deschide gura schimonoseste limba. Daca ne-am imbolnavi din cauza asta, am fi toti nebuni. Si apoi, verba volant! Mai ales la televizor“.
Intr-un târziu, isi ridica privirea ingândurata si, nici el nu stie de ce, rosti rar:
– Eu, ca si doctor…
Mai târziu, prin indiscretia unui prieten al psihiatrului, am aflat ca pacientul a cazut ca secerat, cu o ultima privire deznadajnuita spre doctor. Cât priveste doctorul, acesta iesi repede din cabinet, murmurând: „Nebunul asta are dreptate: e contagios!“