Dosar: Lumea la ora solidarităţii
Ultima săptămână mă lasă confuză. Nu asupra unor lucruri clare ca lumina zilei, despre care însă, pentru a nu intra nici în hora scamatorilor, nici în cea a credulilor, nu vreau să vorbesc.
Mă opresc la nivel de principii. Sau, poate, din contra, la nivelul realităţii vieţii de zi cu zi.
N-au trecut câteva luni de când ni se spusese: Gata! S-a dus multiculturalismul, băgaţi-vă minţile-n cap. Mă străduisem deci să mi le înghesui, cât am putut de bine. Tocmai mă pregăteam să mă strâmb la fata mea, care e de altă naţionalitate. Şi la toate neamurile bărbatului meu. Lasă că şi ei stăteau pe gânduri. Dacă s-a terminat, s-a terminat, o să găsim o cale, alta, să trăim unii cu alţii ca mai înainte, fiindcă din acest punct de vedere nu mai e nimic de făcut, doar că vom declara că societatea nu mai e multinaţională. Vorbisem pe această temă şi cu alţi conaţionali, plecaţi în diasporă. Şi dânşii, însuraţi pe ici, pe colo prin lume, sau părinţi de copii cu familii mixte. Ce s-a făcut, s-a făcut, doar că acum se desface. Aşa ni se spune. Oameni serioşi, cum ar fi doamna Merkel, ne-a spus clar că ce nu mai e, nu mai e.
N-am auzit numai eu spusa femeii. Au auzit-o şi alţii. Colega mea, socioloaga din Noua Zeelandă, al cărei bărbat este maor. Iar copiii sunt însuraţi unul cu o englezoaică şi altul cu o ucraineancă. Fostul meu coleg de şcoală, aflat acum în Italia. Însurat cu o algeriancă. Tată a două fete, una măritată cu un indian şi cealaltă cu un francez. Prietenii din Lyon, mama româncă şi tatăl turc. Nemţii cu care am lucrat în Olanda la un institut de cercetări înfiinţat de un suedez. Şi unchiul meu, din Şimleu Silvaniei, ale cărui fete sunt în Spania, măritate cu spanioli. Asta, va să zică, s-a terminat, ni se spune. Societate multinaţională nu mai există. Multinaţionalismul a fost un eşec.
Sigur că faptul ne amărăşte. Mai ales pe noi, cei din generaţia de după război. Care am crezut că, dacă s-a vărsat atâta sânge, dacă s-au distrus ţări, dacă s-a călcat în picioare demnitatea umană până la ultima ei limită, măcar lumea s-a ales, după război, cu un concept înălţător: egalitate pentru toate popoarele şi rasele globului, peste tot, cât e globul de mare. Şi de aici, iată şi globalizarea. Care nu înseamnă numai mişcare de bani şi de bunuri. Înseamnă intrinsec şi mişcare de oameni. Şi, când ei se mişcă, nu-şi lasă la graniţă, ca pe-o valiză pierdută, mentalităţile. Deci, globalizare, multiculturalism, cam acelaşi lucru.
De curând însă ni s-a spus: gata. Globalizare fără multiculturalism. Dăm din colţ în colţ. Noi suntem pe la unii, unii sunt pe la noi, cum o să facem să nu mai fim? Cum o să facem să nu mai fie?
Cu câteva zile în urmă ne-am revenit însă din spaime. I-am văzut pe mai marii zilei defilând pentru unitate. Pentru libertate.
Pentru: ţara e una, poporul e unul, chiar când e format din mai multe popoare. Şi e format din mai multe popoare.
Aşa cum, mai ales în lumea de astăzi, fiecare popor e format din mai multe popoare.
M-am bucurat mult s-o văd la Paris pe doamna Merkel în rândul întâi, jucând hora unirii. Înseamnă că şi dânsa şi-a dat în final seama de vorba proastă care i-a ieşit de pe buze. Mă rog, se
mai întâmplă. Şi-a luat zborul, s-a dus! Omul puternic îşi asumă greşelile. Şi dânsa, s-a dovedit până acum, este un om puternic. Cel puţin aşa am interpretat eu momentul.
M-am bucurat mult şi la gândul că nu va mai trebui să mă strâmb la fata mea fiindcă e de altă naţionalitate. Şi nici prietenii din Lyon să se zborşească unul la altul, dacă le-ar fi trecut vreodată prin cap. Sau cei din Hamburg, unul de-un neam şi altul de mai multe: tatăl marocan, mama spaniolă. Sau unchiul meu, din Şimleu Silvaniei, apăsat şi dânsul, probabil, de năuceala că, dacă nu mai suntem multinaţionali, atunci fetele şi nepoţii lui ce mama naibii să fie?